Interviu cu Miguel Harth Bedoya, dirijorul serii la Festivalul Radiro

 

Lucrul cu orchestra

          Ca dirijor, mă aflu în poziţia celui care face legătura între toate celelalte elemente care întregesc actul artistic al interpretării. Într-o mână am partitura, creaţia compozitorului, iar în cealaltă îi am pe muzicieni, cu instrumentele lor. În jurul nostru, în tot acest timp, se află publicul. Or misiunea mea este aceea de a crea elementul de legătură, de conexiune, între aceste trei puncte. Aşa privind lucrurile, rolul meu se defineşte mult mai simplu. În fond, mă aflu acolo pentru a duce muzica, prin intermediul muzicienilor de pe scenă, altor oameni din sală. Simplu. Faptul că ne folosim pentru asta de urechile noastre, de mâinile, de ochii şi de cunoştinţele noastre, ne transformă într-un mijloc de a pune în mişcare acest flux continuu.

 

          La o întrebare delicată, un răspuns original. Luaţi în seamă criticile?

          Nu sunt dependent de cronici, niciodată n-am fost în contextul concertelor care deja s-au consumat. Este ca şi când în fotbal ţi-ai alcătui tactica de joc după o critică sau alta. Dacă se întâmplă să fi câştigat un meci, cronica de după nu poate schimba nimic fundamental în sensul realităţii din teren, la fel şi dacă l-ai pierdut. Da, dacă nereuşitele se repetă tot mai des şi consecutiv, faci schimbările cuvenite şi ţii cont şi de critici. În cazul meu însă, prefer cronicile individuale, publicate făţiş de fiecare spectator la finalul concertului la care participă şi care sunt măsurate în intensitatea aplauzelor. Toate aceste cronici le citesc, literalmente, la final.

 

          Miguel harth Bedoya cu o ideea direcţionată cumva către viitorul muzicii

          Tinerii şi muzica

          Există o problemă reală cu privire la percepţia tinerilor legată de muzica clasică, pe care îmi place s-o numesc mai corect, muzică de concert. Puterea tinerilor de concentrare, de atenţie necesară în actul ascultării, a scăzut mult în ultimii ani. Credeţi-mă că am testat-o acasă, pe copiii mei şi pe prietenii acestora de vârste apropiate. Ei bine, numai ideea de a le focaliza acestora atenţia pentru 30, 40, 60 de minute de muzica de concert, pare imposibilă, fără o corespondenţă reală în lumea lor. Conceptul este pe cale de dispariţie. Situaţia este generată întru totul şi generalizată în societatea în care trăim, în era aplicaţiilor care te duc direct la punctul de interes, cu o precizie elveţiană. Eu nu-mi permit să arăt cu degetul către cel care se face vinovat de asta, nici măcar nu spun dacă-i rău sau dacă-i bine că se întâmplă aşa. Nu! Acestea sunt doar circunstanţele vremurilor actuale şi repercusiunile faptului că muzica este peste tot, de la iPhone la iPod, de la compact disc la orice alt suport digital. Nimic însă, nu poate înlocui experienţa fantastică trăită la un concert live.

 

Participarea la RadiRo

          Participarea noastră în festivalul de la Bucureşti reprezintă un punct culminant, un moment în care avem ocazia să evoluăm pe aceeaşi scenă cu parteneri similari din alte orchestre de radio şi, de asemenea, să aducem muzica noastră, muzica norvegiană, din repertoriul clasic şi cel contemporan, în faţa publicului din România, în contextul acestui minunat festival.

 

 Solista

          Cu Tine am colaborat de multe ori şi nu doar în Norvegia. Este o excelentă muziciană, o foarte îndrăzneaţă interpretă cu un repertoriu împins de la clasici până la contemporani.

 

Concertele live

          Concertele live aduc acea primă şi unică întâlnire cu muzica. E imposibil de copiat, cu neputinţă de repetat şi, în plus, vine la pachet cu o încântătoare aşteptare a necunoscutului. Stai şi te întrebi cum se va desfăşura de această dată o anumită lucrare, cum o să fie aşezată în contextul serii de către interpret. Aici şi doar aici, găseşti frumuseţea şi misterul concertelor live care se întâmplă o singură dată.

 

Programul de concert

          Grieg este o figură iconică a muzicii norvegiene, totuşi el nu a scris foarte multe lucrări orchestrale. Până şi unica-i simfonie a renegat-o de cum a compus-o, interzicându-i interpretarea publică. Din această creaţie orchestrală restrânsă, aducem la Bucureşti selecţiuni din muzica de scenă la Peer Gynt – vom cânta însă părţi mai puţin cunoscute ale acestor două suite, care merită să fie împărtăşite mult mai des publicului spectator. Prin urmare, de o parte a programului îl avem pe patriarhul muzicii norvegiene, pe Edvard Grieg, la extrema cealaltă îl găsiţi pe Alfred Janson, senior composer al Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii Norvegiene, care a scris o lucrare pentru trompetă şi orchestră, Variaţiuni pe Variaţiunile pe o temă populară norvegiană, unde tema este preluată din balada pentru pian a aceluiaşi Edvard Grieg. Janson este un compozitor care transgresează graniţele genurilor muzicale, de la clasic la jazz, swing şi contemporan. Eu însumi am dirijat în primă audiţie mondială această lucrare în 2014, alături de aceeaşi Tine Thing Helseth pe care o ascultaţi şi la Bucureşti în această seară. Aşadar, la extreme îi aducem pe aceşti doi compozitori norvegieni, Grieg şi Janson, iar la mijloc îl plasăm pe Edward Elgar, pentru că mereu, ca orchestră ne-am simţit aproape de universul sonor al lui.

          Desigur, mereu am spus că cel mai dificil aspect în a stabilirea unui program de concert este nu să alegi ce anume să cânţi într-o anumită seară, ci ce să laşi de dinafară. Am căutat să plasăm acest complement al serii, Variaţiunile Enigma de Edward Elgar  tocmai pentru a întregi pe verticală şi orizontală fluxul concertului.

 

Copilărie – muzică, trecut, devenire

          Am jucat foarte mult fotbal în copilărie, cu prietenii şi vecinii, în fiecare zi, după programul de şcoală. Asta nu m-a împiedicat să-mi urmez  vocaţia de muzician. Ai mei, în familie sunt muzicieni. Mama – pianistă şi dirijoare de cor, sora mai mare – chitaristă. Preferinţa lor sonoră a înclinat mai mult către muzica tradiţională latino – americană, în ambianţa ei dezvoltându-mă şi eu. Personal, am studiat pianul şi vioara, acest lucru fiind absolut firesc la noi, nepresupunând neapărat o carieră viitoare în domeniu. Declick-ul adevărat s-a produs, mai târziu, în adolescenţă, când m-am angajat la Opera din Lima. Lucram în spatele scenei, acolo unde totul este magic. De la lumini şi umbre - la repetiţii, de la mirosul podelei, la cântăreţi şi repertoriul fantastic al operei italiene. Imaginaţi-vă un băiat de 17 ani care, deşi studiase pianul nu-l stăpânea prea bine,  buchisise vioara dar nu strălucea deloc pe corzile ei, nici măcare vocea nu-l ajuta, şi totuşi voia cu orice chip să facă muzică. Cumva prin eliminare am ajuns să mă gândesc serios la dirijatul de orchestră. Provocarea cea mare venea acum din străinătate, pentru că la Lima nu exista o şcoală competentă de dirijat.

 

Provocarea pentru Miguel harth Bedoya a venit din SUA unde a avut parte de întâlnirile vieţii....

 

          Gândindu-mă la maeştrii, în primul rând îl numesc pe Otto-Werner Mueller, profesorul meu, cel care m-a dus la Institutul Curtis din Philadelphia şi la Julliard School din New York. Apoi, la scurt timp după absolvire am devenit asistentul lui Kurt Masur la Filarmonica New Yorkeză. Aceşti doi fantastici dirijori mi-au inspirat şi influenţat formarea muzicală.

 

          Toţi cei care îl cunosc şi au lucrat direct cu Harth Bedoya ştiu că au de-a face cu un perfecţionist.....

 

Dirijorul

          În meseria mea probabil cel mai dificil aspect cu care mă confrunt este acela de a mă supune continuu pe mine însumi provocării de a fi mai bun decât am fost ultima oară. De partea cealaltă a balanţei se înghesuie, în schimb, nenumărate faţete benefice şi foarte plăcute ale carierei de dirijor. E greu să mă gândesc doar la unul, probabil că este vorba despre fericirea pe care o trăiesc în fiecare zi prin faptul că sunt muzician, că trăiesc pentru şi din această artă, că fac ceea ce iubesc mai mult, vocaţia mea fiind chiar propria-mi profesie. Dacă ar fi să reduc totul la un singur cuvând care să cuprindă această bucurie, m-aş gândi probabil la „împărtăşire”, împărtăşirea muzicii, a bucuriei, a dificultăţilor şi patimilor ei.

          Debutul dirijoral al lui Migueal Harth Bedoya s-a întâmplat în februarie 1988, ca lider al Orchestrei Naţionale din Peru....Preocuparea lui de atunci rămâne aceeaşi.....

Maturitate

          Caut continuu inspiraţia. Dacă aş pierde asta, socot că muzica ar fi secătuită de spontaneitate. Mă asemăn aici cu bucătarii chefi care prepară zilnic meniul pentru clienţii lor. Oare ei se plictisesc vreodată, oare repetă la nesfârşit cu exactitate aceeaşi reţetă? Sincer, eu nu cred asta! E mai degrabă vorba despre o combinaţie perpetuă de mister, de intrigă şi curiozitate, care îmi doresc să nu se sfârşească vreodată nici în cazul meu.

 

Experienţele vieţii de artist par să-l fi luat prin surprindere

 

Viaţa în muzică

          Ceea ce mi s-a întâmplat până acum este mai mult decât mi-aş fi putut închipui vreaodată, pentru că, vă spun sincer, nu mi-am putut imagina măcar ce ar putea urma atunci când am decis ce vreau să fac cu viaţa mea. Provin dintr-o parte a lumii care, atunci, în anii 80, anii de dinaintea internetului, era efectiv ruptă de civilizaţie. Nu aveam habar despre ce presupunea o carieră dirijorală. Eu voiam doar să studiez muzica pentru a deveni dirijor, atât şi nimic mai mult. În plus, faţă de aşteptările-mi aride de atunci, muzica a adus totul, experienţe minunate în locuri în care nici nu îndrăzneam să visez că voi călători: Noua Yeelandă, Norvegia, America, locuri atât de depărtate între ele, opozante chiar, diverse oricum. La mijloc stă doar puterea muzicii iar eu mă las purtat de ea.

 

          Miguel Harth Bedoya, dirijorul serii în concertul susţinut de Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii Norvegiene, mai înainte de orice un familist convins....

  Timp liber

          Ador să-mi petrec cât mai mult timp cu familia, soţia şi cei trei copii ai noştri. Vara aceasta, spre exemplu, ne-am făcut timp pentru cele 7 săptămâni de vacanţă, o călătorie prelungă în Noua Zeelandă, Australia şi Japonia. Nimic nu poate concura timpul pe care îl petrecem împreună, chiar şi pe cel în care avem privilegiul să ne certăm, în sensul constructiv al termenului. Ei sunt prioritatea mea şi mereu mi-au surclasat cariera. În fond viaţa este despre oameni şi despre iubirea pentru oameni, despre conexiuni între ei şi muzică.

 

Interviu de Corina Rădoi