Oana Popa: „Oamenii încă se tem, nu au curajul de a accepta faptul că acești oameni, oamenii cu dizabilități, există”
20 Ianuarie 2026, 19:23
Teatrul poate fi mai mult decât un act cultural: poate deveni un spațiu de vindecare, de acceptare și de apartenență. Cu prilejul Zilei Internaționale a Acceptării, dedicată incluziunii sociale a persoanelor cu dizabilități, Anca Mateescu a stat de vorbă la GPS Cultural cu Oana Popa, fondatoarea Școlii de joacă, despre ce înseamnă, concret, accesibilizarea proiectelor culturale în România. Dialogul pornește de la spectacolul „Închide ochii și ai să vezi mai bine”, care se joacă sâmbătă, la Teatrul de Comedie din București, un spectacol la care pot veni toți copiii, indiferent de dizabilități. Mai mult decât un eveniment teatral, producția deschide o discuție esențială despre acceptare, empatie și responsabilitatea culturală față de comunitățile invizibile.
Spectacolul este o adaptare după Povestea seminței, scrisă de Dumitru Radu Popa.
„Este vorba despre o sămânță care nu știe ce fel de sămânță e și în drumul ei spre cunoaștere află lecții despre empatie, dragoste, neuitare, pierdere, griji și așa mai departe. Cam tot ce trebuie să știe un copil în viață, indiferent dacă este tipic sau atipic.”
Pentru mulți părinți, „Închide ochii și ai să vezi mai bine” nu este o simplă ieșire culturală, ci o formă de terapie. Copiii non-verbali sau cu dizabilități severe reușesc, de la un spectacol la altul, să rămână mai mult timp în sală, să tolereze stimuli și să se simtă acceptați.
„Sunt părinți care vin cu copiii sub formă de terapie. Sunt părinți care vin la Teatru de Comedie doar pentru a avea 45 de minute de liniște, pentru că în alea 45 de minute, copiii lor sunt acceptați și sunt iubiți și se simt așa cum ar trebui să se simtă orice copil într-o comunitate.”
Proiectul „Închide ochii și ai să vezi mai bine” a parcurs un drum dificil, marcat de reticența instituțiilor culturale față de incluziune. După aproape patru ani de eforturi, Oana Popa a reușit să obțină o schimbare legislativă importantă, care obligă instituțiile de cultură din București să realizeze anual cel puțin o producție accesibilizată.
