Radio România – 92 de ani: RADIODIFUZIUNEA ROMÂNĂ – SCHIMBAREA LA FAȚĂ

După 23 august 1944, de la o zi la alta, România s-a văzut ocupată de armata sovietică și supusă unui regim de spoliere, anulare a drepturilor cetățenești și vânătoare de oameni cum țara nu cunoscuse până atunci. Radiodifuziunea a fost etichetată drept oficină hitleristă, atacurile au fost orchestrate în primul rând de nou reapăruta ”Scânteia”, unde dirijor era Silviu Brucan. Haosul s-a înstăpânit, întreținut de ocupant; majoritatea colaboratorilor au fost epurați ori deferiți ”tribunalului poporului”. Director general ajunge comunistul Matei Socor. Cu 500 de difuzoare instalate pe străzi, cu decibelii la maximum, o cenzură sufocantă și materiale străine de limba și spiritul național, comunismul românesc, instalat de sovietici, fabrica un radio nou, întemeiat pe Decretul 216, care însemna doar propagandă găunoasă de transmitere a dispozițiilor noilor autorități. Concomitent, ascultarea posturilor străine era interzisă, ca de altfel orice informație dobândită din Occident.

Trebuie observat că până în 1965 radio-ul discută politică dar nu are în vedere cultul unei personalități anume (afară, se înțelege, de ”tătucul” Stalin, până în 1953). Era rezultatul luptei pentru putere între diferitele căpetenii comuniste. Dacă la un moment dat circula lozinca ”Ana, Luca și cu Dej bagă spaima în burghezi”, când al doilea a devenit deviaționist, rima și-a pierdut noima.

Instaurarea guvernului Patru Groza a însemnat apariția unor prevederi noi, amenințătoare. Se introduce pedeapsa cu moartea pentru sabotori; încep deblocări, disponibilizări, demascări, suprimări de publicații, crearea de organisme mixte româno-sovietice – așa numitele sovromuri – menite să exploateze sălbatic resursele României. Apoi reforma agrară, din care foarte curând țăranii se vor vedea lipsiți nu doar de pământ dar obligați să lucreze cu normă în gospodării colective. Procesele politice încep cu cel al mareșalului, alegerile parlamentare sunt trucate, cu rezultate întoarse în favoarea comuniștilor, se dezlănțuie o campanie furioasă contra partidelor istorice, țărănist și liberal, reforma monetară sărăcește peste noapte sute de mii de români, naționalizarea cu același efect – acesta era pachetul zilnic de știri al ascultătorului nostru.

Societatea se remodela rapid, în sens coercitiv. Reforme peste reforme, șantiere ”ale patriei” – toate comentate triumfalist. Se petreceau și lucruri tainice nedifuzate prin buletinele de știri: arestări masive, presărarea țării cu închisori, șantiere de muncă forțată, ”drumul fără pulbere” al canalului Dunăre-Marea Neagră, cum l-a numit scriitorul vândut Petru Dumitriu, scoaterea burghezilor din case și instalarea activiștilor în loc, crearea magazinelor cu circuit închis pentru aprovizionarea acelorași beneficiari.

Privită retrospectiv, perioada de instaurare a comunismului în România nu e totdeauna ușor de înțeles. Spaima era mereu prezentă, restricțiile se înmulțeau, lumea dispărea, oameni de cultură onorabili până atunci se metamorfozau în apologeți ai noii orânduiri - toate măreau deruta omului de pe stradă care vedea prăbușindu-i-se reperele morale de până atunci.

O noțiune necunoscută a fost apariția Fondului special de cărți puse la index, listă lungă și nedumeritoare, de la Eminescu cu Doina lui, unde plâng românii ”de la Nistru pân la Tisa…” până la Eugen Ionescu, Mircea Eliade sau Vintilă Horia, cei desțărați. Apar activiști comuniști ca Nicolae Moraru, Sorin Toma, Leonte Răutu. Istoria e acceptată doar prin manualul unic al sub inginerului de poduri și șosele Mihai Roller. Realismul socialist, invenție stalinistă, e impus și în România ceea ce a echivalat cu obstrucționarea creației artistice.

Cele două decenii de distrugere brutală a României tradiționale, comunizarea cu de-a sila, aveau să pregătească terenul pentru o vreme la fel de singulară – cea a dictaturii lui Nicolae Ceaușescu.

Georgeta Filitti