Realizatoarea emisiunii “Teme deschise” a locuit în cinci țări europene - Marina Dumitrescu: “Mi-a lipsit un singur lucru: ortodoxia.”

A învățat meserie la BBC Londra și și-a îmbogățit apoi experiența de jurnalist de radio la Paris, la Radio France International, și în București, la Europa Liberă. A călătorit mult și a trăit perioade suficient de lungi în țări precum Marea Britanie, Franța, Grecia, Italia și Portugalia. De aproape douăzeci de ani poate fi ascultată la Radio România Cultural, iar de zece ani este gazda emisiunii “Teme deschise”, o platformă de dezbatere culturală, cu invitați de prestigiu. Marina Dumitrescu – la ea ne referim – povestește, în cele ce urmează, despre momentul în care a părăsit România ceaușistă, în 1987, ca să se stabilească în Grecia, dar și despre experiențele trăite pe alte meleaguri, despre radio, pasiuni și cele mai minunate locuri pe care a avut privilegiul să le vadă.

În fiecare luni, de la 21:10, la Radio România Cultural, e ora pentru „Teme deschise”. Ce fel de teme alegeți pentru discuția cu invitații dvs, doamnă Marina Dumitrescu?

Înainte de a răspunde, îmi permit să menționez un aspect care poate fi util. În toamna aceasta, „Teme deschise” împlinește 10 ani. Este cea mai longevivă emisiune pe care am realizat-o, în radio sau televiziune. Și o spun cu emoție. Știm bine ce efect au în viața noastră cifrele, vârstele rotunde. Nu atât pentru a le celebra, cât pentru a evalua cum au rodit. Dacă menționez și faptul că în 2021 se împlinesc 20 de ani de când lucrez la Radio România Cultural, tabloul se completează și permite un bilanț interesant. „Teme deschise” reprezintă un stadiu într-o devenire, la care am brodat cu grijă, an de an. Privesc în amonte la producții precum: „Literatura și celelalte arte”, „Mituri în oglindă” sau „Literatura în dialoguri” - etapele care practic m-au adus la conceptul emisiunii prezente. Cine știe, ea însăși o etapă spre altceva, mai departe... Nu de alta, dar formarea continuă este, în opinia mea, pivotul oricărei profesiuni. Gândul spre viitor nu exprimă o ambiție, ci dorința sinceră de a întâmpina adecvat așteptările unui public cât mai exigent.

„Teme deschise” se dorește o platformă de dezbatere culturală, care să-l asocieze pe ascultător unei reflecții comune, aplicate sau teoretice. Fiecare ediție propune o abordare anume, un decupaj al realității, care e privită integrat. Nimic nu e lăsat la voia întâmplării sau a faptului divers. Ca realizator, mă adresez (în gând) fiecărei persoane aflate pe recepție, invitând-o să proceseze lumea înconjurătoare, cu îndrăzneală și discernământ. Să genereze, în fond, propriul metadiscurs. Societatea în care trăim depinde foarte mult și de felul cum discutăm despre ea. Da, are nevoie de metadiscurs, adică de maturitate.Cum îmi aleg temele? Fiind foarte atentă la tot ceea ce se petrece în jurul meu, desprinzând ceea ce consider cu adevărat relevant, documentându-mă serios. Nu am prejudecăți față de vreo temă sau alta, dar nu pierd vremea cu abordări banale sau uzate. Tind tot mai mult, în perioada din urmă, să conectez domenii aparent divergente. Să fac analize cât mai nuanțate. Încă ceva: „Teme deschise” înseamnă și teme ce revin, periodic, sub unghiuri diferite. Niciun subiect nu se epuizează dintr-un foc.

cu fiica sa, Irina, La Barcelona

Un moment greu a fost acela când, în 1987, părăseam România ceaușistă, pentru a mă stabili în Grecia

Ce gen de personalități invitați în emisiune?

Privilegiul jurnalistului cultural sunt colaboratorii săi, evident. Odată aleasă fiecare temă, odată imaginat desfășurătorul discuției pe marginea ei, începe căutarea interlocutorului. Este etapa cea mai frumoasă, fiindcă persoana alături de care „atac” o temă este cea care dă viață ideii propuse. Interlocutorii vin din toate domeniile și uneori ei se întâlnesc în jurul aceleiași mese rotunde. Au fost, sunt și sper că vor fi: teologi, istorici, sociologi, arhitecți, actori, scriitori, personalități academice, personalități ale societății civile, foști deținuți politici, jurnaliști. Am avut invitați până și copii sau studenți. Trebuie să spun că, alteori, întâlnirea (neașteptată) cu o personalitate este cea care naște ideea emisiunii. Din fericire, bilanțul celor 10 ani de „Teme deschise” prilejuiește o listă impresionantă de invitați care, de altfel, au generat seria Teme de colecție. Fără falsă modestie, emisiuni care pot fi reascultate cu plăcere de mai multe ori... Păcat că Radioul nu oferă încă o soluție onorabilă de arhivare a acestui material audio prețios.

Ați călătorit mult și ați trăit perioade îndelungate în cinci capitale europene. Unde v-a fost cel mai greu? Unde v-ați simțit aproape ca acasă?

Da, am avut privilegiul nu doar de călători în străinătate, ci de a trăi perioade suficient de lungi în alte țări, încât să pot spune că le cunosc. Și să se impregneze în memoria vieții mele, ca un fel de patrii alternative. În acești termeni pot vorbi despre Franța, Marea Britanie, dar și despre Grecia, Italia sau Portugalia. Nu exagerez deloc, sentimentul apartenenței și la aceste țări-gazdă mă va locui până la ultima suflare. Nu pot spune că mi-a fost greu. Deși orice adaptare la un spațiu nou implică un efort. Nu cred în desfășurările „lineare”. De fiecare dată m-am bucurat să-l întâlnesc pe „celălalt”, pe fratele meu dintr-o țară sau alta, să detectez aspectele care ne leagă și cele care ne diferențiază - cu egal interes. Fără a ierarhiza. Pe măsura trecerii timpului mai cu seamă, trebuie să spun că abordarea antropologică, dublată de cea creștină, mă face să văd în orice om de pe planetă un fel de alter-ego. Ceea ce nu înseamnă că nu sunt fascinată de „polimorfismul” umanității, de frumusețea diversității ei, în ansamblul Creației. Dacă ar fi totuși să rețin un moment chiar greu, ar fi acela când, în 1987, părăseam România ceaușistă, pentru a mă stabili în Grecia. Deși mi se deschidea în față o viață mult mai bună, suferința plecării din patrie s-a stins greu. Ruptura părea definitivă, nimeni nu și-ar fi închipuit atunci că peste (doar) doi ani comunismul avea să se prăbușească.

emisiune la Brașov, cu Grupul Editorial Libris (Laurențiu Ciprian Tudor și Augusta Oniță)

Mi-a lipsit un singur lucru: ortodoxia

Ați avut timpul necesar să le învățați din tradiții, din obiceiuri, în alte spații? V-a încântat vreun obicei, într-un mod special?

Ar fi prea multe de spus la acest capitol, dar m-aș opri asupra unui aspect, central din punctul meu de vedere: limbile țărilor unde am trăit. Dintre cele menționate, cunoșteam doar limba Franței și a Marii Britanii. Așadar, în Grecia, timp de doi ani, am învățat asiduu neogreaca - urmând cursuri la Universitățile din Salonic și Athena. Apoi, în Italia (1997-2001), am învățat bine italiana, iar în Portugalia (2002-2005), portugheza. Nu cred că există bagaj mai prețios din punctul meu de vedere, decît întâlnirea cu aceste limbi și culturile lor. Mi s-a întâmplat la un moment dat, la Paris fiind alături de soțul meu aflat în misiune diplomatică (n.n. diplomatul și politicianul Teodor Baconschi), să vorbesc într-o singură seară vreo patru limbi străine. Lăsând gluma la o parte, formația mea filologică și aplecarea literară mă fac sensibilă la forța cuvântului, la miracolul identității lingvistice a diferitelor popoare. La ora de față, mă aflu sub fascinația limbilor Levantului...

Ați trăit mult peste graniță. Există un ceva aici, în România, pe care nu l-ați întâlnit, niciodată, nicăieri în lume? Un ceva de care vi s-a făcut întotdeauna dor?

Mai ales după ce am plecat din Grecia, unde am locuit efectiv până în 1989, pot spune că mi-a lipsit un singur lucru: ortodoxia. Mai exact, libertatea manifestării religioase, asumarea explicită lui Hristos, familiaritatea cu El în comunitate, chiar în mass media. Am răsuflat ușurată (din acest punct de vedere) în 2010, la ultima revenire din Franța, când am putut chiar de a doua zi să mă închin liniștită în fața bisericilor pe lângă care treceam, sau să vorbesc liber despre Dumnezeu și credință. Franța contemporană, din păcate, e sclava secularizării. A înlocuit libertatea spiritului cu libertatea moravurilor. În schimb, de-a lungul intervalului petrecut în Grecia, m-am îmbăiat în ortodoxia post-bizantină cât am putut. Atunci am făcut și singurul (deocamdată) pelerinaj la Constantinopol... De neuitat.

Când v-ați simțit atrasă de radio și când ați hotărât să îl alegeți?

Prima opțiune, la terminarea liceului, ar fi fost jurnalismul. Dintotdeauna am fost atrasă de această profesie care mi se potrivea. O asemenea alegere, însă, în anii ‘80 presupunea un compromis de fond, similar celui pentru filosofie. E vorba despre anexarea ideologică a ambelor domenii. Jurnalism se putea face doar la Universitatea „Ștefan Gheorghiu”, unde ziaristul era îndoctrinat în așa fel încât să devină cadru de nădejde al regimului. Era deci exclus să aleg o asemenea cale și am făcut filologia. După câțiva ani de profesorat (în România și în Grecia), mi s-a deschis drumul către BBC Londra. Acolo m-am reprofilat, cât se poate de firesc, spre jurnalismul de radio. Acolo, timp de doi ani și jumătate, am învățat meserie, acolo mi-am constituit bagajul profesional de bază. Există la ora actuală o comunitate de jurnaliști trecuți prin școala BBC care se disting foarte clar în peisajul media românesc. Suntem cumva o familie. Am în sinea mea convingerea că întâlnirea cu BBC a fost providențială.

La BBC, am făcut de toate: știri, interviuri, sinteze de actualitate, dar și o emisiune culturală

Care a fost prima emisiune?

La BBC am făcut de toate: știri, interviuri, sinteze de actualitate, dar și o emisiune culturală care pot spune că a reprezentat debutul meu ca realizator-autor. Emisiunea era săptămânală și se numea TIME OUT. Își căpătase o notorietate deloc neglijabilă, care mi-a dat aripi. Ce nu am făcut în acea emisiune?!... 30 de minute dense, despre fierberea culturală londoneză. Relatări, recenzii, cronici de spectacole, de carte, vox populi, interviuri, reportaje, muzică. În acest context am avut și bucuria unor înregistrări timpurii cu mari artiști români care își începeau cariera internațională. Printre ei mi-i amintesc cu emoție pe Alexandru Tomescu (care avea atunci vreo 14 ani) și pe Alexandru Darie, în primul turneu în străinătate, cu „Visul unei nopți de vară”. Au fost și alții. Pentru mine, acea etapă rămâne fondatoare.

Ați lucrat la Radio, nu doar în România, ci și în alte țări europene. Cum a fost experiența aceasta? Cum e Radioul lor, în comparație cu Radioul nostru?

Refăcând, grație întrebărilor tale, acest traseu personal, îmi dau seama că am avut o stea călăuzitoare. În 1991 am plecat de la Londra, la Paris - unde m-am căsătorit. Din punct de vedere profesional, șansa mea acolo s-a numit RFI. Un nou impuls pentru formarea mea. Și în această redacție am făcut radio complet: buletine de știri, comperaje, interviuri, revista presei și, evident, emisiunea culturală săptămânală, pe care am realizat-o cu pasiune. Un moment aparte ar fi „lansarea” Cesariei Evora, pe calea undelor, spre România, în perioada când abia începuse să fie cunoscută pe plan internațional. O emisiune pe care mi-o amintesc și azi. Ca să închid bucla, menționez că în 1995, când am revenit în țară după 8 ani de absență, am intrat în echipa biroului din București al Europei Libere. Un alt privilegiu profesional, după cum e lesne de imaginat. Comparativ, ce să spun? Radioul în țările europene este o instituție prestigioasă, luată în serios, tratată cu profesionalism, care își cultivă publicul, la propriu și la figurat. Ceea ce mă decepționează în România este atitudinea condescendentă a instituțiilor media față de public. Un soi de dispreț față de așteptările intelectuale ale oamenilor, prea arareori întâmpinate corect. Publicul este privit ca o clasă de copii mediocri. Asta nu îmi place. Asta încerc din răsputeri să nu fac.

Au existat oameni absolut speciali pe care i-ați cunoscut acolo? Ce ați învățat de la ei?

Evident că au existat, mi-ar fi greu să îi enumăr mulțumitor, de aceea mă rezum la „șefii” mei din Radiourile menționate, cărora le datorez, înainte de orice, investiția de încredere pe care mi-au arătat-o și oportunitatea de a mă forma și exprima, ca om de radio. Este vorba, în ordine cronologică, de Christian Mititelu, Alexandru Papilian și Nestor Ratesh.

Cel mai frumos loc pe care l-am văzut este Țara Sfântă. Deși calificativul „frumos” nu e suficient

Cine sunt cei care v-au îndrumat pașii în România, care v-au învățat lucruri de care și azi vă aduceți aminte?

În ceea ce privește Radioul public românesc, unde lucrez cu interes de mulți ani, aș menționa un nume. Stimat și îndrăgit totodată: Liviu Grăsoiu. De la dumnealui am învățat respectul omului de litere și al omului de radio pentru menirea sa.

Care sunt cele mai fascinante personalități pe care le-ați întâlnit datorită radioului?

S-a legat, ulterior, o relație de prietenie cu acești oameni?

Dificilă întrebare, dintr-un singur motiv - ar fi prea multe personalități de menționat și m-aș simți nedreaptă față de celelalte. Ca să răspund măcar parțial, i-aș menționa pe cîțiva dintre cei care nu mai sunt printre noi: Dan Slușanschi, Mihai Rădulescu, Marta Cozmin, Neagu Djuvara, Antoaneta Ralian, Nicolae Șerban Tanașoca, Michaela Ghițescu, Irina Nicolau, Alex Leo Șerban... Sunt mulți! Desigur, în unele cazuri, întâlnirea de idei s-a perpetuat într-o relație de prietenie intelectuală, bazată pe afinități descoperite (mai mult sau mai puțin) în fața microfonului.

Care este cel mai frumos locpe care l-ați văzut în călătoriile dvs.?

Țara Sfântă. Deși calificativul „frumos” nu e suficient. Și nu mă refer doar la Țara Sfântă a creștinilor, ci la spiritualitatea celor trei Monoteisme care pulsează acolo, interferând dramatic.

Ce vă place să faceți în timpul liber? Care sunt pasiunile dvs.?

Sincer, nu agreez deloc sintagma „timp liber”. Pentru mine, timpul este curgător, integrator, nu pot segrega nimic în interiorul acestui flux - care e timpul „meu”. Tot ceea ce fac - jurnalism de radio sau tv, publicistică, poezie, lectură, călătorii, sport, reprezintă un sistem integrat. Iar deviza care acoperă acest ansamblu este formarea continuă. Nu suport ideea că încetez, vreo clipă, să fiu... ucenic. Învăț constant câte ceva. Și, nu în ultimul rând, de la valoroșii mei interlocutori! Îndrăznesc să arunc, precum o sticlă în ocean, acest sfat, celor tineri. Formați-vă non-stop! Niciodată nu v-ați cizelat destul!

Sunt covârșită de admirație pentru Bernard Pivot

Dacă ar fi posibil, ce personalitate internațională v-ar plăcea să invitați în emisiune? Care ar fi prima întrebare pe care i-ați adresa-o?

De departe, Bernard Pivot. Încă din anii boemei noastre pariziene (începutul anilor ’90), admirația pentru acest prolific-discret om de cultură și media nu a încetat să crească. Sunt covârșită de admirație pentru Bernard Pivot, deopotrivă ca persoană și ca personalitate publică. În 2012, cred, la o ediție Gaudeamus unde fusese invitat, am realizat un interviu cu marele teleast și literat - care nu a făcut decât să-mi confirme intuiția cu privire la calitățile sale. Nota bene: Pivot nu a dorit niciodată să fie numit altfel decât jurnalist.Întrebări pe care i le-aș adresa... Ce contradicții presupune statutul de „legendă vie”? Cum se îmbină faima intelectualului și conștiința perisabilității ei? Cum își vede propria moștenire culturală, în perspectivă? Cum privește mutațiile tehnologice în domeniul cărții? Cred că aș sta ore întregi cu microfonul deschis, în fața lui Pivot...

Sîmbăta de sus, interviu pe drum spre chilia Pr. Arsenie Boca, pentru o emisiune-reportaj

Pentru cei care încă nu au descoperit „Teme deschise”, ce ar putea câștiga, ascultând-o de acum înainte?

Nu-mi place să-mi fac reclamă, dar admit că îmi doresc ascultători - nu atât numeroși, cât atenți și (dacă se poate) consecvenți, ai emisiunilor mele. Fiindcă temele pe care le „deschid” au o coerență interioară, de descoperit în timp. Decupajul original propus de fiecare dată, dialogurile neconvenționale, echilibrul între nivelul pragmatic și cel speculativ - ar fi câteva coordonate adaptate publicului elevat în care cred. Și pe care încerc, de fiecare dată, să îl surprind. De altfel, promit să reiau la finalul fiecărei ediții îndemnul ca ascultătorul să îmi trimită comentariile sale, sau sugestii de teme care l-ar interesa. Pentru mine, fiecare persoană cooptată la “Teme deschise” reprezintă un virtual partener de dezbatere.

Emisiunea “Teme deschise” se difuzează în fiecare luni, de la ora 21:10, la Radio România Cultural

Interviu realizat de Anca Nicoleanu