Amprenta muzicală a comunismului românesc (partea a II-a)

Vom continua în această emisiune încercarea de a contura amprenta muzicală a comunismului românesc, oprindu-ne la perioada 1965- 1989.

Pentru anii regimului lui Nicolae Ceaușescu, vom evoca muzica nu doar un ca pe un decor sonor al epocii, ci și ca pe o formă de respirație a ei. În spațiul oficial continuau să răsune cântecele de propagandă, dar, dincolo de ele, scena muzicală românească își descoperea propria creativitate și propriul limbaj, în timp ce ecourile marilor hituri ale lumii ajungeau, uneori pe căi ocolite, până la publicul de la noi. Iar după mijlocul anilor ’70, când discursul oficial devenea tot mai apăsător, muzica începea să însemne pentru mulți altceva: un refugiu discret, un teritoriu al emoției și al libertății interioare.

Vom alege așadar pentru ilustrarea sonoră a acestei perioade piese care spun nu doar o poveste muzicală, ci și una istorică: optimismul începutului, libertatea relativă a anilor ’70 și apoi accentuarea componentei de evadare muzicală din anii ’80, totul în paralel cu propaganda oficială.

„Primii ani Ceaușescu” ar putea fi caracterizați prin speranță, liberalizare relativă, deschidere culturală. Din punct de vedere politic, apogeul a fost atins în 1968 odată cu condamnarea publică a invadării Cehoslovaciei și implicit a afirmării directe a autonomiei față de Moscova.

Repere culturale ar fi lansarea și consolidarea Festivalul Cerbul de Aur, relansarea Festivalul Internațional George Enescu, dezvoltarea Festivalul Mamaia, vizite și concerte ale unor vedete internaționale, creșterea diversității și a atractivității programelor muzicale difuzate de Radio și Televiziune.

A urmat, începând cu mijlocul anilor 70, un, la început, lent „viraj ideologic” caracterizat printr-un control mai puternic, promovarea culturii „educative”, publicitatea făcută „mișcării” de amatori. Exemplul festivalului „Cântarea României”, a cărui primă ediție s-a desfășurat în 1976, este edificator. Și totuși apar forme noi de expresie care scapă parțial vigilenței, cum este curentul folk.

În ultima fază de existență a regimului, anii 1977–1989, asistăm la o profundă criză a sistemului însoțită de o explozie a propagandei.

Vom încerca să structurăm emisiunea ca o „bandă sonoră a regimului”, alternând muzica oficială și muzica reală a societății, într-o încercare de a surprinde optimismul anilor 60, libertatea controlată a anilor 70 și în final, asaltul propagandei dar și percepția muzicii ca fiind un spațiu liber, un spațiu de refugiu în anii 80. Ce muzică vom asculta ? Nu dorim să deconspirăm surprizele … Vă asigurăm că va fi diversă : „Mondial”, „Sfinx”, „The Beatles”, Margareta Pâslaru, „ABBA”, Gică Petrescu etc

În concluzie vom spune că amprenta sonoră a acestor ani este complexă, între propagandă, talent autentic și dorință de evadare- dar mereu în umbra timpului care a produs-o. Ea supraviețuiește fără a putea schimba adevărul istoric al epocii.