REConCHILLiant : Daniela Rei Vișan în dialog cu Dumitru Horia Ionescu la Radio România Cultural

Daniela Rei Vișan în dialog cu Dumitru Horia Ionescu
la Radio România Cultural

” Ce înfrângere să recunoști că nimic din afară nu
te mai interesează și nimic dinăuntru nu te mai însuflețește. E de necrezut să
spunem cu atâta seninătate, cu atât de puțină sfială: mă plictisesc.(…)Dar de
ce ne plictisim? Îngăduiți-mi să-mi spun gândul fără ocoluri: ne plictisim
pentru că ne distrăm.(…)

Ați observant că foarte rar spune cineva: mă distrez;
de cele mai multe ori spune: m-am distrat.
Distracția a avut loc cândva, ca o fericire de care, momentan, nici nu ți-ai
dat bine seama. Prezentul e numai așteptare, dorință neîmplinită, gol.(…)

De altfel nu e nevoie întotdeauna să-ți amintești de o fericire
trecută spre a înregistra o nemulțumire prezentă. Deseori ai nostalgii, dar nu știi bine
încotro te trimit ele; ești gol sufletește, fără să ai imaginea unei plinătăți.”

”Cu omul din noi ce-am făcut? Unde l-am dus, la ce
împlinire, la ce desăvârșire? E atât de
greu să te ocupi cu adevărat de tine și de ale tale. Iar viitorul asta îți
cere: căci e al tău, e ceea ce ai pus tu în el.”

Fragmentele citate aparțin lui Constantin Noica și au
fost scrise în 1938. Fac parte din cele ” 21 de conferințe radiofonice
1936-1943” tipărite mai apoi de Editura
Humanitas în anul 2000.Am recitit acest volum, scris în anii celui de al Doilea
Război Mondial în timpul pandemiei actuale. M-au uimit prospețimea dar mai ales
actualitatea acestor rânduri scrise cu peste 80 de ani în urmă.

L-am invitat pe Dumitru Horia Ionescu de la Editura
Herder de la Freiburg să ni se alăture în ediția de sâmbătă 6 iunie a emisiunii
REConCHILLiant. De la ora 14,30 vă propunem deci un pseudojurnal de pandemie.

Nu vom discuta însă despre impactul medical al acestei ultime
încercări prin care a trecut omenirea, și nici despre impactul economic. Am
preferat să analizăm câteva aspecte care țin de consecințele psihologice și
sociale ale carantinei din ultimele săptămâni.

Vă propunem deci un dialog despre TIMP, despre
relaționarea Omului, dar și a comunităților cu trecerea secundelor prin viețile
noastre.

Vom nuanța câteva aspecte legate de ” pierderea
timpului”, dar și de ” căștigarea ” acestuia.

Ce inseamnă
deci TIMP CĂȘTIGAT?

Cum măsurăm timpul interior?

La CE sau mai bine zis la CINE îl raportăm?

Ce înseamnă siguranța zilei de mâine și în ce
termeni ne raportăm la ea?

Cine mai este astăzi aproapele sau confratele
nostru?

Cum definim singurătatea? De ce ne este atât de
frică de ea?

Cum și când comunicăm cu adevărat? Putem face acest
lucru cu oricine?

Ce mai înseamnă astăzi respectul dintre oameni? Care
sunt granițele vizibile și invizibile care îl definesc?

De ce viața multora dintre noi se ascunde în spatele
mai multor măști?

De ce ne este frică să privim înlăuntrul sufletelor
noastre?

A fost această perioadă de pandemie un câștig
sufletesc? Cine a pierdut pariul și de ce?

Pot deveni cărțile prietenii noștri adevărați?

Personal cred că am dobândit de-a lungul timpului
astfel de prieteni. Volumele lui Constantin Noica sunt printre prietenii mei
buni. Vă invit și pe dumneavoastră să vă alăturați:

” Azi începem să ne dăm seama că înțelepții din
toate timpurile aveau și ei nițică dreptate. Știți ce răspundeau ei celui care-i
întreba cum să dobândească înțelepciunea? Nu-i spuneau : fă așa și așa; nici
măcar ” fă ca noi”; îi spuneau fii tu însuți, fii cât mai mult tu însuți.Dar
cum vine asta? Cauți toată viața să întâlnețti un om care să te învețe cheia
lucrurilor, altceva decât știai; îl
întâlnești în sfârșit, îl iscodești, și în loc să afli acel altceva, ești trimis îndărăt, la
propria ta ființă, de care nu știuseși cum să te lepezi mai repede.(…)

Dar fiecare din noi știe ce trebuie să facă, ăsta-i
adevărul. E ceva în noi care ar trebui să funcționeze întotdeauna. Când nu
funcționează, e că vrem să ne tragem singuri pe sfoară. Îndărăt la noi, acolo e
înțelepciunea.

De aceea problema cea mai serioasă a lumii de azi
știți care e? E, poate, singurătatea. Zic unii că ne colectivizăm din ce în ce
mai mult; și au dreptate. Dar tocmai pentru că ne colectivizăm, de aceea se
pune problema singurătății; tocmai spre a ne colectiviza cum trebuie. Căci
singurătatea nu înseamnă să nu participi la lume; să te superi pe timpul tău și
să-i întorci spatele. Oameni de aceștia bosumflați, care zic că trăiesc într-un
turn de fildeș, să rămână să înghețe acolo în trufia lor. Dar singuraticul
adevărat nu fuge de oameni decât spre a regăsi tovărășia mai adâncă dintre el
și ceilalți. Și o găsește într-adevăr, el, și nu cel care trăiește de-a valma
cu lumea. Devălmășia nu e și tovărășie. Dar nici singurătatea aceea cu strigoi,
singurătate în care ești azvârlit fără să știi, fără să vrei.Ci singurătatea
către care, știind și voind , noi cei de azi, începem să ne îndreptăm.

Omul
care știe să fie și singur, acela te înțelege cu adevărat, Acela te iubește cu
adevărat. Celălalt, prea aproape, îți ține doar de umbră.

Onorați ascultători, e timpul să nu ne mai ținem
atâta umbră unii altora.”

                Constantin Noica-Încotro merge cugetul contemporan, 2 decembrie 1937