Scriitoarea Laura T. Ilea: „Întâlnirea cu moartea. Probabil că a fost provocarea cea mai mare. Totdeauna e o provocare enormă să scrii despre asta”

Scriitoare și eseistă, Laura T. Ilea a studiat la Facultatea de Filosofie din București, unde și-a susținut doctoratul cu o teză despre gândirea timpurie a lui Martin Heidegger, cu titlul Viața și umbra ei. Întemeierea existențială a cunoașterii. A urmat un doctorat în literatură comparată, susținut la Université de Montréal, Canada. Laura T. Ilea este conferențiar la Departamentul de literatură comparată al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și publică în română și franceză studii literare, eseuri și proză. Recent, și-a lansat al treilea roman, N-am chef să mor, apărut la Editura Cartier. Laura T. Ilea se împarte între cele două spații, românesc și canadian. Scrie în română și franceză, a publicat romane, nuvele și eseuri. N-am chef să mor este un roman cu un destin atipic - lucrul la roman în franceză a durat din 2016 până în 2019. Personajul principal al romanului este Anne Legendre, o jurnalistă de 42 de ani, căreia i se tot spune că ar fi timpul să se retragă, să se mărite cu un bărbat cu cel puțin zece ani mai în vârstă.

Laura T. Ilea, vă considerați o nomadă, așa cum ați fost numită, atunci când vine vorba de scris?

„Înaintea cărții acesteia am scris un volum de eseuri pe care îl gândeam de multă vreme. Nu-i dădusem încă drumul în lume și s-a coagulat ultima parte foarte rapid. Un volum care se numește Nomadism. Despre gândirea care devine corp. Cred că am simțit nevoia, după acel volum, să îl aduc la lumină pe acesta. Bine, el a fost foarte labirintic, a avut o poveste complicată până a ieșit la lumină, dar e despre modul în care corpul nostru e transformat, la modul cel mai concret, prin această aventură a nomadismului. Prin acest nomadism constitutiv, pe care de multe ori îl uităm, și care ne ține, într-un anume sens, în viață, aș zice. Corpul nostru e lucrul cel mai vulnerabil pe care-l avem. Și cel mai puternic, în egală măsură. Pentru că-n el se produc schimbările radicale și el ne trădează atunci când nu suntem capabili să facem față acestor schimbări. Și dacă, în cartea despre care vorbeam înainte, povestea este mai mult teoretică, dar, în orice caz, cu foarte multe accente poetice și cu povești mai mult sau mai puțin eludate, aici am simțit foarte tare nevoia să găsesc o poveste coerentă. Să fac nomadismul, care, în principiu, este dispersare, împrăștiere, inconsistență într-un anume sens, inconsistență benefică, dar, în orice caz, să-l coagulez într-un fel. Să dau forța poveștii, să dau forma poveștii și asta ia foarte multă vreme. Pentru că sunt ca niște particule dispersate. Ori, povestea asta care să aibă sens și care să spună ceva despre lumea în care trăim s-a copt un pic mai greu”.

Cum ați construit aceste relații mamă–fiu, fiică–tată? Mi se par elemente importante din roman și greu de dus.

„Am avut în timpul lansării cărții, la Humanitas, Cișmigiu, cu Anda Docea, cu Alina Purcaru și cu Arthur Suciu, în timp ce ei îmi puneau întrebări – e foarte interesant – se dezvoltă, adică ai o intuiție pe care nu ai avut-o. Mi-am dat seama, în comparație cu celelalte cărți ale mele, că nu există multe personaje feminine. Ori în viața mea reală există foarte multe personaje feminine. Am stat și m-am gândit de ce s-a întâmplat așa. Pentru că, desigur, relația cu alteritatea, cu masculinul, te amenință într-un fel, te pune într-o situație de vulnerabilitate, te poate destabiliza foarte tare. Aici, întâmplător, am developat personajul în legătură, în special, cu figuri masculine. Cred și pentru că voiam să fac un fel de negativă a vieții mele reale, dar mai mult pentru faptul că, da, îmi trebuia un băiat, un fiu al ei, pe care l-a avut când era foarte tânără și care să fie reprezentantul acestor extremisme contemporane. Mi s-a părut destul de complicat să văd, într-o figură feminină, acest lucru. Am așa, aproape ca un fel de light motiv, de care fetele mele râd mereu. Mereu le spun „ne-ar trebui mai multe femei în politică”. Deci asta cred că a fost nevoia mea de a găsi o figură masculină puternică, care să i se opună, care să îi arunce o provocare extremă, și, de cealaltă parte, cred că, da, foarte multe dintre problemele neașezării figurilor masculine în lumea occidentală vin din faptul că le lipsește într-un anume sens autoritatea paternă sau, în orice caz, implicarea paternă. De aceea, și figura lui Jordan Paterson, pe care-l amintesc de foarte multe ori, a prins atât de bine în lumea neoliberală, canadiană, americană și nu numai, pentru că e o nevoie de reorganizare, de reorientare în special în rândul băieților, care-și găsesc cu mai multă greutate sensul și orientarea”.

Mi-a plăcut de la început ideea de ritm, ritmuri, care conduc în desfășurarea momentelor. Care este povestea preferată din roman?

„A mea, personal? Cred că e cea din care am și citit un extras la lansarea de vineri. Faptul că e capabilă să găsească un ritual care să nu mai fie sinistru și să nu mai fie cadaveric, și să nu mai fie descărnat, și anxios, și terifiant. Și găsește un ritual care e plin de tandrețe, de apropiere umană, de râs, pentru a face trecerea aceasta spre lumea de dincolo. Deci e capabilă, până la urmă, să nu piardă tot și să găsească un colț pe lumea asta care să-i restituie această frumusețe. Se duce atât de departe încât ritualul respectiv își pierde aura asta morbidă. Și aura asta morbidă probabil ne îngrozește pe cei mai mulți dintre noi. Mi se pare că toți care trecem de o anumită vârstă ne întrebăm cum vom face trecerea respectivă? Și acest ritual, posibilitatea ca el să existe așa, în cântec, în apropiere, în comunitate, în regăsirea corporalității celor pierduți mi se pare, probabil, povestea cea mai frumoasă din carte”.

O imagine care ar reprezenta-o pe Anne Legendre?

„Probabil asta este imaginea ei. Este o ființă plină de vitalitate, vitalitate care înseamnă în egală măsură expunere, pierdere, foarte multă pierdere, cum am spus la început, nu doar a tinereții. E un lucru pe care Meryl Streep l-a zis la un moment dat. Nu trebuie să ne înverșunăm să păstrăm ceea ce ne e frică să pierdem. Lucrurile trebuie să treacă. Să treacă ca într-un flux heraclitian pe lângă noi. Ori ea este această trecere, aș zice. E vitalitate, e trecere, e un fel și de ființă șamanică. Asta este Anne până la urmă. E o forță a efemerității, a pierderii, a vulnerabilității, dar cred că e o forță enormă”.