Idei în nocturnă - Pagini de Istorie: Gala Corneliu Coposu

„O seară de 11 noiembrie absolut memorabilă. O sală arhiplină (Sala cu Orgă) cu oameni frumoși veniți pentru istorie, memorie, trecut și viitor. Frați în gând, trăire și simțire pentru apărarea memoriei și identității noastre ca popor și ca națiune vrednică. Tineri, foarte mulți tineri, veniți pentru că și-au găsit adevăratul exemplu de viață dedicată Cetății ! O seară de neuitat pentru un Om de neuitat : CORNELIU COPOSU.”

Astfel se deschide pagina Fundației „Corneliu Coposu” care prezintă cea de-a VI-a ediție a galei Corneliu Coposu desfășurată în acest an la Chișinău, eveniment la care Radio România Cultural este partener media. A fost de fapt o succesiune de evenimente despre care vom vorbi cu invitații noștri din studio ce îi reprezintă pe principalii organizatori.

Vom stărui însă asupra concursului de eseuri și vom intra desigur, în dialog direct, prin telefon, cu autorii celor premiate.

Iată o scurtă prezentare a lucrărilor premiate pe care o vom începe cu premiul I acordat domnișoarei Maria Seretean, elevă în clasa a 10-a a școlii din Mereni, Basarabia. Titlul său : „Represiunea comunistă în România și Republica Moldova”. Un eseu remarcabil atât prin conținut, cât și calitățile literare ale textului. Iată câteva citate revelatoare:

„Afară e toamnă. Priveliștea ce se întinde peste dealul din fața a ochilor te înghite în mrejele ei ademenitoare și, totodată, purtătoare de mister. Crucea înălțată în vârful dealului misterios îl face și mai de nepătruns, de parcă tăcerea lui are o misiune secretă. Dealul și crucea stau ca niște bravi soldați la paza acestui loc încercat, de evenimente greu de înțeles, dificil de acceptat. La poalele dealului, îmbrăcat în culorile paletei tomnatice, se întinde un parc tinerel, abia răsărit de câțiva ani și care ar fi o replică la amintirile trecutului, care ne îndeamnă să privim spre viitor, spre noi idealuri, cu scopul de rezista indiferent de încercări…

Muzeul în aer liber în memoria victimelor represiunilor politice din satul meu de baștină este amplasat în parcul satului, la vederea tuturor, alături de școală… Unicul muzeu cu acest statut în toată Republica Moldova! Nu știu dacă este un motiv de mândrie pentru localitatea noastră, căci amintirea despre acele 250 de familii, deportate în ținuturile reci ale Siberiei, este precum o traumă capsulată în energia colectivă.”

Muzeul este de fapt o veche casă bătrânească, care parcă ne îndeamnă să intrăm în „camerele vopsite proaspăt cu var, să-i pășim podeaua așternută cu țoluri, să-i admirăm pereții îmbrăcați cu lăicere și covoare moldovenești, așa cum a fost odată, demult, și să păstrăm câteva minute de reculegere. Fotografiile vechi, păstrate în ramele de lemn cu atâta sfințenie stau atârnate pe pereții reci ai casei, dar totodată însuflețite de căldura candelei ce arde necontenit lângă icoana Maicii Domnului. Doar credința în Dumnezeu și rugăciunea zilnică i-au ținut în viață în acele vremuri de gheață, siberiene, cu gândul la întoarcerea acasă, pe dornicul pământ, însorit și roditor, unde casa părintească își aștepta cu răbdare întreaga familie…Dar acest peisaj mirific este adumbrit de prezența unui vagon vechi, uzat, instalat pe o mostră de cale ferată, ce și-a câștigat dreptul la „relicvă”, impunându-și ,,rolul” sinistru și apăsător. Este imaginea amintirii despre ecoul lătratului câinilor în noaptea de calvar al deportărilor și al răcnetelor și plânsului îndurerat al oamenilor, siliți cu forța să- și părăsească pentru totdeauna casa și pământul natal.”

În bătătură se află și trei sculpturi, a căror simbolistică ne va fi descifrată de autoarea acestui tulburător eseu. Un eseu în care se face o emoționantă prezentare a succesivelor etape ale represiunii sovietice începute în spațiul românesc în așa numita Republică Socialistă Moldovenească, proclamată astfel în 1924 și continuată după război și anexarea Basabiei. Ne vom opri desigur, așa cum face și autoarea, la momentul 7 iunie 1949, un reper tragic în istoria Merenilor dar, de fapt, în istoria Basarabiei. Vom afla ce s-a întâmplat atunci și cum vindecă sau nu, istoria aceste cumplite traume. Acesta este și mesajul-întrebare cu care tânăra autoare își încheie evocarea tragediei.

„Mă întreb dacă nu cumva istoria are nevoie de sacrificii omenești pentru a se scrie sau rescrie și a rămâne în arhiva evoluției omenirii ? Privesc crucea de pe vârful dealului și mă las purtată de valul credinței ce mă cuprinde - Dumnezeu e mare și toată nădejdea este în puterea Lui. Îmi doresc nespus de mult ca noi, generația tânără să cunoască istoria neamului, perioadele de mare tragedie și sacrificiu uman, să poarte respect și recunoștință tuturor victimelor sistemului comunist, să elogieze faptele străbunilor noștri care au luptat cu sânge, lacrimi, foamete și credință în Dumnezeu și pentru păstrarea neamului românesc.”

Titlul eseului: Regimul penitenciar din România în primele două decade comuniste. Studiu de caz: Penitenciarul Sibiu

Premiul al II-lea a fost acordat masterandului Vlad Miclăuș, student la Universitatea „Babeș- Bolyai din Cluj- Napoca, pentru eseul cu tema, „Regimul penitenciar din România în primele două decade comuniste. Studiu de caz : Penitenciarul Sibiu.”

În partea introductivă a eseului autorul definește natura sistemului penitenciar comunist din România și estimează, pe baza lucrărilor istoriografice apărute, (multe dintre ele sunt și succint prezentate), amploarea sa, numărul de victime și particularitățile sale. De asemenea prezintă și o cronologie comentată a construirii legislative a sistemului concentraționar comunist din țara noastră.

Referindu-se la Penitenciarul Sibiu, autorul îi consemnează mai întâi istoria care „este strâns legată de hotărârea autorită ilor austro-ungare de a cumpăra în 1905 un teren în valoare de 97.000 de coroane, o parte din spațiul care va fi destinat edificării viitorului penitenciar. Cealaltă parte a terenului a fost primită drept donație de către autorități, iar fără a fi atestată documentar data începerii lucrărilor, acestea au fost finalizate în 17 martie 1910. Pe lângă cele două corpuri de clădiri din care era compusă închisoarea, se cunoaște faptul că penitenciarul era unit prin construcție cu actualul Palat al Justiției. Când proiectul penitenciarului a fost dus la capăt, acesta era compus din două clădiri „cu un număr de 63 de camere, dintre care 30 erau folosite pentru detenție, iar 33 pentru activitățile administrative”. Cu un perimetru total de 306 de metri și o suprafață de 5 600 m2, spațiul alocat încarcerării viitorilor deținuți era proiectat să aibă o capacitate „estimată între 230 (calculată la 8 m3/persoană) și 370 (calculată la 5m3 /persoană) de locuri”

Penitenciarul era înconjurat de un zid de 4 metri înălțime care avea amplasat deasupra o instalație de sârmă ghimpată de 0,75 metri înălțime. Din punct de vedere al așezăriiț geografice, penitenciarul era situat în partea de sud-vest al orașului Sibiu, pe strada Zaharia Boiu. Localitatea Șelimbăr se află pe o rază de 5 km de penitenciar, calea ferată și gara CFR Sibiu la o distanță de 1,5 km, iar șoseaua națională la 200 de metri.

Penitenciarul în forma pe care o cunoaștem astăzi își are originea în secolul al XVIII- lea.”

Eseul premiat este o adevărată lucrare de cercetare, datele pe care le sintetizează și comentează aducînd elemente esnțiale pentru înțelegerea modului în care regimul communist a organizat acest sistem represiv. În încheierea acestei succinte prezentări vom cita chiar concluzia autorului despre studiul de caz ce privește Penetenciarul Sibiu: „tratarea temelor cu privire la istoricul, personalul și sistemul alimentar și sanitar ajută la îmbogățirea datelor deja existente despre acest penitenciar, fiind, totodată, un exemplu relevant de înțelegere a birocrației din interiorul penitenciarului, a îndoctrinării politice și a lipsurilor crunte în raport cu hrana, respectiv condițiile de trai.”

Premiul al III- lea a fost atribuit domnișoarei Maria Tomozei, studentă în anul an I, Facultatea de Medicină din Iași, pentru eseul intitulat „Adriana Georgescu- profesionistă în arta supraviețuirii.”

Textul începe cu o amară referire la modul în care noi românii, foarte mulți dintre noi, ne raportăm la realitățile lumii comuniste de care, totuși, nu ne-am despărțit de multă vreme: „Într-o Românie în care indiferența și nepăsarea fac parte din cadrul unei societăți aparent normale și la 33 de ani de la dobândirea democrației pierdute, încă ne întrebăm ce rol mai au personalitățile și elitele pentru generațiile actuale și cele viitoare. Ideologia comunistă prezentă în toate domeniile timp de aproape patru decenii a reușit să anhileze, pe lângă valori și adevăr, și dorința oamenilor de a cerceta trecutul, de a înțelege bazele psihologice ale instaurării regimului totalitar, încercând în mod conștient să contribuie la readucerea în prim-plan a principiilor pierdute.”

Arestată la doar 25 de ani, Adriana Georgescu, șefa de cabinet a generalului Rădescu, autoarea unei emoționate cărți autobiografice, „La început a fost sfârșitul”, în care descrie infernul pușcăriilor și anchetelor, este considerată de autoare un model și un reper moral: „Faptul de a supraviețui, de a sfida moartea, de a nu trăda pe nimeni la anchetele, reușește să convingă că încă mai avem cui să ne plecăm frunțile, scăpând poate de complexul de inferioritate pe care ni-l atribuim de după 90 încoace.”

Autoarea face mai întâi referiri subsanțiale la universul feminin al detenției în comunism pentru ca apoi să se concentreze asupra personalității Adrianei Georgescu. Iată un fragment din portretul pe care îl realizează: „Adriana Georgescu. Doar rostind acest nume, îmi vine în minte imaginea ei de proaspătă absolventă a Facultății de Drept din București mergând iute pe bicicletă în șosete malagamba, grăbindu-se probabil să ajungă la timp la redacția ziarului ,,Universul Literar”, unde se ocupă cu rubrica cinematografică. Sau poate la un nou antrenament pentru vreun campionat național de tenis de masă. Sau, de ce nu, se grăbește să ajungă la spital, unde lucrează ca asistentă de când a început războiul. La 25 de ani are tot viitorul în față, iar performanțele pe care le are o înscriu printre cele mai valoroase minți ale generației sale. Generație în care concurența și abilitățile intelectuale au dat României personalități mari în toate domeniile.”

Un destin frânt la sfârșitul lunii iulie 1945, când este arestată în fața case generalului Nicolae Rădescu. Să cităm din noud in rextul eseului premiat: „După scurta edere la Interne, ajunge la închisoarea Malmaison, sediul Securității, unde refuză în continuare să semneze declarațiile mincinoase și compromițătoare despre oamenii regimului trecut. Anchetată de însuși șeful viitoarei Securități, Alexandru Nicolski , supusă unor torturi absolut inumane, este bătută, drogată pentru a semna mai repede documentele false, trimisă la carceră și în cele din urmă violată de gardienii și func ionarii închisorii, printre care se regăsea și un fost coleg de facultate: ,,dacă semnezi aici, îți dăm drumul. Un revolver e îndreptat spre mine. Semnează, ori te omorâm.” ,,cățea reacționară ce ești, dacă nu semnezi, te împușcăm.” Condițiile erau mizere, regulamentele absurde, special concepute pentru a degrada mai repede psihicul uman. În ciuda a tot, Adriana rezistă.”

Urmează procesul condus de generalul Petrescu fost magistrat și în vremea lui Antonescu, pe care acuzata îl înfruntă cu curaj. „Apărată în instanță de peste 30 de avocați, dintre care și celebrul Istrate Micescu, Adriana reușește să depună o mărturie inegalabilă în istorie, sfidând atmosfera falsă și degradantă tipică dictaturii roșii:,, Respir mai bine, tiu că n-au decât să ne bată, să ne tortureze, să ne suprime chiar, dar nu vor reuşi niciodată să degradeze spiritul.” Condamnată la 4 ani de închisoare, pe baza unor mărturii totalmente false, Adriana Georgescu, împreună cu toți ceilalți tineri politici din Organizația Tinerimea Română au reprezentat așadar o generație pierdută a României. O generație care și-a trăit tinerețea în închisoare, luptând pentru un ideal sfârtecat de ideologia marxistă, mereu hăituită, urmărită, neputând avea o viață normală niciodată, asta dacă reușeau să supraviețuiască gulagului, care înghițea tot mai multe viitoare speranțe.”

Autoarea ne oferă și o imagine a iadului prin care a trecut Adriana Georgescu în inchisorile comuniste : „Condițiile din spital erau deplorabile, femeile nășteau fără asistarea unui medic, altele mureau peste noapte, ploșnițele, gândacii și șobolanii erau la ei acasă, nu existau anestezice, medicamente, niciun echipament steril ,, Sunt legată de pat cu niște curelușe. Tot timpul ba leșin, ba îmi revin din simțiri. Din nou în spitalul închisorii…O gură de aer proaspăt o constituie vizita Ellei Negruzzi, prima femeie avocat, alături de o jurnalistă britanică, Elma Dangerfield, trimise de regina Elena, care se interesa în mod special de soarta tinerei. Urmează o operație de apendicită, tot pe viu, în urma căreia delirează multe zile, desigur fără să aibă parte de nicio îngrijire medicală, fiind în permanență chinuită de coșmaruri, halucinații, dar mai ales de frică. Cu toate acestea, Adriana Georgescu reușește să rămână în viață, spre mirarea medicilor, care abia așteptau să elibereze paturile mai repede…”

Coșmarul se sfârșește în aprilie 1947 și apoi printr-un fericit complex de împrejurări reușește să plece din România. Se alătură activ exilului anticomunist românesc, leagă o strânsă prietenie cu Monica Lovinescu, participă ca martor al acuzării în răsunătoare procese intentate comunismului și propagandei sale din Occident și desigur, rămâne permanent în atenta supraveghere a Securității.

Se stabilește apoi în Anglia, se căsătorește în 1961 și trăiește, în sfârșit, o perioadă relativ liniștită. Nu uită România și „Vreme de opt ani, eroina noastră a continuat să colaboreze cu Radio Europa Liberă, lucrând în paralel și la BBC sub pseudonimul Sonia Lorimer. În această calitate, continua să men nă legătura cu Parisul, cu vechii ei prieteni, corespondând periodic și cu Monica Lovinescu.”

Mai ales după moartea soțului sănătatea ei se șubrezește, praumele din închisori, presiunea vieții în exil își spun cuvântul astfel încât Adriana Georgescu petrece din ce în ce mai mult timp în clinici de recuperare și tratament. S-a stins la 25 octombrie 2005, lăsând în urmă, prin cartea sa, o cutremurătoare mărturie a crimelor ce caracterizau regimul comunist.

Distins cu mențiune, eseul domnișoarei Mălina Rîndașu, masterand la UBB Cluj- Napoca, a avut o temă intitulată : „Percepții asupra represiunii comuniste din România – subiectivism, empatie, prioritizarea sinelui.”

El începe cu o afirmație care ne poate surprinde sau, oricum ne dă o temă de gândire: „Filele istoriei ne demonstrează în permanență faptul că omul poate fi predispus la numeroase concesii pentru a-și statua o stare de bine proprie”. Care au fost resorturile ce au motivat rezistența anticomunistă ? Ce i-a făcut pe oameni să adopte o anumită atitudine? Sunt întrebări pe care ni le punem și astăzi fie că am trăit sau nu în anii comunismului. Iată cum își definește autoarea scopul lucrării, o lucrare care ne poate oferi câteva răspunsuri: „Au fost acestea simple inhibări ale fricii sau indiferența și detașarea și-au spus cuvântul pentru a putea face loc siguranței individuale? Indiferent de motivații, existența a numeroase percepții despre rezistența anticomunistă și represiune în rândul oamenilor din zonele rurale explică modul în care a fost tratat subiectul. În timp ce pentru unii expunerea la risc prin revoltă a reprezentat un act prea periculos de bravură, indisciplină și insecuritate, alții au încercat să își coalizeze eforturile într-un mod incognito. Identificarea motivațiilor intrinseci a cetățenilor români față de activitatea rezistenței comuniste reprezintă nucleul acestei lucrări.”

Deși au apărut multe cărți autobiografice, filme documentare, lucrări de sinteză, autoarea constată că regimul comunist și desigur rezistența anticomunistă, sunt încă percepute extrem de nuanțat de societatea românească de astăzi. Ne oferă și câteva posibile explicații : Ignoranța, lipsa informațiilor și a surselor de documentare, narcisismul, egoismul, acestea pot fi doar câteva explicații care să fundamenteze lipsa de coeziune față de rezistență.”

De ce este importantă o privire retrospectivă corectă asupra epocii comuniste ? Răspunsul nu poate fi decât acela că ea, privirea obiectivă, ne poate ajuta să înțelegem și să judecăm argumentat lumea în care trăim, ne poate feri de excese de inerpretare. „ A privi retrospectiv urmele comunismului în societatea românească – susține autoarea - nu poate fi decât o încercare de a evita, prin eforturi progresive, apariția unor noi ideologii de natură extremistă.” Aceasta pentru că, „integrarea României în organizații internaționale precum NATO sau Uniunea Europeană nu garantează însă o asumare deplină a valorilor democratice. În timp ce pentru unii cetățeni aceste organisme reprezintă un scut „de siguranță” împotriva tendințelor beligerante ale unor state, pentru alții nu sunt decât un control exercitat de la distanță care știrbesc identitatea națională.”

Pe parcursul lucrării autoarea pornește de la pătrunderea ideilor totalitare în România, analizând sursele dar și contextul istoric iar apoi, plecând de la tematica enunțată, studiul gravitează în jurul unor concepte-cheie: represiune comunistă, rezistență anticomunistă, percepții, detaliate teoretic într-un consistent capitol.

Următorul capitol este dedicat explicării metodologiei cercetării. Iată doar un exemplu de coduri prin care explicitează nu doar teoretic ci și practic contextul represiunii și pe acela al rezistenței : forme, experiență personală și proximitate, implicare. Lucrarea înserează date, conexe temei, colectate din lecturi, mărturii, documente dar mai ales din raspunsurile numeroșilor subiecți ai studiului pe care se bazează eseul la pertinente întrebari, care sunt apoi analizate si în final conduc la interesante conclzii.

Vom încheia succinta prezentare a acestui studiu- esu prin a însera câteva dintre ele : „Această lucrare a dorit să analizeze percepțiile cetățenilor români din medii rurale despre represiunea comunistă respectiv, rezistența anticomunistă. Răspunsurile subiecților colectate prin procesul de intervievare se circumscriu întrebării de cercetare „Cum a influențat represiunea comunistă percepțiile oamenilor despre climatul social ?”. Constatările relevă existența unor interacțiuni limitate la nivel social, un nivel ridicat de scepticism în ceea ce privește comunicarea și un flux informațional pregnant despre formele de organizare revizioniste.

Rezultatele confirmă, în contextul societății românești, accentuarea unor traume emoțional în relaționarea cu autoritățile statului. Formele violente, interzicerea practicării ritualurilor religioase, acestea sunt menționate de intervievați ca principale forme de represiune cunoscute. Egoismul, limitarea interacțiunii, problemele alimentare decurg din interviurile realizate ca o realitate implicită pentru regimul comunist. Cu toate că partea de analiză din această lucrare este limitată de numărul de participanți la studiu, rezultatele obținute se circumscriu realităților indexate de studiile de specialitate. Următoarea cercetare realizată în această direcție ar putea întări concluziile, prin utilizarea unui număr reprezentativ de subiecți.”

Ultimul eseu pe care îl vom prezenta, cel al lui Matias Vlaicu, elev în clasa 8-a, Brăila, a primit premiu special ”Rodica Coposu”. Titlul lui, „Represiunea comunistă în România şi Republica Moldova.”

Eseul începe cu o cronologie comentată a căderii României în comunism și continuă cu evocarea a trei personalități ale rezistenței. Iată un citat : „Iuliu Maniu, ale cărui fapte rămân nobile, limba lui rămâne întotdeauna curată, un român adevărat, falnic, păstrându-şi coloana vertebrală, rezistând comunismului până-n ultimul moment alături de Regele Mihai îşi păstrează valoarea în vremuri de criză, hotărât să înfrunte orice, ne dă oportunitatea să ne plecăm fruntea înaintea faptelor sale. Alături de Iuliu Maniu este arestat şi

Corneliu Coposu, iar ultima convorbire dintre cei doi are loc în septembrie 1947, în puşcăria Malmaison, reţinut în celula 2, iar Corneliu Coposu în celula nr.4. După prânz, un agent curajos din vechea gardă, a deschis discret celula lui Coposu, favorizând o întâlnire între cei doi. Iuliu Maniu, resemnat fiind că nu va supravieţui închisorii, dar că, „ până la urmă, dreptatea va birui, iar voi, cei tineri, să aveţi grijă să restabiliţi adevărul asupra faptelor noatre, izvorâte din sentimentul de datorie faţă de Patrie, pentru viitorime.”

Vom încheia citând istorisirea unei amintiri care l-a marcat pe tânărul autor: „La momentul vizitei mele la Sighet, copil fiind, am spus : „dacă aceşti pereţi ar putea glăsui....până şi treptele sunt martore nenorocirilor petrecute aici, iar despre gravitatea lor, nici nu putem vorbi”. Alături de multe personalităţi marcante ale vremii, oameni politici: Ilie Lazăr, Ion Mihalache, Titel Petrescu, Nicolae Carandino, preoti greco-catolici: Iuliu Hossu, Alexandru Rusu, Ioan Suciu, Valeriu Traian Frenţiu, Ioan Bălan,etc; preoţi romano-catolici: Alexandru Pacha, Monseniorul Vladimir Ghica, Aron Marton şi alţii; preoţi ortodocşi, printre care Nicolae Steinhardt şi prelaţi aparţinând altor confesiuni, pastori protestanţi printre care îl amintesc pe Richard Wurmbrand, oameni de diferite categorii sociale, care au trăit drept, pentru că au crezut în adevăr, pentru că trăirea lor a avut un ţel şi-un scop bine definite şi-au găsit sfârşitul în închisorile comuniste.”

Emisiunea din această seară oferă, după cum sper că v-am convins, toate atuurile pentru a fi interesantă. Cu atât mai mult cu cât vom aculta opiniile unor tineri despre o epocă pe care nu au trăit-o și pe care o reconstituie printr-un efort personal de cercetare, cunoaștere și interpretare.