Idei in nocturnă. Pagini de istorie: Vara anului 1940, sfârșitul României Mari. Invitat, prof. univ.dr. Petre Otu, președintele Comisiei Române de Istorie Militară

Marți 25 august 2020, Radio România Cultural (21.10- 22)

Realizator, Dan Manolache

Vom continua să discutăm în emisiunea din această seară despre cedările teritoriale care au dus, în vara anului 1940, la sfârșitul României Mari. Practic după capitularea Franței, în iunie 1940, România se afla izolată. Polonia dispăruse de pe harta Europei, Ungaria și Bulgaria formulau cu tot mai multă vehemență pretenții teritoriale la adresa României, pretenții sustinute de Germania și URSS, cele două mari puteri revizioniste legate prin Pactul Ribbentrop- Molotov dar și de Italia aliata necondiționată a Germaniei. Europa părea a fi la discreția celor trei dictaturi, singura țară care rezista, izolată pe insula sa, fiind Marea Britanie.

Prima lovitură a venit din partea URSS care după un ultimatum a ocupat Basarabia și nordul Bucovinei. În chiar zilele în care România se înclina în fața dreptului forței, la 27 iunie 1940, Consiliul de Miniștri maghiar se întrunea în ședință extraordinară iar Primul Ministru Teleki Pal și Ministrul de Externe Csaky Istvan comunicau șefilor misiunilor diplomatice ale Germaniei și Italiei dar și misiunilor diplomatice ale Ungariei de la Berlin și Roma, poziția țării lor față de situația României.

În esență guvernul maghiar se socotea îndretățit să profite de momentele grele prin care trecea țara noastră pentru a-și satisface pretențiile teritoriale asupra Transilvaniei susținând cu cinism că din moment ce ”România inițiază din proprie inițiativă tratative teritoriale cu alte state, atunci Ungaria trebuie inclusă simultan în negocieri.”

Mai mult decât atât, Consiliul Suprem de Apărare ordona mobilizarea armatei și trimiterea unei importante forțe militare la granița de est. Așa se face că în noaptea de 30 iunie/ 1 iulie au loc, provocate de maghiari, incidente sângeroase la frontiera dintre cele două țări.

Simultan, guvernul maghiar sondează, la 3 iulie, care ar fi atitudinea Kremlinului față de declanșarea unei agresiuni ungare împotriva României. Precaut, Molotov răspunde o zi mai târziu că URSS susține revendicările teritoriale ”legitime” ale Ungariei și că vor adopta o atitudine de neutralitate în cazul unui conflict militar. Toate aceste demersuri alarmează Germania nazistă interesată în acel moment de menținerea păcii în regiunea Balcanilor.

Poziția este comunicată în termeni fermi Ungariei care este atenționată că Germania ”nu doar că nu-i va acorda ajutor militar, dar că o va lăsa să facă singură față consecințelor”. Totuși Reich-ul se angaja ca, împreună cu Italia, să examineze ”problema revizuirilor teritoriale în Balcani.”

În aceste condiții posibilitățile de manevră diplomatică ale Romaniei erau din ce în ce mai reduse. Regele Carol al II- lea care își asumase conducerea efectivă a României suferea deopotrivă consecințele conjuncturii politice dar și pe cele ale unei conduceri fără consecvență și viziune.

A încercat, începând cu declarația din 28 mai 1940, un viraj abrupt și lipsit de credibilitate către Germania renunțând la garanțiile franco- britanice, instalând un guvern pro german în frunte cu Ion Gigurtu, solicitând lui Hitler trimiterea unei Misiuni Militare germane în România. Un schimb de note cu Fuhrerul îl convinge că poziția Germaniei este inflexibilă.

După ce Teleki și Csaky vizitează Germania la 10 august 1940, Hitler îi trimite Regelui, la 16 iulie, o notă în care își precizează fără echivoc poziția. Conducătorul Germaniei îl scrie lui Carol că nu vede decât două căi prin care România își poate rezolva problemele teritoriale. Prima , o ”cale tactică” prin care speculând toate oposibilitățile de adaptare să se salveze ”ce mai poate fi salvat”.

A doua era, în viziunea Fuhrerului, calea ”deciziilor principiale” prin care el înțelegea adoptarea unor ”soluții definitive” la care se poate ajunge doar cu prețul unor ”jertfe”. Hitler îl avertiza însă pe Rege că ”orice încercare de a evita primejdiile ce amenință țara dumneavoastră prin manevre tactice de orice fel, trebuie și va fi, sortită eșecului. Rezultatul- adăuga Hitler- poate fi mai devreme sau mai târziu, poate chiar într-un timp scurt, distrugerea României”.

Odată pozițiile clarificate, Carol al II-lea răspunde printr-un mesaj, prezentat lui Hitler la Berghof de către Gigurtu și Manoilescu, că România este gata să negocieze cedări tertoriale către Ungaria, cedări care ar putea junge la 14.000 de km2, cei doi emisari spunând că Romania ar dori chiar un arbitraj al lui Hitler în rezolvarea diferendului. Hitlr refuză și cei doi oameni politici sun confruntați, o zi mai tîrziu co o poziție similară a Italiei.

La 31 iulie Hitler atenționează printr-o notă trimisă la București că dorește ca Romania să cedeze Cadrilaterul, Bulgariei și că limita de 17.000 km2 propusă de România spre a fi cedată Ungariei este extrem de redusă.

Lipsită de orice altă variantă, România acceptă tratative cu Bulgaria, la Craiova într 19 august și 6 septembrie și cu Ungaria la Turnu Severin ntre 16 și 24 august. Tratativele cu Bulgaria se vor finaliza prin cedarea drilaterului dar cele cu Ungaria eșuează în fața pretențiilor socotite cceptabile ale părții maghiare. Ungaria cerea cedarea unei suprafețe de 66.000 km2, însemnând 2/3 din teritoriul Transilvaniei, cu o populație de 3.900.000 de locuitori dintre care doar 1.200.000 de etnie maghiară.

Urmează din nou incidente la frontieră dar și reluarea tatonării poziției sovietice. Ungaria cere chiar URSS livrarea unor avioane de vânătoare și bombardament. De data aceasta sovieticii promit un ”comportament favorabil Ungariei” și chiar desfășoară trupe în Basarabia. Aceste evenimente îi alarmează însă pe germani care își vedeau amenințate vitalele regiuni petrolifere românești.

În aceste condiții Hitler optează pentru o soluționare rapidă a diferendului și invită la România să participe la Viena, pe 29 august, la o convorbire asupra afacerilor maghiaro- române cu guvernul Reich-ului și cel italian”.

Se ajunge astfel la arbitrajul de la Viena în urma căruia Romania este forțată să cedeze 43.492 km2, 2.667.007 locuitori dintre care 50,01% români. Consiliul de Coroană acceptă decizia de la Viena cu 19 voturi pentru, 10 contra și o abținere considerând că are de ales între ”salvarea ființei politice a statului nostru și posibilitatea dispariției lui.”

Referindu-se la această acceptare marele istoric acad. Florin Constantiniu aprecia în lucrarea sa ”O istorie sinceră a poporului român”: ” Clasa politică a intrat în panică, nu a înțeles că interesul Germaniei pentru petrolul românesc este o carte de joc importantă. Reich- ul nu era interesat de dezmembrarea României.”

Despre toate acestea dar și despre multe altele vom vorbi în emisiunea noastră. Vom citi o pagină tristă a istoriei României.

Fotografiile postate au fost preluate de pe site-ul wikipedia.