141 de ani de la publicarea primelor două capitole din Amintiri din copilărie în revista Convorbiri literare

Pentru a marca împlinirea a 141 de ani de la de la publicarea în revista „Convorbiri literare” a primelor două capitole din „Amintiri din copilărie” Complexul Muzeal Național Neamț permite publicului său virtual o întâlnire selectă cu scriitorul Adrian G. Romila, căruia i-a fost adresată invitația de a comenta opera autobiografică a prozatorului născut la Humulești.

Ne-am dori astfel, ca protectori ai casei memoriale „Ion Creangă”, să repunem pe lista de lectură a copiilor și adolescenților celebra operă scrisă de Ion Creangă. Comparând „aminitirile” de acum 141 de ani cu literatura modernă pentru copii, Adrian G. Romila, considerat ca fiind unul dintre cei mai buni autori români contemporani de proză scurtă, reușește, prin demersul său construit printr-o abordare critică, să identifice „copilăria copilului universal” în „Aminitiri”.

Memorie, literatură, compensare

Celebra intuiție călinesciană în legătură cu Amintirile lui Creangă, cum că ar reda „copilăria copilului universal”, a făcut o lungă carieră, din 1941 încoace. Presupusul universalism al copilăriei s-a schimbat aproape radical de atunci încoace, iar de la începutul anilor 1880, când Creangă și-a scris textul cu ceva întreruperi, și mai radical. Literatura de azi pe aceeași temă pare să nu mai aibă aceleași referințe și aici mă refer la autori care au ficționalizat „serios” (Mircea Cărtărescu, Liliana Corobca, Matei și Filip Florian, Veronica D. Niculescu), nu la cei care au scris din start condiționați de o perspectivă puerilă, sub umbrela literaturii „pentru copii”. Amintirile reprezintă, totuși, o operă de maturitate, deloc scrisă ad usum delphini, chiar dacă ulterior posteritatea a plasat-o majoritar în astfel de contexte hermeneutice. Și nici autorii de literatură cu adolescenți nu mi se pare că s-ar încadra (George Șovu, Constantin Chiriță, Grigore Băjenaru), e vorba de o vârstă diferită, cu propriile ingerințe. Copiii din literatura actuală de gen (memorialistică ori nu) se mișcă în alt decor, în alt orizont, cu alte intrumente și obiecte în jur decât în cvasi-biografia crengiană. Forțând puțin analogiile categoriale, putem observa asta foarte ușor în afara literaturii române. Matilda lui Roald Dahl, de pildă, e o micuță adorabilă, o cititoare înrăită într-o familie de submediocri și-ntr-o școală care nu pare să valorizeze inteligențele discrete și elevii interiorizați. Auggie Pullman al lui R.J. Palacio e un băiețel sensibil și superdeștept, el citește, învață, e curios și deschis, având la îndemână tot ce-i specific unui micuț de secol XXI - familie iubitoare, computer și Xbox. Tarat fizic iremediabil, cu o față desfigurată de boală, el luptă să se afirme printre congeneri deloc blânzi cu marginalii, indiferent de cauzele excluziunii. Desigur, la final va fi premiant și aplaudat de toată lumea. Copiii din Jumanji, celebra carte a lui Chris Van Allsburg, transformă în realitate un simplu joc cu zaruri și tabelă colorată, atât de obișnuit în anii 1980 și pe la noi. Realitatea visată sau invocată prin regulile jocului dă buzna la propriu în universul domestic, relativizând complet granițele dintre logici. Școala și familia par a fi mediile predilecte de desfășurare ale tuturor narațiunilor, iar un pic de corectitudine politică, pe ici, pe colo, un pic de anxietate și marginalitate abil întreținute, câteva oferte de modele parentale sau didactice, dincolo de gratuitatea pură a întâmplărilor copilărești, nu strică. Ba aș zice că sunt chiar obligatorii.

Și totuși, punând între paranteze insurmontabila barieră a limbajului, dus la limita unui alexandrinism regional moldovenesc (azi și mai ininteligibil pentru cei mai mulți dintre cititori), mai sunt Amintirile lui Creangă valabile? Este Nică un copil universal? Ce l-ar face să fie astfel, în prezent? Nu are și el, fără coloratura cețoasă a ideologiei contemporane, drept referințe principale joaca, școala, familia, comunitatea, prietenii?

Comentatorii avizați ai operei lui Creangă par să susțină această idee. „Încercând să-și recupereze literar vârsta de aur, o copilărie mitică, fixată sub lumina unei blândeți eterne, într-o lume fără suferință, fără mizerie, fără boală și de unde a dispărut și sărăcia, Creangă nea oferit o capodoperă dincolo de timp, cea mai reușită variantă a copilăriei din literatura română”, afirmă Mihai Zamfir (Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, Polirom, 2021, p.355). După același, din dorința „de a oferi cartea de memorii a unei ființe obișnuite”, a ieșit „cea mai puțin obișnuită dintre toate cărțile de memorii ale literaturii noastre” (idem, p.354). După Nicolae Manolescu, Amintirile nu sunt deloc un Bildungsroman, cum s-a tot zis, pentru că maturizarea personajelor e bruscă, iar Creangă n-ar mai fi atât de convingător în relatările despre vârsta adolescenței, când „poznele” și idealurile protagoniștilor au trecut la un alt nivel. Acesta e și motivul pentru care, în partea a treia, Nică își „scoate capul, ca autor, și vorbește despre operă cu acel amestec obișnuit la el de modestie și orgoliu” (Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Paralela 45, 2008, p.418). Evoluția pe care s-ar baza Bildungsroman-ul e astfel cezurată, incompletă, autoepuizată, Creangă nu are același nerv când trece de la vremea „calului bălan” și a ceaslovului plin de muște storcite între pagini la etapa școlii avansate, la cea a melancoliilor, a îndrăgostirilor, a glumelor dure și a petrecerilor de băieți mari. „Dacă n-a sfârșit Amintirile și, cu atât mai puțin, n-a scris urmarea pe care i-o solicitau junimiștii, este, probabil, și pentru că geniul lui Creangă a funcționat doar în registrul naiv și vesel al copilăriei mici” (Ibidem). Primele două părți ar conserva, prin urmare, esența tematică a narațiunii din Amintiri, dar începând cu a treia și cu ultima, postumă, cartea schimbă registrul într-o tonalitate mai nostalgică, tipică unei maturizări care nu mai face atât de adecvat obiectul relatării. La asta se adaugă și inserțiile metanarative și autoreferențiale, dovada deplină a unui autor care a pierdut alonja anterioară, trecut aproape fără să-și dea seama într-un alt eon, mai puțin confortabil pentru suflul său epic.

Trebuie spus înainte de toate că Ion Creangă redactează Amintirile într-o perioadă tristă a existenței sale. Nimic din sentimentul de libertate și gratuitate nu transpare din romanul autobiografic în viața propriu-zisă a autorului. Cu cei mai buni prieteni (Eminescu, printre ei) strămutați definitiv la București, cu o Junime aproape inactivă, la Iași, de unde și lipsa atât de savuroaselor adunări din Casa Pogor, chinuit de boală, de singurătate intelectuală și de rutina drumurilor dinspre și de la școală (cine știe cât de satisfăcut mai era atunci de prezența copiilor cărora le preda zilnic abecedarul?), afectat, poate, și de traumele încă nevindecate ale trecutului (divorțul, ieșirea din cler, moartea celor apropiați, grija pentru împlinirea băiatului rămas în custodie), Creangă se refugiază în imaginarul copilăriei ca-ntr-o utopie binefăcătoare. Nici severitatea părinților, nici răutatea vecinilor, a unor rude sau a unor prieteni, nici rigorile școlilor schimbate atât de des, nici temerile pentru vreun eventual viitor nu reușesc să umbrească sentimentul de bucurie permanentă ce însoțește năzbâtiile lui Nică, în decorul atât de pitoresc al satelor de pe malurile Ozanei și ale Bistriței. Personajul lui Creangă se mișcă într-un orizont ludic infinit, iar Amintirile reprezintă, din acest punct de vedere, proiecția unei existențe paradisiace pe un fundal rural plin de atributele frumuseții și bunăstării. De aici micile neglijențe gramaticale, de aici hiperbolele, culorile îngroșate și alunecările spre fabulos și tot de aici fragmentarismul, redundanța, discontinuitățile epice. Autorul nu a fost atât de atent la scriitură, cât a fost la transpunerea în cuvinte a unui film pe care tot reeditându-l, îl simțea numai al său. Izolării urbane de la marginea Țicăului, într-o căsuță cât palma, unde tihna era rudimentară, repetitivă și opacă social, îi este opusă imaginar respirația largă a evenimentelor, a munților, a oamenilor și a cutumelor din trecut. Traiului mediocru de mahala ieșeană îi este opusă mai ales permanența tuturor faptelor gratuite pe care acest veșnic Peter Pan moldav le împlinește aproape simultan cu plănuirea lor spontană. De aceea, Aminitirile lui Creangă au un rol profund compensatoriu, ele maximizează prin memorie, cu instrumentele literaturii epice, o existență ce părea să se minimizeze, cu fiecare zi. În această perspectivă defulatorie trebuie citite Amintirile lui Creangă și, dacă pentru cititorii maturi și antrenați ea își dezvăluie valențele empatice, pentru cei mai mici păstrează gratuitatea pură a unor captivante întâmplări hazlii, cele ale copiilor de totdeauna, indiferent de paradigma temporală în care se mișcă. Libertatea, inconștiența, eludarea regulilor, iresponsabilitatea și imprevizibilitatea comportamentală vin odată cu imensa bucurie de a trăi în siguranță. Acestea sunt datele fundamentale ale tuturor copiilor, a celor de atunci și a celor de azi, care par a pierde tot mai mult contactul cu realitatea empirică, atât de prezentă în lumea lui Creangă.

Așadar, îi dăm dreptate lui Călinescu, dar cu nuanțele de rigoare. Dacă trecem de bogăția deconcertantă a limbajului specific, doldora de licențe, colocvialități și localisme deja perimate, dacă reușim să trăim fiecare dintre întâmplările povestite și să contextualizăm corespunzător raporturile dintre autorul real și personajul-narator, Amintirile chiar redau copilăria copilului universal. Orice parcurs ulterior acesteia ar fi fost inoportun de narat, de nu imposibil. Poate că nu întâmplător ultima parte a rămas neterminată și postumă, Creangă n-ar fi putut scrie la fel despre un Nică „a lui Ștefan a Petrei” ajuns pe pragul maturității. Asta dacă ar fi putut, totuși, să o facă.

Adrian G. Romila