DOCUMENTAR: 55 de ani de la moartea scriitorului Mihail Sadoveanu

Scriitorul Mihail Sadoveanu s-a născut la 5 noiembrie 1880, la Pașcani, județul Iași, fiind fiul avocatului Alexandru Sadoveanu și al Profirei Ursachi, țărancă din Verșeni.

Din copilărie, când și-a petrecut verile la Verșeni, alături de bunici, sau la ''Nada Florilor'', lângă Fălticeni, i s-au întipărit amintirile care au format acel ''rezervoriu umplut cu nemiluita în ani și ani, în toată copilăria acum atât de depărtată...'', după cum mărturisea Mihail Sadoveanu în ''Anii de ucenicie''.

A făcut școala primară în Vatra Pașcanilor (1887-1891), avându-l învățător pe Mihai Busuioc, pe care marele clasic al prozei românești avea să-l evoce mai târziu în ''Domnu Trandafir''. A absolvit apoi gimnaziul ''Alecu Donici'' din Fălticeni (1892-1897) și ''Liceul Național'' din Iași (1897-1900).

În 1900, se înscrie la Facultatea de Drept din București însă, atras mai mult de boema literară a Capitalei, nu frecventează cursurile.

A debutat în 1897, la revista ''Dracu'' din București, cu schița ''Domnișoara M. din Fălticeni'', semnând cu pseudonimul Mihai din Pașcani, iar în 1899 publică în revista ''Pagini literare'' sub pseudonimul M.S. Cobuz. În 1901, se stabilește la Fălticeni și se căsătorește cu Ecaterina Bâlu, împreună cu care a avut unsprezece copii.

Acceptă propunerea lui Șt. O Iosif de a colabora la revista ''Sămănătorul'' și astfel se mută, în 1903, la București.

În 1904, apar primele volume ale marelui clasic al prozei românești: ''Povestiri'', ''Șoimii'', ''Dureri înăbușite'', ''Crîșma lui Moș Precu''. Nicolae Iorga a numit anul 1904 ''Anul Sadoveanu''. Este funcționar la Casa Școalelor (1904), precum și la Direcția Artelor din Ministerul Instrucției și Cultelor (1905), după care, în 1906, ia decizia de a reveni la Fălticeni. Tot în 1906, începe colaborarea la revista ''Viața românească'', chiar de la primul număr al acesteia, iar de acum o mare prietenie îl va lega de mentorul acestei reviste, Garabet Ibrăileanu. A mai colaborat la ''Vieața nouă'' (revistă în care semnează pentru prima dată cu numele său, în 1898), ''Opinia'', ''Revista modernă'', ''Luceafărul'', ''Făt-Frumos'', ''Pagini literare'', ''Convorbiri literare'', ''Minerva'', ''Universul'', ''Adevărul literar și artistic''. Alte pseudonime literare cu care a semnat sunt S. Prisăcaru, C. Săteanu, Ilie Pușcașu.

După răscoala din 1907, Spiru Haret, ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, îl numește inspector al cercurilor culturale sătești și al bibliotecilor populare.

Împreună cu Artur Gorovei tipărește gazeta populară ''de educație cetățenească și îndrumare economică'' ''Răvașul poporului'' (1907), iar în colaborare cu Șt. O. Iosif, Il. Chendi și D. Anghel editează revista ''Cumpăna'' (noiembrie 1909 — aprilie 1910).

Mihail Sadoveanu este numit în 1910 director al Teatrului Național din Iași, funcție pe care o deține până în 1919. A fost, de asemenea, președinte al Societății Scriitorilor Români (2 septembrie 1909 — 25 noiembrie 1911).

În 1916, mobilizat fiind, editează, din însărcinarea Marelui Cartier General al Armatei, ziarul de front ''România'' (1916-1917), alături de I. Minulescu și P. Locusteanu. În 1918, se stabilește la Iași, unde, împreună cu bunul său prieten G. Topîrceanu, scoate revista ''Însemnări literare'' (2 februarie — 21 decembrie 1919). Revine la București în 1936, unde preia direcția ziarelor ''Adevărul'' și ''Dimineața''.

În anul 1921, devine membru titular al Academiei Române. Universitatea din Iași i-a conferit, în 1938, titlul de Doctor Honoris Causa.

A publicat aproape o sută de volume, dintre care amintim: ''Hanu Ancuței'' (1928), ''Împărăția apelor'' (1928), ''Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă'' (1929), ''Baltagul'' (1930), ''Creanga de aur'' (1933), ''Frații Jderi'' (I-III, 1935-1943), ''Divanul persian'' (1940), ''Ostrovul lupilor'' (1941). În decembrie 1944 îi apare volumul autobiografic ''Anii de ucenicie''.

"Sadoveanu este poate cel mai puternic poet al naturii pe care l-a avut literatura noastră. Senzația vizuală fiind la baza temperamentului său artistic, era și natural ca scriitorul să procedeze prin descripție: nu este, în adevăr, colț al Moldovei de Sus care să nu fie înmărmurit într-o pagină a operei sale. Descripția nu-i însă pur picturală, ci-i și umanizată: ea este deci esențial lirică...", scria criticul și istoricul literar Eugen Lovinescu.

''Priveliștile și simfoniile naturii sunt, în cărțile lui M. Sadoveanu, infinite; opera lui însăși e o țară, pe care o străbatem, mereu uimiți de splendoarea și ineditul ei... Natura lui e mai presus de toate un univers... El are realismul unui Balzac și melancolia unui romantic, meditația aspră a lui M. Costin, voluptatea senzorială a lui Rabelais. E precis ca un pictor flamand și inefabil ca un muzician...'', arăta criticul și istoricul literar George Călinescu.

''Măreția lui Sadoveanu stă atât în vastități, cât și în profunzimi. Scrisul său cuprinde toate zările, dar cunoaște și subtilitatea sensibilității în stare să înregistreze particularul într-o vastă percepție cosmică. Toate simțurile sale sunt gata să descopere desfășurarea multiplu senzorială a lumii; dincolo de ele, mintea lui discerne înțelesuri simbolice'', scrie criticul literar Cornelia Ștefănescu în prefața volumului ''Dumbrava minunată'' (Editura Tineretului, 1966).

În 1949, Mihail Sadoveanu este ales președinte de onoare al Uniunii Scriitorilor.

Pe lângă activitatea literară, Mihail Sadoveanu a avut, după 1945, și o bogată activitate politică, fiind membru al Prezidiului Adunării Deputaților (din 1947), apoi vicepreședinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale (din 1948). De asemenea, a condus delegația română la Congresul Mondial al Păcii de la Paris, din 1949.

A fost distins cu premii și medalii dintre care amintim: Premiul Academiei Române pentru volumul ''Povestiri'' (1904), Premiul de Stat pentru romanele ''Mitrea Cocor'' (1949) și ''Nicoară Potcoavă'' (1952), Medalia de aur a păcii (1950).

Mihail Sadoveanu s-a stins din viață la 19 octombrie 1961, la București.

AGERPRES