Aurelian Temișan, la 93 de ani de Radio România: “Mă simt ca acasă în această instituție, în care intru, întotdeauna, pe poarta din strada Temișana”

La 93 de ani de la prima emisiune difuzată de Radio România, pe care-i va împlini pe 1 noiembrie, Aurelian Temișan, unul dintre cei mai talentați și apreciați interpreți de muzică pop ai generației sale, își amintește cu bucurie, duioșie și umor despre radio și ce înseamnă acesta pentru el.

Descoperă radioul în copilărie când, după ce bunicul adormea, își ascundea aparatul acestuia cu baterii sub pătură și asculta, în taină, sunetele emise pe diferite frecvențe, lăsându-și imaginația să se desfășoare. Care era emisiunea pe care, copil fiind, nu trebuia să o rateze în ruptul capului în nici o dimineață, nici măcar în vacanțele lungi, de vară, cum a reacționat atunci când s-a auzit pentru prima dată cu o melodie la radio, de ce intră de fiecare dată în clădirea Radioului doar pe poarta din strada Temișana, dar și despre multe altele povestește, în cele ce urmează, Aurelian Temișan:

Radio Romania implineste 93 de ani, pe 1 noiembrie. Când ai descoperit, Temi, radioul?

Radioul este printre primele “jucării” pe care eu am pus mâna. Bunicul meu avea un radio cu baterii, care era de fapt refugiul lui. La el asculta de la emisiunile interzise în acele vremuri, mă refer la cele difuzate de Europa liberă, până la meciurile de fotbal pe care le vizualiza în timp ce erau comentate. Trăia cu fiecare fotbalist fiecare fază, ca și cum ar fi fost pe stadion. Mă fascina să-l urmăresc, iar seara, după ce se culca, rămâneam treaz, ca să ii iau radioul și să îl bag sub pătură, să îl dau încet și să-l ascult pe tot felul de frecvențe, imaginându-mi tot felul de lucruri, cum ar fi, de exemplu, că iau legătura cu entități necunoscute. Mă feream să mă vadă bunica, nu trebuia ea să știe că pun mâna pe radioul bunicului…

Ce-ți închipuiai că se întâmplă în cutia aia magică din care ieșeau sunete ciudate?

Nu m-a frământat niciodată întrebarea cum e posibil ca atâția oameni să încapă într-o cutie din care să ne vorbească și să ne cânte. Eram un mare ascultător al pieselor de teatru radiofonic și încercam să iau modelul bunicului, închideam ochii și îmi imaginam acțiunea, atât cât își putea imagina un copil de câțiva anișori, pe baza a ceea ce auzea la radio. Era fascinant.

Îmi amintesc că, după ce am debutat, în 1989, mă întâlneam cu diverși vecini care-mi spuneau: „Aurelian, te-am auzit cântând la radio, la 4 dimineața. Nici atunci nu vă lasă? Și atunci trebuie să cântați la radio? Voi nu dormiți?” Bineînțeles că răspunsul meu era pe măsură: “Nu dormim când e vorba de ascultători. Noi suntem acolo și, dacă ascultătorii o cer, cântăm și la 4 dimineața!” (râde). Da, era amuzant că unii ascultători credeau că tot ceea ce se întâmplă la radio este în direct, că noi atunci chiar cântam pentru ascultătorii noștri și la 4 dimineața. E posibil ca și acum să mai existe astfel de oameni curați la suflet, măcar pe la sate.

Mai ții minte care a fost prima emisiune pe care ai auzit-o la radio? Sau aceea care ți-a plăcut cel mai mult?

Emisiunea care m-a fascinat și de la care nu lipseam niciodată - desigur, cu excepția anilor în care aveam școala dimineața, pentru că se difuza de la 8:00 la 9:00 - , era aceea cu dedicații muzicale, nu mai țin minte cum se numea. O emisiune cu soliști adevărați, cu muzică adevărată. Iar în vacanțe nu exista să nu o ascult. Mă trezeam, o ascultam, și mă culcam liniștit la loc.

Prima oară când m-am auzit acolo cu o melodie, evident după debutul din 1989, de la Festivalul de la Mamaia, am crezut că trăiesc un moment asemănător, dacă mi se permite comparația, cu acela în care Neil Amstrong a pășit pe Lună, numai că eu eram pe Pământ.

Când ai intrat pentru prima dată într-un studio, la Radio România? Cum ți s-a părut?

Imediat după debut, în 1989, am avut prima emisiune la radio și atunci am intrat pentru prima dată în clădirea Radio România, dar nu pe intrarea din strada General Berthelot, ci pe cea din strada Temișana. Am simțit că am o legătură și mai strânsă, atunci, cu Radioul, văzând că una dintre cele două străzi din care se face accesul în clădire se află pe o stradă care se cheamă Temișana. Atunci mi-am zis că probabil se numea, de fapt, Temișan A., dar fiind plăcuța mai scurtă, au lipit A-ul de Temișan și așa a ieșit Temișana. Este gluma mea preferată legată de această stradă. (râde)

Îmi amintesc că, odată, de la Titus Andrei din birou – mă dusesem să îi las cea mai recentă piesă –, am chemat un taxi: “Bună ziua, un taxi pe Temișana, vă rog!”, am cerut eu. “Cum vă numiți?” “Temișan”. “Am înțeles că pe Temișana, dar cum vă numiți?” “Temișan”. “Domnule, spuneți-mi cum vă numiți, că altfel nu vă trimit taxiul!” “Adrian Daminescu”. “Bine, domnule, vedeți că se poate?”, îmi spune dispecera. (râde) La urcarea în mașină, mă întreabă taximetristul: “Domnul Daminescu?” “Chiar el!”, am răspuns și eu. (râde)

Mai știi care a fost prima ta emisiune în direct, la Radio Romania?

Nu mai știu care a fost prima, dar îmi aduc aminte că am fost șocat cât de groase erau ușile unui studio de emisie și cum se închideau. Apoi, am regăsit o astfel de ușă la studioul lui Jolt Kerestely, iubitul nostru compozitor – o ușă solidă, groasă, cu un sistem de închidere special, care nu permitea sunetului din exterior să pătrundă și celui din interior să iasă.

Statul la masă, vorbitul la microfon într-o emisiune de radio în direct au fost o provocare pentru mine atunci când s-au întâmplat pentru prima dată. După aceea au devenit o obișnuință și o plăcere.

Care a fost prima melodie care ți s-a difuzat la radio?

Melodia cu care am și debutat la Festivalul de la Mamaia, compusă de Dan Beizadea, este prima melodie cântată de mine pe care am auzit-o la radio. Se numea “O viață întreagă voi iubi și voi cânta ce e frumos”. Sper că până acum m-am ținut de cuvânt, în cei 32 de ani de carieră.

Ce-ți mai amintești despre Radio Vacanta?

Am o istorie frumoasă legată de Radio Vacanța. Au fost niște ani, pe timpul doamnei Șerbănescu, când eram invitat acolo foarte des de doi realizatori care nu mai sunt, Adrian Muntean și Marian Moldoveanu. Ei mă sunau să mă întrebe dacă pot să vin și veneam din Mamaia, de la hotel Caraiman sau de pe plajă, și făceam emisiunile împreună, difuzam și muzică… era senzație. Iar show-urile pe care Radio Vacanța le făcea acolo, pe terasă, în fiecare săptămână de vară, erau un mega deliciu! Veneau sute, mii de oameni de pe plajă și stăteau cu orele șă-și vadă artiștii preferați și să cânte alături de ei.

Ce alte amintiri mai ai legate de Radio Romania?

Amintirile mele sunt diverse, dar toate la superlativ, amintiri din numeroasele spectacole pe care le-am avut la Sala Radio, de la festivități de premiere și alte evenimente desfășurate aici, dar și legate de emisiuni la care am fost invitat, emisiuni la care vin și în ziua de azi cu mare drag. Și, de fiecare dată, mă simt ca acasă în această instituție în care intru, evident, mereu, din strada Temișana.

Ce ți-ai dori să auzi mai des la Radio România?

Mai multă muzică românească. Avem artiști valoroși, o muzică frumoasă și melodii nemuritoare. Cred că și ascultătorii ar fi bucuroși să audă mai des aici, la Radio România, cântecele românești preferate și artiștii din această țară pe care îi iubesc, artiști care le-au făcut sau care le fac în continuare viața mai frumoasă cu melodiile lor.

Ce i-ai dori, acum, Radioului, la implinirea a 93 de ani de la prima sa emisiune?

În primul rând, îi spun: “La mulți ani, Radio România!” Apoi, sper ca la aniversarea a 100 de ani să se facă un chef mare, cu artiștii de valoare ai acestei țări, un spectacol grandios, care să rămână în istoria Radioului.