O instituție, o lume: anatomia Curții Regale române între 1927 și 1947

Ce înseamnă, dincolo de imaginea oficială, un palat regal? Cum funcționa, concret, administrația monarhică? Cine erau oamenii din spatele uniformelor, ceremoniilor și fotografiilor de epocă? La aceste întrebări răspunde istoricul Tudor Vișan-Miu, în volumul recent apărut la Editura Corint, „Palat, curteni, ceremonii. Tradiții instituționale și modele europene la Curțile regilor Mihai I și Carol II (1927–1947)”.

În dialog cu Daria Ghiu, în emisiunea „Orașul vorbește”, istoricul vorbește despre anii tulburi ai monarhiei târzii, despre mecanismele interne ale Curții și despre destinul dramatic al celor care au lucrat la Palat după 1947.

Interesul lui Tudor Vișan-Miu pentru istoria monarhiei începe încă din liceu și traversează toate etapele formării sale academice. Dacă la nivel public imaginea Curții este dominată de figuri spectaculoase și episoade controversate, cercetarea sa merge în profunzime, în arhive, acolo unde apar mecanismele reale ale funcționării instituției.

Un detaliu esențial pe care istoricul îl scoate la lumină este statutul ambiguu al instituției: Curtea nu era o instituție publică în sens legislativ, ci una privată, organizată prin deciziile monarhului, dar funcționând ca aparat de lucru al șefului statului.

În timpul domniei lui Carol al II-lea, apar tentative de modernizare și profesionalizare.

„În perioada regelui Carol al II-lea există o preocupare pentru un fel de profesionalizare a Curții Regale. Până atunci, și chestiunea rămâne până la finalul monarhiei, instituția Curții Regale era o instituție privată, cu un buget propriu, un cadru de organizare propriu, numirile sunt făcute prin deciziile monarhului și așa mai departe, nu este o instituție publică în sensul legislativ și este totuși tratată ca aparat de lucru al șefului statului.”

Dacă în plan administrativ se vorbește despre eficientizare, în plan simbolic, domnia lui Carol al II-lea se remarcă printr-un accent pronunțat pe ceremonial și reprezentare.

„Regele Carol al II-lea în special are un mare simț pentru fast și îl introduce și în simbolistică. Adaugă de pildă în garda palatului și halebardieri, care impresionează prin felul în care se prezintă, schimbă uniformele foarte mult și adaugă diverse elemente de recuzită, bastoane, pe care le poartă demnitarii curții.”

Arhiva Istorică Agerpres - Ultima învestitură regală a ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, în Sala Tronului din Palatul Regal, 22 decembrie 1947. Justinian Marina, mitropolitul Moldovei, primește cârja arhiepiscopală din mâinile regelui Mihai. În plan secund, Curtea, de la stânga la dreapta: Dimitrie Negel, mareșalul Curții, Octav Ulea, maestrul Curții, și prim-adjutantul Emilian Ionescu.

Capitolul dedicat anului 1947 și perioadei de după abdicarea lui Mihai I al României este unul dintre cele mai tulburătoare. Istoricul urmărește destinele foștilor curteni într-o lume complet schimbată. Unii pleacă în exil, unii ajung în închisoare, iar alții supraviețuiesc în anonimat, prin compromisuri minime sau retragere discretă din viața publică. Schimbarea este brutală: ceea ce fusese odinioară un titlu de onoare devine motiv de suspiciune.

„Dacă ai lucrat la palat, ăsta e un motiv în sine să fii suspectat ca posibil dușman al poporului.”