Storymania: Mitul  Labiș

Alături de figura mitică a lui Eminescu, Nicolae Labiș a devenit și el un mit. Labiș  întruchipează  în literatura noastră mitul poetului tânăr; el este, după cum s-a spus, „Rimbaud al nostru”. Și, ca orice tânăr și pe deasupra poet, identificându-se el însuși cu schimbarea, cu noutatea  va fi dornic să adere la revoluții, fie ele  estetice sau sociale.

„ Cu  excepția lui Eminescu, niciun mare poet român nu a fost mare la douăzeci de ani”- scria despre autorul poemei „Moartea căprioarei” criticul Lucian Raicu

 Venit  în București,  la Școala de literatură, pe când abia depășea copilăria, tânărul Labiș  era  deja prevestit de aura sa  de poet. Și, ca să rotunjim imaginea, va fi urmat, precum  o coadă de cometă , de o excepțională generație  de poeți,  în frunte cu Nichita Stănescu,  generație care este în fond și a lui,  numită dealtfel ulterior chiar „generația Labiș”

  Dacă ne situăm în epocă, apariția unui poet precum Labiș pare un miracol.  Contextul era cel al așa-zisei  literaturi proletcultiste. Să reamintim , pentru că e semnificativ, că poemul lui emblematic „Moartea căprioarei” apărea în revista „Viața românească” în 1954, iar volumele lui „Puiul de cerb” și „Primele iubiri”  erau editate doi ani mai târziu. Sunt singurele antume. Pe 22 decembrie 1956, Labiș moare la spital, în urma unui accident de tramvai, produs în condiții care au lăsat loc speculațiilor. Cea mai freventă fiind ipoteza că ar fi intervenit mâna Securității, autoritățile fiind nemulțumite de spiritul nesupus al tânărului poet care cântase Revoluția,  Revoluție care acum își trădase „idealurile”.

E.Lucan