Azi la Radio România Cultural: Idei în nocturnă – Diaspora

Știința este pentru mine o activitate de care te
legi “personal”, spune Sorin Tunaru, dr. în științe
medicale al Universității din Heidelberg (Facultatea de medicină) și cercetător
la Institutul de Biochimie al Academiei Române din București, invitatul ediției
din această seară al emisiunii Idei în
nocturnă. Diaspora. Dincolo de granite.

O
poveste frumoasă, pe care o puteți urmări pe toate frecvențele Radio România
Cultural dar și online, pe www.radioromaniacultural.ro,
între 21.10 și 22.00

Realizator Corina Negrea

Sorin
Tunaru este absolvent al Facultății de Biologie a Universității București, Secția
Biochimie, promoția 1999. A urmat, apoi, doctoratul la Facultatea de Medicină a
Universității din Heidelberg, Germania, doctorat încheiat în anul 2006.

Tema proiectului de cercetare a fost descoperirea
mecanismului de actiune al unuia din cele

mai folosite medicamente impotriva hiperlipidemiei, acidul nicotinic, spune Sorin Tunaru. Efectul pozitiv al acestei substante, initial folosite la inceputul secolului XX pentru tratarea pelagrei (boala care a devastat Europa), a fost descoperit intamplator in anii `50. Cu toate ca acidul nicotinic (niacina, niaspan) a fost folosit extensiv pentru tratarea hiperlipidemiei, mecanismul de actiune a ramas necunoscut. Folosirea lui a fost cumva empirica asa cum se folosesc si ceaiurile traditionale, de exemplu. Se stie ca sunt bune dar nu se stie de ce. Prin folosirea unor metode de biologie moleculara si pharmacologie, am reusit in anul 2002, sa descopar mecanismul de actiune al acidului nicotinic. Acesta consta in existenta unui “sensor” present in celulele grase, care in termeni stiintifici se numeste receptor. Acidul nicotinic se leaga de acest “senzor”, si transmite celulelor grase sa nu mai elibereze in sange acizii grasi pe care ii stocheaza, si care contribuie semnificativ la aparitia hiperlipidemiei. Identificarea acestui "senzor” a deschis drumul producerii de noi medicamente impotriva hiperlipidemiei si, in acelasi timp, a contribuit la o mai profunda intelegere a functionarii celulelor grase cu implicatii medicale evidente. Pentru aceasta descoperire mi s-a acordat titlul de doctor in stiinte umane cu calificativul maxim, Summa cum laudae.Trebuie sa spun ca pentru a reusi acest lucru care ramasese necunoscut pentru mai bine de jumatate de secol am avut o motivatie care se transformase in obsesie si proiectul in sine depasise nivelul de proiect necesar pentru a obtine un titlu stiintific. Acest proiect a devenit astfel“personal” si momentul in care am vazut ca acidul nicotinic se leaga de un receptor despre care nu se stia nimic pana in acel moment a fost un moment pe care nu il voi putea uita niciodata.

Rezultatul aceste activitati s-a tradus si printr-o schimbare a atitudinii mele fata de stiinta, in sensul ca de atunci si pana acum, stiinta este pentru mine o activitate de care te legi “personal”. Mai mult, doresti ca efortul fizic si mental sa se traduca in descoperiri care pot influenta viata de zi a oamenilor. Exista tendinta, larg raspandita, in mediul academic, ca proiectele alese in cadrul unui laborator sa fie un fel de “CV-makers”, altfel spus, bread and butter. In opinia mea, daca un proiect este fabulous, atunci merita luptat si adoptat cu orice mijloace chiar daca sansele de success sunt doar teoretice.

In anul 2006 am plecat in SUA la Universitatea Emory, Atlanta, unde am primit invitatia sa ma alatur unui grup de cercetare care se ocupa cu identificarea unor noi molecule produse de creier in timpul stresului si care contribuie la pierderea apetitului, respective slabire. Aceasta tema fabuloasa m-a facut sa accept pe loc si m-am prezentat la noul loc de munca deosebit de motivat dar destul de socat de tranzita din Europa in America, in special de cultura sudica, tipica Georgiei.

Am lucrat timp de mai bine de un an cu o molecula care este produsa endogen de creier in timpul consumului de cocaina si amphetamine si a carei efect este sa induca pierderea apetitului pana la deces. De aceea consumatorii de droguri sunt slabi ca niste schelete. Totusi, ca si in cazul acidului nicotinic, de ce si cum face ea acest lucru era si inca este necunoscut. Am aplicat o serie de metode biochimice, am avut acces si la lucrul cu primate, rezultatele au fost extreme de promitatoare insa acest proiect a trebui oprit exact in momentul in care consideram ca victoria era la indemana. Venea criza economica din 2007-2008 si fondurile au fost taiate, astfel incat intreg laboratorul a fost in mare, mare dificultate. Pentru mine a fost o lovitura groaznica, acel proiect se legase de mine asa cum se intamplase cu acidul nicotinic. In plus, ma adaptasem bine orasului si genului de oameni pe care ii intalneam acolo. Atunci am vazut pentru prima oara cat de mult influenteaza
finantarea externa grupurile de cercetare.

Un timp am mai facut experimente contribuind fiecare dintre noi cu bani personali la achizitia de reactivi. Insa, cu multa parere de rau a trebuit sa-mi schimb proiectul si sa ma mut la Institutul Scripps, din San Diego, California, care facuse o oferta mult prea generoasa din punct de vedere financiar. Acolo se lucra mult pe proiecte finantate direct de Departamentul de Aparare (Dept. of Defense, DoD), cercetari exclusiv influentate de politica si necesitatile urgente ale DoD. Un exemplu ar fi crearea unui senzor biologic de detectie a explozivilor, care sa mimice sistemul olfactiv al cainilor. Ceva care putea fi purtat de soldati in timpul misiunilor de lupta. Nu am voie inca sa detaliez, din cauza clauzelor semnate, valabile pentru inca multi ani, insa experienta a fost extrem de interesanta din toate punctele de vedere. Am gasit California asa cum o stiam din filme si carti, boema oraselor San Diego/Los Angeles fiind irezistibila.

In 2008 m-am casatorit cu Alina, care, pe atunci isi termina facultatea in Iasi, si din cauza dificultatilor de a se muta in America, a trebuit sa revin in Europa unde am primit invitatia de a ma alatura noului Institut Max Planck für Herz und Lungenforschung, care isi deschisese activitatea in acel an. Acolo am primit functia de Project leader si am intitat un laborator de farmacologie moleculara care se ocupa cu identificarea mecanismelor de functionare ale compusilor din plante folosite in medicina traditionala si a metabolitilor produsi in corpul omenesc in timpul starilor patologice. Rezultatul acestor proiecte s-a concretizat prin descoperirea mecanismului de functionare a uleiului de ricin folosit extensiv din timpul Egiptului Antic (prima oara descris intr-un papirus acum mai bine de 4000 ani) si pana in zilele noastre pentru doua lucruri: inducerea nasterii la femeile gravide care depasesc termenul si impotriva constipatiei. In ciuda faptului ca uleiul de ricin (se cumpara si acum din farmacii si pentru scopuri cosmetice) este atat de folosit, de ce face al aceste lucruri nu se stia. Ca si cazurile precedente, noi am reusit sa identificam un alt senzor molecular (receptor) si am aflat ce ii spune el celulelor si organismului sa faca pentru a induce nasterea si laxatia. Foarte amuzant, acelasi senzor functioneaza im ambele cazuri (nastere si laxatie). Rezultatul concret este ca acest receptor este acum introdus in programe de R&D ale companiilor farma pentru a genera compusi cu o farmacologie mai buna.

Pe de alta parte, studii efectuate in acelasi timp pe celulele care secreta insulina (asa numitele celule beta din pancreas) au avut ca rezultat descoperirea faptului ca acidul acetic, compusul majoritar din otet, are ca efect inhibarea secretiei de insulina prin identificarea altor senzori care coordoneaza raspunsul celulelor si organismului la consumul de otet. Concret, s-ar putea spune ca otetul nu e tocmai bun pacientilor cu diabet. Acesti senzori sunt tinte terapeutice extreme de promitatoare deja aflate in programe de validare ale industriei farma. Oricum, pentru mine a fost o veste buna, din moment ce nu suport otetul -) si am gasit motivul pentru ca sa arunc sticla de otet din casa. Insa, acestea sunt date preclinice si, normal, nu indraznesc sa sugerez oprirea consumului de otet care are efecte benefice evidente, cui ii place.

In anul 2018 incurajat fiind de Dr. Stefan Szedlacsek (conducatorul departamentului de Enzimologie) si de atmosfera institului de Biochimie condus de Dr. Stefana Petrescu am decis sa fac un pas important. Sa incerc integrarea conceptelor si metodelor pe care le-am initiat si aplicat in America si Germania, chiar la noi in tara, in cadrul Institului de Biochimie al Academiei Romane. Pe scurt, sa implementez concept si tehnologii cu care am lucrat mai bine de 18 ani. (…)Ideea este ca as dori sa facem ceva ce nu se face la un nivel inalt in Europa Centrala si de Est. Aceasta motivatie sper sa depaseasca obstacolele inerente legate de schimbarea sistemului. Ma bazez mult pe studentii noi, incantati de proiecte, care au venit la noi in institut si isi vor putea face teze de doctorat pe genul acesta de subiecte de mare mare actualitate. Idealul la care as dori mult sa ajungem este: stiinta noastra trebuie sa fie extrem de interesanta si rezultatele ei sa fie aplicable intr-un viitor mai mult sau mai putin indepartat. Peste toate profesionista si onesta. Temele noastre de cercetare se vor ocupa de descoperirea de tinte terapeutice (molecule si receptori noi, in prezent necunoscute) care sa poata fi folosite in tratamentele bolilor psihice. Un fel de neurofarmacologie moleculara directionata pe intelegerea mecanismelor care contribuie la aparitia unor boli oribile, de genul schizofreniei, dementei, alcoolismului, depresiei. Pentru acest lucru am aplicat deja la finantari din diverse surse si acum nu putem decat sa ne apucam de lucru cu ce avem si, pe masura ce partea financiara se va schimba, ne vom putea extinde. Ar fi foarte trist sa nu ne putem continua activitatea din cauza sub-finantarii. Ne gandim si la finantari private, crowd funding, sa implicam cumva societatea in asa ceva.

Este autorul volumelor de proza “Călătorie înspre mulțimea vidă”, Editura Brumar, 2011 și “Imaginarium”, apărut la Editura Eikon, în 2017.