Idei în nocturnă. Pagini de Istorie: Generația Unirii Principatelor. Invitat, acad.Georgeta Filitti

Au trecut 165 de ani. Evocată cu patriotism, cu fast patriotard, cu profesionalism sau diletantism, sărbătoarea Unirii Principatelor are un loc special și am zice binemeritat loc special, în istoria noastră. Atunci, dorința românilor, a celor mai mulți dintre ei, elite și popor, și-a găsit, cu sprijinul unor importante mari puteri, o finalitate politică.

Își doreau românii Unirea ? Iată răspunsul unui ilustru contemporan, martor și actor, al înfăptuirii ei, Ion Ghica : „Istoria românilor ne arată că unirea a fost totdeauna ţelul cel mai dorit al lor. Ori de câte ori viitorul a surâs României, fiii ei nu au lipsit de la a aspira către unire.” Un alt contemporan descria astfel bucuria populară din chiar momentul istoric al Unirii de la 24 ianuarie 1859 : „Nu se mai auzeau în toată capitala decât cele mai vii demonstrațiuni de bucurie…singurul spectacol ce se vedea pe toate ulițele, pe toate răspântiile, pe toate locurile publice ale Bucureștilor. Frații noștri țărani…strigau acum din toată puterea energică a sufletului lor : Să trăiască Cuza ! Să trăiască Domnul nostru ! Se aruncau în brațe unor altora, fără deosebire de condiție, ca, cum toți în general, ar fi scăpat de jugul cel mai apăsător.”

Au descifrat atunci românii „surâsul viitorului” ? Cu siguranță, cei mai mulți dintre ei, da. Era cu adevărat un moment cum rar s-a întâmplat în istoria noastră. Pe fondul refluxului rusesc, pierduseră Războiul Crimeii, marile puteri învingătoare își doreau un stat tampon care să îndepărteze Imperiul Țarilor de Gurile Dunării. Interesul lor s-a întâlnit în mod fericit cu vechea aspirație a românilor și, nu fără dificultăți, nu fără opoziție evenimentul s-a produs.

Se discută foarte mult astăzi despre opoziția la Unire. O vom face și noi pentru că este și ea un fapt istoric. Vom spune doar de la bun început că ea a avut dimensiuni reduse și a fost, în mare măsură susținută și stipendiată de Rusia. Chiar partida unionistă din Moldova l-a avut în vedere pentru candidatura la tron pe Grigore M. Sturza, fiul fostului domnitor Mihail Sturza, de fapt agent al Rusiei care susținut de partizani locali și panslaviști, ajutat de câteva sute de mercenari, de câteva fețe bisericești între care și Mitropolitul Moldovei, dorea să fie propulsat în fruntea unui stat marionetă instrumentat de Moscova. Descoperim și cu acest prilej, vechea politică a Rusiei imperiale, model pentru cea a Țării Sovietelor și chiar pentru ceea ce etalează astăzi puterea de la Kremlin.

Cei care discută astăzi despre opoziția la Unirea Principatelor, adevărată dar, în fapt, firavă, cei care socotesc cu aparentă exactitate cât a pierdut Iașiul care ar fi cedat fără condiții poziția de capitală, nu continuă pe același traseu al istoriei contrafacute, pentru a cuantifica cât ar fi pierdut românii dacă Unirea Principatelor nu s-ar fi înfăptuit sau dacă statul nou creat ar fi devenit o gubernie rusească. Nu vom intra firește în astfel de discuții fără finalitate științifică… Vom spune doar că, într-o țară în care era totul de făcut, s-a făcut foarte mult într-un timp extrem de scurt. Iată câteva fapte citate în lucrarea ”Constituirea României moderne”, autor acad. Dan Berindei. Este vorba despre reformele înfăptuite în vremea lui Cuza și a guvernului condus de Mihail Kogălniceanu: „La 13/25 decembrie 1863, la propunerea guvernului, Adunarea a votat secularizarea averilor mănăstirești cu 93 de voturi contra 3. Era o măsură în temeiul căreia era recuperat peste un sfert din teritoriul național închinat până atunci mai ales Locurilor Sfinte. Înființarea Școlii Superioare de Științe și a Școlii Superioare de Litere, premergând crearea, la mai puțin de un an, a universității bucureștene, o nouă lege a pensiilor, crearea Curții de Conturi, legea organizării armatei, legii contabilității, legea consiliilor județene, Codul penal și legea instrucțiunii publice, crearea Consiliului de Stat...au fost concretizări ale guvernului Kogălniceanu în procesul de modernizarea a statului.” Se adaugă, la 14 august 1865 legea rurală care ” a desființat relațiile feudale din agricultură și a procedat la o împroprietărire prin care peste 400.000 de familii de țărani au primit pământ iar aproape 60.000 de săteni au primit locuri de casă și grădină.”

Să mai spunem doar că modernizarea României pornită atât de puternic atunci a continuat în vremea domniei lui Carol I.

Vom vorbi despre evenimentele de acum 165 de ani, vom vorbi despre oamenii care le-au condus, despre cei care le-au înfăptuit, despre consecințele lor în epocă dar și despre o posteritate care le-a valorizat desigur subiectiv. Vă invităm să fiți alături de noi !