Ilustrată din Amsterdam: Rembrandt în scaunul de regizor

La muzeul Rembrandthuis din Amsterdam găsești întotdeauna expoziții care te încântă de la un capăt la altul. Și mai întotdeauna sunt opere de artă pe hârtie, care se potrivesc cel mai bine acestui spațiu, creat special lângă casa în care Rembrandt a trăit și lucrat aproape 20 de ani.

Cea mai recentă expoziție, deschisă la începutul lunii martie, se înscrie în același model de eleganță și intimitate. Și totuși, recunosc, am intrat cu prejudecata că nu prea mai ai ce să spui despre Rembrandt. M-am înșelat. Cu doar câteva tablouri, desene și gravuri, curatoarea Leonore van Sloten reușește să ne ofere o altă perspectivă asupra pictorului. Nu informațiile sunt noi, ci unghiul de abordare: Rembrandt în scaunul de regizor de teatru.

La intrarea în expozitie, vizitatorul este întâmpinat de o reproducere a celebrului tablou Rondul de noapte (originalul se află în colecția Rijksmuseum), poate cel mai cunoscut din opera pictorului. Pentru mulți, însă, o întâlnire cu garda civilă a căpitanului Frans Banninck Cocq este încă pe lista cu dorințe. Numai aflat în fața tabloului îți poți da seama de măiestria regizorului Rembrandt (fig. 1).

Compoziția pare haotică, sigur dacă o comparăm cu alte portrete de grup făcute în aceeași perioadă pentru aceeași gardă civilă. În realitate, însă, ceea ce vedem este un moment foarte bine pus în scenă de regizor, care în mod conștient a ales cum să își așeze personajele, în ce lumină să le pună, în ce costume să le îmbrace și ce rol să le atribuie.

Rembrandt și teatrul

În timpul pregătirilor pentru această expoziție a apărut întrebarea: „Mergea oare Rembrandt la teatru?”. Răspunsul este chiar în opera lui, spune Leonore van Sloten: „A făcut multe desene și gravuri cu actori. Este perioada în care se deschide primul teatru din Țările de Jos (1638, n. red.), teatru pentru public (fig. 2), și Rembrandt sigur a fost la acea deschidere festivă.”

Fig. 2 – Lojele din noul teatru din Amsterdam, Salomon Savery, 1658, fotografie din colecția Rijksmuseum

Rembrandt a studiat atent gesturile actorilor, fizionomiile lor în timpul spectacolelor, dar și costumele lor. Schițele făcute pe stradă sau la teatru le-a folosit pentru a-și construi propriile scenete și povești. Pregătirile pentru această expoziție au dus la o mică descoperire: într-una dintre gravurile lui celebre – cunoscută ca Gravura celor 100 de guldeni (1648) (fig. 6) – a introdus un actor celebru al timpului și pe care l-a desenat foarte des: Willem Ruyter.

Cele șapte tehnici regizorale

Care sunt tehnicile regizorale folosite de Rembrandt? Împreună cu Leonore van Sloten am analizat pe rând cele șapte tehnici, de care orice regizor ține seama când pune în scenă o piesă de teatru.

Spre deosebire de un regizor, un pictor trebuie să aleagă un singur moment care să spună toată povestea. Iar aici Rembrandt a excelat. A știut întotdeauna să aleagă acel moment dramatic în care emoțiile explodează și este schițată psihologia întregii povești. „Rembrandt alege însă și momente care se întâmplă cu puțin înainte de dramă, și dacă povestea ne este cunoscută, atunci cu siguranță simțim dramatismul care urmează. În lumea teatrului, acest moment este cunoscut sub numele de agnitio”, spune curatoarea expoziției.

Dacă ne întoarcem la Rondul de noapte, chiar dacă nu știm povestea, avem impresia că personajele se pregătesc pentru un moment important și că în secunda următoare se va întâmpla ceva.

Și odată ales momentul, pictorul știe și care sunt emoțiile de care are nevoie pentru fiecare personaj. Din nou, Rembrandt excelează în modul în care reușește să pună pe pânză toate aceste emoții. „Asta este a doua tehnică regizorală”, continuă Leonore van Sloten. „E fizionomia feței. Rembrandt studiază diferite fizionomii în oglindă și face gravuri pentru fiecare. Îl vedem râzând, furios, surprins. Sunt gravuri foarte cunoscute, dar acum le punem într-un alt context” (fig. 3).

Fig. 3 – Fotografie din expoziție

O altă tehnică este a gesticulării. Sunetul unei picturi este dat de gesturile mâinii, care conferă cuvinte unei imagini statice. Vizitatorul este provocat să reproducă diferite gesturi pe care cel din fața lui să le recunoască. Manualul folosit pentru acest mini-curs la care vizitatorul este invitat să participe este Chirologia lui John Bulwer, un tratat din 1644 care se referă la limbajul natural al mâinii (fig. 4).

Fig. 4 – Chirologia, John Bulwer, 1644, fotografie din colecția Bibliotecii Universității Yale

La fel de importante sunt costumele și atributele personajelor. Și știm că Rembrandt era un colecționar împătimit nu numai de artă, dar și de tot felul de obiecte: pălării, căști, turbane, săbii, amulete, armuri etc. Pe toate le folosea în picturile lui ca să spună o poveste dintr-un alt timp sau dintr-o altă parte a lumii. Cum altfel s-a născut în 1635 un tablou ca Bărbat în haine orientale (fig. 5)?

Fig. 5 - Bărbat în haine orientale, Rembrandt van Rijn, 1635, fotografie din colecția Rijksmuseum

Ajungem și la postura corpului, a cincea tehnică. Rembrandt îi punea pe elevii lui să pozeze în diferite poziții în care corpul era supus unui efort. Pentru el era foarte important să redea corect un corp care se apleca și trăgea de o funie.

Să nu uităm de lumină, mai exact de acel clarobscur care l-a făcut celebru. „Cu lumina regizează dramatismul”, mai spune curatoarea expoziției, „și în același timp îl ajută pe privitor să găsească ceea ce este important în acea pictură”. Vă invit din nou la Rondul de noapte, unde jocul de lumini și umbre este esențial.

Am ajuns la ultima tehnică regizorală: compoziția. Cum așezi toate personajele ca să obții efectul dorit? Sigur că existau reguli ale timpului, cum sunt cele scrise de pictorul Pieter de Grebber (1600–1653). Toate aceste reguli nu erau altceva decât instrucțiuni pentru cum să-ți așezi personajele, ca și cum ar fi pe o scenă, nu aliniate, ci grupate. În cadrul compoziției la fel de importantă era diversitatea, atunci când vorbim de gen, de vârstă sau de înălțime.

Măiestria lui Rembrandt în materie de compoziție, mai ales când vorbim de portrete de grup, se vede nu numai în Rondul de noapte, dar și în Breasla Țesătorilor, în Lecția de Anatomie sau în Gravura celor 100 de guldeni menționată mai sus (fig. 6). Aceasta este de altfel și punctul final al expoziției.

Fig. 6 – Isus ține o predică sau Gravura celor 100 de guldeni, Rembrandt van Rijn, 1648, fotografie din colecția Rijksmuseum

Gravura are doar 28 ✕ 39,4 cm. Proiectată însă pe peretele din expoziție pare un alt rond de noapte, care scoate și mai bine în evidență talentul regizoral al lui Rembrandt.

Am putea oare să spunem că toate lucrările lui sunt niște scene de teatru?

„Da, cred că așa este”, îmi răspunde Leonore van Sloten. „Toate sunt scene de teatru pe pânză sau pe hartie, regizate în așa fel încât să aibă un impact asupra privitorului”.