Scriitorul Liviu Tofan: „Cea mai mare afacere a Securității, o manifestare a descompunerii regimului ceaușist”

„Cea mai mare afacere a securității. Probabil cea mai mare. Foarte probabil. Fapt e că Securitatea a fost implicată în multe afaceri în anii regimului comunist, unele mai dubioase decât altele, și despre care nu știm încă decât foarte puțin.[...] Acum, vă vom dezvălui o afacere derulată doar pe teritoriul României, controlată total și exclusiv de Securitate, afacere din care au rezultat în final peste un miliard de lei (respectiv zeci de milioane de dolari). [...] Cunoscută ca fenomenul casetelor video din anii 1980, o adevărată manie națională într-o perioadă de privațiuni extreme, de neimaginat în zilele noastre.” (Liviu Tofan, Stejărel Olaru, A fost ca-n filme. Cea mai mare afacere a Securității, Editura Omnium, 2024, pag. 5-8.)

Cartea „A fost ca-n filme. Cea mai mare afacere a Securității” dezvaluie dimensiunile unei afaceri clandestine din timpul regimului comunist - copierea ilegală de filme pe casete video -, afacere din care au rezultat zeci de milioane de dolari. La prima vedere, a aparținut unui cetățean oarecare, Teodor Zamfir. În realitate, a fost gestionată, controlată total și exclusiv de Securitate.

Invitat în emisiunea Orașul Vorbește, Liviu Tofan a spus, în dialog cu Daria Ghiu: „Subiectul cărții noastre este, de fapt, foarte cunoscut multor români. Se estimează că milioane de români au avut de-a face, într-un fel sau altul, între 1985 și 1990, cu fenomenul casetelor video. Fie că mergeau la video, cum se spunea atunci, fie că au căutat o anumită casetă cu un anumit film pentru că voiau să îl vadă sau să îl dea la doctor, căci caseta video era foarte, foarte prețuită și circula ca o valută clandestină. În pofida acestei stări de lucruri, pe cât e de cunoscut fenomenul, pe atât de puțin s-a știut ce se afla în spatele lui. Până acum, când noi, în această carte, spunem că în spatele acestui fenomen era o mare afacere, o fabrică de bani a Securității.”

În vila din strada Locotenent Aviator Șerban Peterescu, în „laboratorul” aflat la mansardă, funcționau zilnic, în continuu, 150 de videorecordere care copiau filmele străine pe care, la demisol, le traducea și le dubla Irina Margareta Nistor. Cu ajutorul ei, Liviu Tofan și Stejărel Olaru au ajuns, în primăvara lui 2020, la Teodor Zamfir, care până atunci preferase să rămână „sub radar”. Un tip fără școală, foarte rudimentar, care încerca să impresioneze cu citate, dar nu din cărți, ci din filme de categoria B. Deși multă lumea spune despre el că era genial, Liviu Tofan mărturisește: „Eu nu am putut, în carte, să-l numesc nici măcar inteligent, pentru că pentru mine inteligent este ceva pozitiv. Or tipul era orice, numai pozitiv, nu. Mi s-a părut că era un tip rău, profund rău. Am vorbit cu oameni care l-au cunoscut în epocă, ne-au spus cât de agresiv era, cum înjura tot timpul, cum era tot timpul beat.”

„«Simt plăcerea solistului care cântă fals, dar i se permite să cânte». Pentru acest citat,care mi-a plăcut foarte mult și mie, l-am iertat cumva pe Zamfir, pe care l-am detestat. Pentru că el se surprinde foarte bine în aceste cuvinte, recunoscând că a cântat fals. A încercat tot timpul să ne păcălească, să ne aburească, să ne ascundă niște lucruri, dar, în același timp, avea așa o dorință năvalnică de a se destăinui, încât îi scăpau lucrurile fără să vrea.” (Liviu Tofan)