Dinu Flămând: „Inteligența artificială nu te formează, te informează.”

La Divanul Gaudeamus, în spațiul în care dialogul dintre literatură și contemporaneitate devine o formă de rezistență culturală, poetul, eseistul și traducătorul Dinu Flămând a vorbit despre cea mai presantă temă a prezentului: raportul fragil dintre om și tehnologie, dintre formare și informare, dintre literatură și fluxul hiperaccelerat al textelor generate artificial.

Invitat în proiectul editorial realizat de Radio România Cultural și Observator Cultural, Dinu Flămând își mărturisește încă de la început ezitarea, dar și îngrijorarea: „Trebuie să sar puțin peste sentimentul de impostură, pentru că nu sunt un mare specialist, dar pot să vă împărtășesc spaima mea în fața acestei noi realități.”

Vorbind despre primele sale contacte cu tehnologia, de la mașinile de scris „mai inteligente” din anii ’70 și până la apariția computerelor, Dinu Flămând observă că ritmul schimbării ne-a depășit poate mai repede decât am realizat:

„Inteligența artificială nu te formează, te informează. Copiii trebuie să crească exact cum învață să meargă. Trebuie să învețe să gândească.”

Această „săritură” peste etapele formării umane, peste pedagogie, peste maturizare, peste experiența directă a lumii, este, pentru scriitor, marea primejdie a epocii noastre.

„Lumea este într-o viteză de schimbare incredibilă. Suntem chiar în momentul cel mai critic.”

În fața generațiilor crescute exclusiv în mediu digital, fragilizate de hiper-informare și lipsa experienței concrete, Flământ pune o întrebare esențială: ce se va întâmpla cu acești copii când viața reală, cu greutățile ei, nu va mai avea rezolvări pe ecran?

Într-o lume în care textele se generează „în flux continuu”, iar AI poate produce discursuri „impecabile”, e firesc să apară întrebarea: mai contează literatura?

Răspunsul lui Dinu Flământ este limpede:

„Bineînțeles că contează. O mașină nu poate niciodată să se răzgândească. Nu știe ce înseamnă corpul, nu știe ce înseamnă moartea.”

Pentru el, literatura rămâne una dintre puținele expresii ale fragilității umane, un teritoriu imposibil de redus la formule, ecuații sau frecvențe statistice.

Chiar dacă inteligența artificială „fură” miliarde de pagini din patrimoniul literar mondial și imită stiluri, mecanismele rămân mecanice: „Se simte că e rece. Vezi imediat leneveala. Ia formulele cele mai folosite, în funcție de frecvența cuvintelor.”

Iar pentru un traducăto, rol pe care Dinu Flământ îl cunoaște foarte bine, limita devine și mai clară: „Este imposibil ca AI să traducă Antunes. Vezi imediat traducerea automată. Fără viață, fără suflet.”

În dialogul de la Divanul Gaudeamus, discuția depășește zona literaturii și ajunge la implicațiile globale ale creșterii inteligenței artificiale. Flământ citează studii despre consumul energetic al serverelor care alimentează tehnologia și vorbește despre riscul unui nou tip de imperiu: „Se profilează un imperiu al celor care vor putea controla inteligența asta… un imperiu de nouă esență.”

Tema centrală a ediției din acest an a Divanului Gaudeamus – „Literatura și inteligența artificială” – capătă o dimensiune mult mai amplă în acest dialog. Întrebarea nu este doar dacă AI poate afecta literatura, ci dacă poate afecta chiar ideea de realitate.

Dinu Flământ avertizează: „Nu știm dacă generația de 10 ani de acum va mai face vreo barieră între realitate și ficțiune.” O observație care, dincolo de teorie, devine un diagnostic cultural și social.

Interviul de la Divanul Gaudeamus funcționează ca o oglindă critică pe care Dinu Flămând o întoarce spre lumea noastră, în mijlocul unui târg de carte, în mijlocul cărților, acolo unde încă mai credem că literatura poate salva ceva din noi.

„Suntem în pragul ușii. Ușa s-a deschis. Este un mare hău în față.” Iar poate tocmai această conștientizare, în spațiul Divanului Gaudeamus, e primul pas spre a nu ne lăsa înghițiți de acest hău.