Iulia Gorzo: „O carte scrisă de un om merită să fie tradusă de un om.”

Duminică, 7 decembrie, Divanul Gaudeamus – proiectul comun Radio România Cultural și Observator Cultural – a găzduit o discuție esențială pentru prezentul literar: traducerea în epoca inteligenței artificiale. Invitată a fost Iulia Gorzo, una dintre cele mai influente traducătoare din limba engleză ale ultimelor două decenii, cunoscută pentru acuratețea, finețea și urechea ei literară.

În atmosfera efervescentă a târgului, unde jumătate dintre volumele expuse sunt traduceri, conversația a atins teme cruciale: presiunea editorială, evoluția profesiei, folosirea uneltelor digitale și viitorul limbii literare.

Dialogul a început cu o evocare realistă a presiunii termenelor-limită, inevitabilă într-o industrie tot mai grăbită. Gorzo a nuanțat însă ideea generală, arătând că relația ei cu editorii se bazează pe încredere și colaborare de lungă durată: „Eu am relații privilegiate cu editorii, sunt oameni cu care lucrez de 20 de ani și ne înțelegem foarte bine la capitolul termene.”

Totuși, adaugă, situația nu este la fel pentru toți traducătorii: pentru debutanți, negocierile sunt încă dificile, iar presiunea editorială poate deveni sufocantă. Într-o piață mică, în care traducerea literară este adesea percepută ca meserie „de sacrificiu”, ritmul editorial devine o provocare majoră.

Despre traiectoria sa profesională, Iulia Gorzo a vorbit cu sinceritate, explicând cum a fost nevoită să își reconfigureze proporția dintre traducerea de film și cea de carte: „Traduc cam de două ori mai mult decât acum zece ani… am o normă imensă, și pentru că sunt solicitată, dar și pentru că lucrurile nu mai merg atât de strălucit pe partea de film.”

Această schimbare reflectă transformările întregii industrii: odinioară considerată un hobby, traducerea literară a devenit astăzi o meserie cu mize clare, cu o piață concurențială și cu un nivel de profesionalizare în creștere.

Cea mai amplă parte a discuției a vizat, inevitabil, inteligența artificială. În timp ce multe topuri internaționale o așază pe traducere în fruntea profesiilor amenințate, Iulia Gorzo refuză fatalismul, dar respinge și entuziasmul necritic: „Sunt foarte mulți oameni care se grăbesc să cânte prohodul acestei meserii, e o vale a plângerii.”

Poate cel mai important moment al dialogului a venit însă când Gorzo a explicat ce înseamnă, în esență, traducerea literară: „Traducerea pentru mine este un demers de interpretare. Farmecul literaturii stă în ambiguitate.”

A vorbit despre „urechea” traducătorului, acea intuiție fină pe care niciun instrument automat nu o poate reproduce: „Noi între noi, când descoperim un traducător bun, zicem: ‘mamă, ce ureche are ăsta’. Asta e greu de prins de o mașinărie.”

Traducerea unei fraze este, spune ea, o reconstrucție ritmică, afectivă și stilistică; nu un calcul. De aceea, ideea unei „traduceri perfecte” nu doar că nu o convinge, dar nici nu i se pare coerentă.

În ceea ce privește utilizarea instrumentelor de traducere automată, poziția Iuliei Gorzo este fermă și etică: „Nu fac parte dintre oamenii care folosesc ChatGPT. Am niște probleme etice cu chestia asta.”

Argumentele sale vizează atât aspectele legate de copyright, cât și consumul energetic masiv. În plus, experiența directă cu post-editarea i-a întărit convingerea că o mașinărie nu poate fi lăsată singură să traducă literatură: „E foarte deprimant, e mai greu să lucrezi pe o versiune prost tradusă decât să începi de la zero.”

Traducătoarea povestit și un episod memorabil, din traducerea unui film în care softul „rupea” numele personajelor în silabe, rezultând într-o subtitrare imposibilă, un exemplu perfect al limitelor tehnice.

Discuția s-a îndreptat spre viitorul limbii și al lecturii într-o lume uniformizată de algoritmi. Gorzo a avertizat asupra apariției unei „engleze simplificate”, dar a oferit și un motiv de speranță: cititorii încă răspund la complexitate, la stil și la literatură vie. „Eu am încredere în discernământul oamenilor. Dacă le dai lucruri de calitate, le vor recunoaște.”

În privința traducătorilor, optimismul său este prudent, dar autentic. Meseria rămâne necesară, atâta vreme cât cărțile sunt scrise de oameni și cât timp literatura continuă să fie un teritoriu al nuanței și al sensibilității.

Întâlnirea cu Iulia Gorzo la Divanul Gaudeamus a devenit, astfel, atât un avertisment, cât și o nuanță legată de etică. Traducătorul nu este doar un intermediar, ci un creator de punți între lumi. Iar în epoca tehnologiilor rapide, această punte, făcută din ritm, ambiguitate și un simț al limbii imposibil de programat, este mai necesară ca oricând.