Jan Cornelius: „Inteligența artificială nu are umor. Are doar reflexe.”

Pe Divanul Gaudeamus, prozatorul Jan Cornelius a urcat la microfon pentru una dintre cele mai sclipitoare și amuzante discuții ale târgului. Publicul a asistat la o dezbatere în care literatura a fost pusă față în față cu inteligența artificială, iar umorul, arma preferată a lui Cornelius, a devenit instrument de interogație, demontare și dezvrăjire.

Într-o atmosferă caldă, cu publicul așezat aproape de scenă, dialogul a devenit rapid un spectacol în sine, o demonstrație despre ce înseamnă spontaneitatea umană, absurdul autentic, inteligența care nu poate fi programată și, mai ales, libertatea spiritului literar.

„Nu are umor deloc.” – Jan Cornelius despre limita fundamentală a inteligenței artificiale

Cornelius începe abrupt și delicios de tranșant discursul: „M-a interesat umorul inteligenței artificial. Ei bine, nu are umor. Nu are umor deloc.” Continuă cu o demonstrație aproape scenică despre felul în care IA poate recunoaște umorul fără să-l poată produce: „Dacă îi dai un text cu umor, ți-l analizează perfect: ironie, sarcasm, exagerare. În momentul în care vrei tu să produci un text umoristic și îi spui ‘te rog să…’, spune niște chestii complet stupide.”

Poetul și prozatorul rezumă astfel problema: „Umorul este legat de sentimente, de surpriză, de spontaneitate. Ea nu le are.”

Unul dintre momentele savuroase ale dialogului este analiza literaturii absurdului. Cornelius povestește cum IA poate urmări impecabil logica absurdului, dar doar în măsura în care este împinsă într-acolo: „Mă argumenta niște prostii enorme cu o logică impecabilă — la care eu mă bucuram, că așa ceva eu nu puteam să produc.”

Ca scriitor, Cornelius observă un fapt esențial: „Poate imita Proust impecabil, poate scrie ca Hemingway. Dar sunt imitații. Nu sunt originale.” Astfel, întrebarea moderatorului despre statutul inteligenței artificiale în cartea lui Cornelius primește un răspuns limpede: „Este personaj. Autorul sunt eu.”

Despre originalitate, scriitorul rămâne ferm: „Poate imita perfect, dar să fie ea originală și creativă? Aș zice că nu.”

În final, scriitorul trage concluzia: „Nu putem face nimic. Ea există. Trebuie doar să învățăm să o folosim ca pe un instrument.” La finalul întâlnirii, prozatorul citește un text scurt, exemplar pentru felul în care utilizează absurditatea IA în cartea sa. Este fragmentul în care IA sugerează că poate ar fi mai bine să lăudăm cărți fără să le citim:

„Poate e mai sigur să le lăudăm fără să le deschidem.”
„Corect. Dar dacă nu le deschidem, pe care le lăudăm?”
„Simplu. Pe cele cu coperți frumoase, iar criticul pe cele mai grele.”

Cu umorul său inconfundabil, Jan Cornelius a transformat Divanul Gaudeamus într-un laborator de idei și paradoxuri. Un loc în care literatura s-a întâlnit cu tehnologia nu pentru a se teme, ci pentru a o înțelege.