PRAVILĂ ȘI LEGE

Continuăm să ne ocupăm de câmpul semantic al celor două cuvinte fundamentale din vocabularul limbii române, și anume drept-dreptate, care au tematizat și rubrica noastră anterioară. Reținem originea latină a celor doi termeni, dar și adaosul de sens în limba română, prin comparație cu celelalte limbi romanice, și anume înțelesul de … adevăr pe care îl are cuvântul drept, în expresia a spune drept.

Revenim la câmpul semantic al dreptății, foarte întins, pentru care ne-ar trebui seriale întregi spre a-l epuiza din punctul de vedere al comentariului lingvistic propriu-zis și al domeniului pe care-l reprezintă fiecare cuvânt din acest câmp. Astăzi, vă propunem două vocabule PRAVILĂ și LEGE care vor trimite atât la cutume, tradiție, religie, cât și la registrul juridic.

Dreptul cutumiar, stabilit așadar prin obiceiul pământului, legea nescrisă a acestui drept, va fi întărit, în istoria noastră, prin legea scrisă, prin pravile, hrisoave, urice, zapisuri. Iată tot atâtea cuvinte de care ne vom ocupa în rubrica Essentialia.

Pravilă și lege sunt sinonime în straturile vechi ale limbii și culturii române.

Pravilă provine din slavul pravilo și a circulat în spațiul nostru lingvistic și cultural până în secolul al XVIII-lea și chiar început de secol XIX, mai mult cu sensul de corp de legi și de reguli. Și codul juridic întocmit pe vremea Împăratului Iustinian era numit tot pravilă, pravilă împărătească. Dar pravilă are și sensul de obicei, tradiție, datină.

Ca sinonime parțiale pentru pravilă avem hrisov, zapis, uric.

Hrisovul, spune Lucian Predescu, în a sa „Enciclopedie a României” are o etimologie multiplă: greacă și latină Chrysobullum și slavă Hrisovula. Alexandru Ciorănescu se oprește doar la grecescul Hrisoboulon, adică bulă de aur. Hrisovul era, în primul rând, un act ieșit din cancelaria domnească și iscălit de vodă sau având pecetea lui vodă. Vă mai amintiți versurile lui Arghezi: „Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte, / Decât un nume adunat pe o carte, / … / Aşeaz-o cu credință căpătâi. / Ea e hrisovul vostru cel dintâi.”?

Zapis, alt cuvânt vechi, de origine slavă, însemna document prin care răzeșii moldoveni cumpărau sau vindeau pământ. Iar uric, cu pluralul urice – termen arhaic, controversat, având etimon atât în maghiară, cât și în slavă –, avea sensul de „act vechi de cancelarie prin care se împuterniceau drepturile asupra pământului”.

Moștenit din latină, de la lex, legis, lege din limba română are o istorie fastuoasă și o circulație în aria semantică romanică despre care nu vom înceta niciodată să vorbim. Adevărata formă din care provine cuvântul lege este cea de acuzativ a latinescului lex, legis, și anume lĕgem. Etimonul este vizibil – așa cum ne arată dicționarul lui Wilhelm Meyer-Lübke, Romanisches Etymologisches Wörterbuch, la articolul 5008 – și în alte limbi romanice: franceză loi, spaniolă ley, italiană legge.

Sensul juridic a fost moștenit în tot spațiul romanic. Pe lângă acest înțeles, s-a păstrat și cel de religie. Legea Veche și Legea Nouă sunt două denumiri ale celor două părți ale Sfintei Scripturi: Vechiul Testament și Noul Testament.

Istoricii culturii vechi – amintim aici pe regretatul profesor universitar Dan Horia Mazilu – susțin că legile, cu sensul de „norme cu caracter obligatoriu, stabilite și apărate de puterea de stat”, au ajuns în spațiul românesc prin Bizanț, chiar dacă au purtat un timp veștmânt slav: canon, zakonic, pandecte, sbornic etc.

În încheierea rubricii noastre mai precizăm că vocabule precum: a legiui, legiuire, legiuit, legiuitor sunt derivate pe teren românesc, de la lege. În schimb, legal, a legaliza, a legifera, legislație, legitim, a legitima reprezintă derivate neologice pe model francez.

Nu am amintit nimic despre opusele dreptului, legii, legalității. Încercăm să le dăm uitării, poate astfel vor dispărea!