DOCUMENTAR: 70 de ani de la constituirea Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO)

La 4 noiembrie 1946, a intrat în vigoare actul constitutiv al Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO). Instituția a fost creată pentru a răspunde convingerilor ferme ale statelor distruse de două războaie mondiale în mai puțin de o generație. Acordurile politice și economice nu erau suficiente pentru a construi o pace durabilă. Pacea trebuie să fie fundamentată pe solidaritatea morală și intelectuală a umanității, evidențiază principiile de la baza UNESCO.

În 1942, guvernele țărilor europene, confruntate cu Germania nazistă și cu aliații săi, s-au întâlnit la Conferința Miniștrilor aliați ai Educației (CAME), conform www.unesco.org. Deși al Doilea Război Mondial era departe de a se termina, aceste țări căutau metode de reconstrucție a sistemelor de educație odată cu restabilirea păcii. În scurt timp, proiectul a obținut susținere și din partea altor guverne, printre care se afla și cel al Statelor Unite ale Americii. În urma propunerii CAME, s-a convenit asupra organizării unei Conferințe ONU pentru înființarea unei organizații educaționale și culturale, la Londra, între 1 și 16 noiembrie 1945. Evenimentul a reunit reprezentanți din 44 de țări, iar la finalul său, 37 de state au fondat Organizația Națiunilor Unite pentru Educație.

Constituția UNESCO, semnată la 16 noiembrie 1945, a intrat în vigoare la 4 noiembrie 1946, după ce a fost ratificată de 20 de țări: Australia, Brazilia, Canada, China, Cehoslovacia, Danemarca, Republica Dominicană, Egipt, Franța, Grecia, India, Liban, Mexic, Noua Zeelandă, Norvegia, Arabia Saudită, Africa de Sud, Turcia, Regatul Unit și Statele Unite. Prima sesiune a Conferinței Generale a UNESCO a avut loc între 19 noiembrie și 10 decembrie 1946 și s-a bucurat de participarea reprezentanților a 30 de guverne cu drept de vot.

UNESCO se străduiește să construiască rețele între națiuni pentru facilitarea unui anumit tip de solidaritate: mobilizarea pentru educație, astfel încât fiecare copil să aibă acces la educație de calitate ca drept fundamental al omului și ca premisă obligatorie pentru dezvoltarea umană; construirea înțelegerii interculturale, prin protejarea patrimoniului și susținerea diversității culturale — UNESCO a creat ideea de Patrimoniu Mondial pentru protejarea obiectivelor cu o valoare universală inestimabilă; susținerea cooperării științifice, spre exemplu, în segmente care vizează sistemele de avertizare de tsunami sau în privința acordurilor transfrontaliere de management, pentru consolidarea legăturilor între state și societăți; protejarea libertății de exprimare, o condiție fundamentală a democrației, dezvoltării și demnității umane.

În prezent, UNESCO are 195 de membri și nouă membri asociați. Organizația este guvernată de Conferința Generală și de Consiliul executiv. Secretariatul, condus de directorul general, implementează deciziile luate de cele două structuri. Directorul general al organizației este Irina Bokova, om politic bulgar, care a preluat funcția la 15 noiembrie 2009 și a fost realeasă pentru un al doilea mandat, în 2013. Irina Bokova este prima femeie de la conducerea instituției. Directorul general formulează propuneri pentru măsurile luate de Conferința Generală și de Consiliul executiv și pregătește un proiect de program bienal, respectiv bugetul.

Organizația are peste 50 de birouri locale în toată lumea. Sediul central se află în Place de Fontenoy, Paris, într-o clădire inaugurată în 1958. UNESCO numără peste 2.000 de angajați din 170 de țări.

Competențele unice ale UNESCO în educație, știință, cultură, comunicare și informații contribuie la îndeplinirea scopurilor trasate de comunitatea internațională, ce includ Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului. Misiunea UNESCO este să participe la construirea păcii, eradicarea sărăciei, dezvoltarea durabilă și dialogul intercultural. Organizația se concentrează, în special, pe două priorități globale: Africa și Egalitatea de gen.

Convenția privind protecția patrimoniului mondial, cultural și natural, adoptată în 1972, a condus la crearea Listei Patrimoniului Mondial, care în prezent include 1.052 de obiective din 165 de țări. Dintre acestea, în România se află Rezervația Delta Dunării, biserici din Moldova, Mănăstirea Horezu, satele cu biserici fortificate din Transilvania (19), cetățile dacice din Munții Orăștiei, Centrul istoric al Sighișoarei, biserici din lemn din Maramureș. Convenția pentru protejarea Patrimoniului cultural imaterial, adoptată în 2003, creează o platformă internațională pentru asigurarea respectului reciproc pentru comunitățile păstrătoare de patrimoniu cultural viu și pentru atragerea atenției asupra importanței pe care acestea o poartă. Lista reprezentativă a Patrimoniului cultural imaterial al umanității cuprinde și elemente românești: obiceiul călușului (din 2008), doina (din 2009), meșteșugul ceramicii de Horezu (din 2012) și obiceiul practicat de către flăcăii colindători, la Crăciun, în România și în Republica Moldova (din 2013).

În prezent, în structura UNESCO funcționează: centre și institute de educație (UNESCO International Institute for Educational Planning IIEP, Paris — Franța și Buenos Aires — Argentina; UNESCO International Bureau of Education IBE, Geneva — Elveția; UNESCO Institute for Lifelong Learning UIL, Hamburg — Germania; UNESCO Institute for Information Technologies in Education IITE, Moscova (Federația Rusă); UNESCO International Institute for Capacity-Building in Africa IICBA, Addis Ababa — Etiopia; UNESCO International Institute for Higher Education, America Latină și Caraibe IESALC, Caracas — Venezuela; UNESCO International Centre for Technical and Vocational Education and Training UNEVOC, Bonn — Germania), centre și institute de știință (UNESCO-IHE Institute for Water Education, Delft — Olanda; International Centre for Theoretical Physics ICTP, Trieste — Italia), institutul de statistică UIS, Montreal — Canada. Sub auspiciile UNESCO intră alte 81 de institute și centre internaționale și regionale.

Comisiile Naționale pentru UNESCO sunt organisme naționale de cooperare, parte integrantă din arhitectura construcției UNESCO. Acestea sunt constituite de guvernele țărilor membre, în acord cu articolul VII al Constituției UNESCO și au scopul de a face legătura între grupurile naționale guvernamentale și nonguvernamentale și Programele UNESCO. Comisia Națională a României pentru UNESCO a fost înființată în 1956 și reorganizată prin HG nr. 624, în august 1995.

Bugetul bianual al UNESCO este finanțat prin contribuțiile statelor membre. UNESCO beneficiază și de o substanțială finanțare extra-bugetară.

AGERPRES