Idei în nocturnă. Pagini de Istorie - „Navigând în ape învolburate. România și Turcia în vreme de pace și război (1934- 1948)”. Invitat, dr. Daniela Popescu

Încă de la începutul acestei scurte prezentări vom spune că lucrarea, apărută de curând la Editura Mega, despre care vom vorbi este una cu totul remarcabilă. Remarcabilă prin conținut, remarcabilă prin modalitatea de abordare stilistică dar, îndrăznim să spunem, remarcabilă în primul rând prin concepție, prin structură. Să argumentăm această din urmă afirmație. Ei bine, pe parcursul întregii cărți autoarea, invitata emisiunii din această seară, ne oferă o perspectivă complexă și completă a perioadei abordate. Urmărește aproape simultan evoluția contextului european și mondial al epocii, face o analiză pertinentă a specificului regional al Balcanilor și a raportării țărilor din zonă la provocările diferitelor schimbări de perspectivă, pune în evidență politica internă a României și Turciei precum și a intereselor deseori obiectiv diferite urmare a schimbărilor de curs al relațiilor internaționale. Nu în ultimul rând ne oferă un excelent studiu de caz, perfect descris de titlul cărții, căci „apele învolburate” nu au lovit aproape niciodată simultan cele două „țărmuri”.

Vom mai adăuga doar că la finalul lecturii putem medita la istoria acestei perioade zbuciumate, 1934- 1948, ca ilustrare a scenariului imaginat de Jean- Jacques Rousseau: „ Cinci bărbați se întâlnesc întâmplător într-un moment când tuturor le este foame. Foamea fiecăruia ar putea fi potolită dacă i-ar reveni fiecăruia a cincea parte dintr-un cerb astfel că „ajung la un acord” să coopereze pentru a captura unul. Dar foamea oricăruia poate fi potolită și cu un iepure. Defectorul își poate satisface astfel foamea, dar, în același timp lasă cerbul să scape. Interesul imediat prevalează în fața preocupării pentru semeni”. O mentalitate prezentă constant în istorie. O sintagma „scapă cine poate”, care a dus la pierderea a nenumărate înfruntări militare sau diplomatice.

Revenind la conținutul cărții vom cita sinteza pe care ne-o oferă însăși autoarea: „ne propunem să aducem în atenția publicului un subiect în continuare ofertant pentru istoriografia noastră contemporană. Este vorba despre discutarea diferitelor fațete ale relațiilor româno - turce în perioada 1934 -1948 în contextul degradării securității internaționale în perioada amintită. Tranziția de la securitate colectivă la crize și, mai apoi, la război, continental și mondial, armistiții și un nou conflict, cel rece, asigură fundalul evenimentelor și proceselor ce stau în atenția noastră.”

Lucrarea este structurată în 12 capitole ce descriu trei perioade bine definite. Prima începe în 1934, anul încheierii Înțelegerii Balcanice între România, Iugoslavia, Grecia și Turcia și se întinde până în proximitatea declanșării Celui de al Doilea Război Mondial. Cea de a doua se referă la procesele politice și diplomatice din vremea celei mai mari conflagrații mondiale din istorie, în vreme ce partea a treia, după cum o definește în prefață prof. Virgiliu Leon Țârău, „ proiectată aparent ca o colecție de studii de caz, aduce în atenția cititorilor aspecte interesante ce evaluează enigma sovietică în contextul relațiilor dintre România și Turcia în primii ani postbelici, și are meritul de a reevalua opțiunile politice ale celor două state într-un context geopolitic mai amplu, determinat de jocul Rusiei sovietice în Strâmtori și Balcani.”

Nu ne propunem firește să intrăm în analiza de detaliu a unei lucrări destinate unei atente lecturi. Vom încerca în rândurile următoare dar și pe parcursul celor cincizeci de minute ale emisiunii de mâine, doar să vă stârnim curiozitatea și interesul pentru un subiect mai puțin abordat de istoriografia noastră.

Iată doar câteva titluri de capitole sau subcapitole care pot constitui tot atâtea argumente. Așadar, „Vulnerabilități ale spațiului balcanic în anii interbelici”, „România și angoasele vecinătății”, Convenția militară româno-turcă- un pilon fragil al unei alianțe stinse, „Relațiile București - Ankara în contextul emigrării turcilor din România în anii `30”, „Canalul București – Ankara. Rolul Turciei în stabilirea contactelor cu aliații occidentali”, „Misterul vasului Struma”, „Circuitu neîncrederii Moscova- Ankara”, „București- Ankara: o non relație diplomatică în primii ani ai Războiului Rece”. Desigur enumerarea ar putea continua. Vom încerca desigur să detaliem câteva dintre temele enunțate și ne vom opri cu siguranță la una mai puțin discutată în istoriografia românească aceea a eforturilor depuse pentru atragerea Turciei în războiul împotriva Germaniei și, în consecință pentru deschiderea unui front în Balcani. Propuneri stăruitoare au fost făcute Turciei în repetate rânduri, mai ales pe parcursul anului 1943, la Cairo sau Teheran. Vom vedea că reticențele Turciei s-au datorat lipsei de pregătire militară adecvată, dorinței de a-și conserva neutralitatea dar și neîncrederii că implicarea ei în război va facilita pătrunderea URSS în Balcani, în parte și în detrimentul României.

Vom încheia această invitație la audiție citând din nou autoarea cărții: „alegerea taberelor atât pentru România, cât și pentru Turcia au fost determinate nu doar de factori externi și de contextul internațional, dar și de factori interni, mult mai pregnant în cazul românesc, și/sau de factori decizionali, mult mai stringent în cazul turc. Ne referim la faptul că disensiunile din spectrul politic românesc anii `30, formula conducerii personale autoritare a Regelui Carol II, preluarea frânelor conducerii de către Ion Antonescu și tulburările politice și sociale provocate de Mișcarea Legionară au creat o breșă masivă în stabilitatea vieții politice din România, au îndepărtat-o de la drumul democratic și au dezbinat opinia publică românească oricum destul de apatică. Toate aceste aspecte, secondate de afinitățile forului politic de la putere cu Germania nazistă și aversiunea față de URSS în fața căreia Basarabia tocmai fusese pierdută în 1940, nu au făcut altceva decât să limiteze opțiunile României de a intra și de a participa la război de partea Germaniei și a Axei. La rândul său, Turcia a avut parte de o opinie publică neimplicată în viața politică a republicii, iar deciziile au fost luate exclusiv sub conducerea singurului partid în fruntea căruia s-a aflat Mustafa Kemal succedat de Ismet Inonu.”

De altfel, odată cu abdicarea Regelui Carol al II-lea România trecea de la un regim de autoritate personală la unul de cvasi dictatură în care era interzisă orice formă de manifestare a democrației, chiar prerogativele regale fiind aproape suspendate. La 7 septembrie 1940, imediat după preluarea puterii, generalul Ion Antonescu ținea în fața Consiliului de Miniștri un discurs revelator pentru maniera în care concepea să conducă România: „Palatul nu se va mai amesteca în nicio problemă a Statului și acel ministru sau funcționar al Statului ce va fi prins de mine va fi destituit imediat și sancționat. Am să fac Statutul Casei Regale și îl voi impune la toți... Nimeni nu va trece prin fața Palatului decât ca să se închine în fața unui simbol. Este numai un simbol și nu are dreptul să se amestece în conducerea Statului.”

Vă invităm așadar să urmăriți o emisiune care are toate atuurile pentru a fi interesantă. O temă relativ puțin discutată, documente inedite sau edite interpretate cu profesionalism, un stil atractiv de prezentare. Putem spune că această lucrare de sinteză, alături de volumele de documente diplomatice publicate sub coordonarea prof. univ. dr . Dumitru Preda și a unui număr destul de redus de cărți și studii apărute, luminează un segment interesant, uneori chiar pasionant al istoriei relațiilor dintre două țări legate timp de secole prin destin.