„Atunci” și „acum”. Despre ascensiunea extremei drepte. Invitat, dr. Ottmar Trașcă, șeful sectorului Istorie Universală și Relații Internaționale al Institutului de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca al Academiei Române

Trăim într-o lume în care avem deseori impresia că istoria se repetă. De fapt, dacă o privim mai atent, vom constata că, așa cum am spus și în ediția trecută a emisiunii, nu faptele se repetă, deși găsim reale similitudini, ci modul în care le-am tratat și le tratăm. Vorbind astăzi despre ascensiunea extremei drepte, la noi dar și în multe alte țări cu democrație consolidată, gândul ne duce la anii ’30, în care ne pare a se a fi produs un proces asemănător. Tocmai de aceea ne propunem ca în emisiunea din această seară să comparăm cele două epoci istorice încercând să punem în evidență ce le aseamănă și ce le deosebește.

Să ne oprim mai întâi la realitățile social-politice ale anilor ’30. Abia ieșită din Marea Criză (1929- 1933), lumea era dominată de spectrul sărăciei, neîncredere în instituțiile democratice dar și în capacitatea elitelor politice de a configura un viitor mai bun. Alternativa părea a fi pentru mulți, venirea la putere a unor lideri autoritari, providențiali, care să readucă ordinea, siguranța și bunăstarea. Astfel de mișcări politice sau lideri se declarau capabili să rezolve rapid declinul economic, să redea țării lor măreția mitică de altădată și poporului demnitatea pierdută. Ei „știau” și numeau vinovații interni și externi și promiteau soluții miraculoase.

În țările revizioniste se adăugau nemulțumirea provocată de condițiile impuse țărilor lor la încheierea Marelui Război. Considerate umilitoare ele erau desigur exploatate de formațiuni politice extremiste. În multe alte țări printre care și România la situația economică extrem de dificilă se adăugau fragilitatea democrației, corupția cronică, amenințarea comunistă adevărată sau fluturată propagandistic. Contextele politic, economic și psihologic au favorizat acest curent extremist pe care îl regăsim în diverse grade de manifestare nu doar în țări ca Italia, Germania, Ungaria sau Polonia, România, Spania, Portugalia, ci chiar în Franța și Marea Britanie.

Cu referire la România, ne vom opri la un experiment de sfârșitul căruia ne despart în aceste zile 85 de ani, care arată clar ce a însemnat venirea la putere a unei mișcări extremiste, care este diferența între promisiunea de construi „o Românie ca soarele sfânt pe cer” și realitatea criminală a Statului Național Legionar. Iată câteva repere semnificative ale „rebeliunii legionare, ultimului act al prezenței Gărzii de Fier la guvernare, preluate din remarcabila lucrare a invitatului nostru, „Relațiile româno- germane, septembrie 1940 - august 1944”.

14 ianuarie 1941, vizita generalului Antonescu în Germania și întâlnire cu Hitler. Fuhrerul îi declară că „orice s-ar întâmpla, este convins că Antonescu este singurul om capabil de a călăuzi destinele României”.

18 ianuarie, generalul Antonescu dizolvă comisiile de „românizare”.

19 ianuarie, mitinguri gardiste de solidaritate cu Axa în toată țara, asasinarea maiorului Doering, destituirea Ministrului de Interne, generalul Petrovicescu.

20 ianuarie, acțiuni violente ale Mișcării în provincie, presiuni asupra generalului Antonescu de a îndepărta din guvern elementele aflate „sub influență evreiască sau francmason”, erau vizați toți fidelii generalului. Ion Antonescu destituie toți prefecții și îi înlocuiește cu ofițeri.

21 ianuarie, legionarii ocupă prefecturile județene, clădirile telefoanelor, sediile poliției. Antonescu dă ordin armatei să nu intervină decât dacă este atacată. Spre seară Mișcarea Legionară se credea victorioasă și îl somează pe general mai întâi să retragă trupele și să formeze un guvern exclusiv legionar, iar apoi, printr- o a doua delegație, să se retragă din politica activă și să-și asume numai un rol de reprezentare. Apar și primele directive adresate de Berlin Misiunii Militare Germane. Ea primește ordinul de a nu se amesteca în disputele politice interne din România dar și acela de a rămâne în stare de alarmă pentru „a-l susține prin forță, la cerere, pe general”.

22 ianuarie, Antonescu ordonă recucerirea clădirilor publice. Au loc, pe tot parcursul zilei, ciocniri sângeroase., Generalul Hansen îi comunică lui Ion Antonescu că sfatul Berlinului este acela de a proceda în același fel cu Hitler care a lichidat puciul lui Rohm, adică să înlăture conducătorii ostili ai gărzii dar să păstreze și să conducă el însuși Mișcarea Legionară. Este ziua în care au avut loc asasinate, jafuri comise de membrii mișcării îndeosebi asupra populației evreiești. Domnul dr. Ottmar Trașcă face următorul bilanț al victimelor acestor zile de anarhie: în București. 201 morți (19 militari și 182 civili), 484 răniți (32 militari și 452 civili); în provincie 117 morți (civili) și 83 răniți (10 militari și 73 civili). Cât despre pierderile de vieți omenești din rândurile comunității evreiești aceeași lucrare menționează că „ numai în București au fost asasinați în intervalul de timp 21- 24 ianuarie 1941, 120 de evrei ( 116 victime identificate, 4 necunoscute), masacrele fiind săvârșite în pădurea Jilava, Splaiul Unirii, pe șoselele Fundeni și Pantelimon și în cartierul Bucureștii Noi”.

23 ianuarie, ofensiva armatei, capitularea grupurilor înarmate legionare, sfârșitul rebeliunii.

În a doua parte a emisiunii vom vorbi despre pericolul extremist ce amenință lumea noastră. Noua extremă dreaptă este mai puțin belicoasă, se exprimă cu un limbaj mai puți violent dar folosește aceeași retorică. Vorbește despre „poporul real”, demască „trădătorii”, pretinde că toate soluțiile îi sunt la îndemână și este imperios necesar să fie votați pentru a restaura un trecut glorios prosper, independent și demn.

Care sunt câteva deosebiri între cele două epoci ? Lumea veche se afla într-o criză profundă, lumea noastră pare a suferi de o permanentă anxietate. A apărut ideea că democrația nu mai face față noilor provocări, se erodează și pentru a se adapta, are nevoie de o reformă profundă cu coordonate pe care nimeni nu le precizează. Sunt prezente apoi frici difuze de migrație, război, tehnologie, pierderea statutului. Totul duce la un sentiment de insecuritate identitară, nu doar materială.

În context vom aborda și provocările care ne preocupă în cel mai înalt grad. Vom vorbi despre politica agresivă a Rusiei, despre incertitudinile care par a o defini pe cea a SUA, despre reacțiile UE, despre statutul erodat al ONU dar și NATO și desigur despre Poziționarea României în acest context politic și militar fluid. Concluzionând putem spune că asistăm nu la repetarea istoriei ci la a unor anumite reflexe umane ce reapar când apare o presiune chiar și nedefinită. Fără pretenția de a da un diagnostic, vom spune în încheiere că la o rapidă evaluare, extrema dreaptă a anilor ’30 a venit pe fondul prăbușirii iar cea de azi pe fondul oboselii. Se pare că ea nu a reapărut pentru că lumea trăiește mai rău decât în trecut, ci pentru că nu mai știe de ce trăiește bine.

Fiți alături de noi !