Criza reciclării plasticului: cum lipsa voinței politice costă Europa sute de mii de locuri de muncă

De ce pierdem locuri de muncă, cum alimentează legislația fragmentată evaziunea și ce șanse reale are reciclarea să devină un motor economic în Europa

Într-un moment în care plasticul a devenit simultan indispensabil și demonizat, iar politicile de mediu se lovesc tot mai des de realități economice dure, industria reciclării plasticului din Europa traversează o perioadă critică. Cristinel Dobrotă, director general adjunct ROMCARBON S.A. Buzău, explică de ce criza plasticului nu este una tehnologică, ci mai ales una de voință politică, coerență legislativă și curaj administrativ și face o radiografie a problemelor structurale ale reciclării în Uniunea Europeană și în România: de la evaziunea din zona deșeurilor, la pierderea masivă de locuri de muncă, lipsa colectării eficiente și paradoxurile tranziției energetice.

Una dintre cele mai mari vulnerabilități ale sistemului european de gestionare a deșeurilor este lipsa unor reguli unitare aplicabile în toate statele membre. Deși există directive europene, modul în care acestea sunt transpuse diferă semnificativ.

Dacă România ar fi avut aceste criterii stabilite pentru încetarea ”statutului de deșeu” la plastic, evaziunea s-ar fi redus. Cristinel Dobrota explică de ce lipsa unor criterii clare privind momentul în care un deșeu încetează să mai fie deșeu a permis dezvoltarea unui comerț opac, uneori ilegal, cu deșeuri.

Există acest comerț cu deșeuri, uneori controlat, alteori necontrolat, care face ca deșeurile fie să ajungă în afara Uniunii Europene, fie să alimenteze evaziunea.

Ar putea fi diferența de putere economică dintre statele membre unul dintre motivele pentru întârzierea reformelor? Cristinel Dobrotă respinge categoric această explicație. Nu depinde de forța economică a unei țări, ci depinde de voința politică. A lipsit interesul. S-a considerat a fi o chestiune minoră.

Mai mult, spune el, consecințele acestei lipse de acțiune sunt deja vizibile și cuantificabile.

Industria europeană a plasticului a pierdut aproximativ 20%, adică 350.000 de locuri de muncă. Nu doar fabrici mici au fost afectate, ci și companii cu tradiție.

S-au închis companii cunoscute, cu experiență de câteva zeci de ani. Altele și-au redus activitatea. Inclusiv noi, Romcarbon, am redus capacitatea de reciclare în ultimii doi ani.

Costul energiei este o altă problemă majoră pentru industria reciclării. Deși tranziția spre surse regenerabile este necesară, modul în care a fost implementată în România, de exemplu, este, în opinia lui Cristian Dobrotă, profund deficitar.

Am transformat România într-o țară de prosumatori, dar am făcut doar jumătate din treabă. N-am făcut capacități de stocare”. Exemplul Chinei arată că soluțiile există, dar necesită planificare strategică. Este realizabil folosind energie din surse regenerabile, dar investițiile trebuie făcute într-un mod inteligent.

Europa rămâne lider în inovația tehnologică din domeniul reciclării, inclusiv pentru plasticul alimentar. Toate tehnologiile de reciclare a PET-ului pentru utilizare alimentară au fost inventate și sunt create în Europa. Problema apare atunci când legislația nu susține aplicarea acestor tehnologii de reciclare. Legiuitorul trebuie să se asigure că această inovație se poate transpune în practică, într-un mod eficient. Obiectivele sunt clare: din 2030, toate ambalajele din plastic, altele decât PET, vor trebui să conțină minimum 30% material reciclat. Pentru a ne atinge acest obiectiv e nevoie de investiții, de inovare și de reciclarea deșeurilor pe care noi, europenii, le producem – nu de importuri de peste mări și țări.

”Veriga slabă” a întregului sistem pare să fie în continuare colectarea separată.

Una din condițiile reciclării este să colectezi acel ambalaj după ce și-a îndeplinit funcția. Atât trebuie să facem noi, cetățenii. Dar se pare că este foarte greu. (...) De 20 de ani încercăm prin educație. Ce s-a reușit? Nu s-a reușit mare lucru. Haideți să trecem la măsuri coercitive.

Calitatea reciclării începe în bucătărie. Un gest aparent minor poate face diferența între reciclare eficientă și costuri uriașe. Nici nu vă imaginați cât de mult ajută să clătim o sticlă de plastic cu 200–300 ml de apă, față de costurile ulterioare de reciclare când plasticul a stat luni de zile cu resturi în el.

Calitatea materiei prime reciclate depinde direct de calitatea colectării. Dacă punem plasticul împreună cu deșeuri organice, mizeria intră în porii plasticului și reciclarea devine mult mai grea și mai costisitoare.

Între legislație fragmentată, lipsă de curaj politic și responsabilitate amânată, reciclarea rămâne o șansă reală – dar doar dacă este tratată ca o urgență economică și socială, nu ca un exercițiu de imagine.