Viorel Roman: „Ar fi bine ca părinții să aibă disponibilitate emoțională, ceea ce știm că e din ce în ce mai greu”

Copiii nu spun singuri când suferă.

Cum pot părinții să recunoască semnele depresiei și ce lipsește, de fapt, din sprijinul pentru sănătatea mintală - despre asta am discutat, la Știința 360, cu Viorel Roman, director executiv ALIAT ONG si psihoterapeut Clinica ALIAT pentru Sanatate Mintală.

Într-o perioadă în care copiii și adolescenții cresc într-o lume accelerată, dominată de presiuni școlare, sociale și digitale, sănătatea lor mintală devine o temă tot mai dificil de ignorat.

Cum pot părinții să recunoască semnele depresiei sau ale riscului suicidar? Ce rol joacă relația părinte–copil și cât de pregătit este sistemul educațional să răspundă acestor vulnerabilități?

Vulnerabilitatea copiilor începe cu lipsa de timp a adulților.

Pentru Viorel Roman, primul semnal de alarmă nu ține neapărat de copil, ci de contextul în care acesta trăiește. Presiunea economică și epuizarea adulților afectează direct capacitatea părinților de a observa schimbările emoționale ale celor mici.

În primul rând, bine ar fi ca părinții să aibă disponibilitate emoțională, ceea ce știm că e din ce în ce mai greu. E o presiune financiară aproape pe toate familiile.

Această lipsă de prezență emoțională face ca semnele timpurii ale depresiei sau anxietății să fie ușor trecute cu vederea, deși ele apar în forme variate și aparent banale.

Semnele pot să arate în multe feluri: de la izolare socială, la a petrece prea mult timp pe ecran, iritabilitate crescută, apatie sau somatizări – copii care se plâng dimineața de dureri de cap pe care nu le au în weekend.

Copiii nu vorbesc de la sine. Iar tăcerea nu înseamnă că totul e bine.

Pentru ca un copil să se deschidă, spune Viorel Roman, este nevoie de spațiu, timp și respect real, nu de întrebări aruncate în grabă.

Chiar trebuie creată o fereastră de timp ca ei să poată vorbi. Poate fi seara, înainte de culcare, o plimbare de la școală sau un drum cu mașina.

Mai mult, relația părinte–copil nu trebuie să fie ideală, ci suficient de sigură.

Nu perfectă, nu nemaipomenită, ci bună, ‘good enough’. Atunci copilul se va deschide. Dar când dorește și el, nu când vrem noi.

Refuzul adolescenților de a comunica nu este un eșec parental, ci o etapă firească, spune invitatul. Important este ca părinții să nu forțeze dialogul, dar nici să renunțe la vigilență.

Îi respecți timpul copilului și aștepți oportunitatea. El se va deschide în cele din urmă, când relația este bună.

Forțarea discuțiilor poate închide definitiv canalele de comunicare.

Mulți părinți insistă și nu știu să asculte suficient, nu știu să tacă suficient ca să creeze șansa copilului să vorbească.

Problemele de sănătate mintală nu se opresc la poarta familiei. Școala, spune specialistul, este un alt spațiu puternic afectat de presiuni și epuizare.

Profesorii sunt la risc de burnout. Presiunea vine din partea sistemului educațional, a părinților și a adolescenților.

Această epuizare duce la retragere emoțională și la dificultatea de a mai oferi sprijin real elevilor.

Când sunt epuizați și intră într-un cinism defensiv, e foarte greu să mai ofere cu drag zece minute unui elev care are nevoie să vorbească.

Prevenția continuă să fie soluția ignorată.

Orice euro investit în prevenție va salva foarte mulți euro mai târziu.

Prevenția pe termen lung, chiar dacă rezultatele nu sunt imediate, și nu intervenția tardivă.

Cheia este intervenția timpurie: sprijin pentru părinți, profesori, copii, adolescenți și chiar la locul de muncă, prin programe de asistență.

Accesul rămâne însă o problemă majoră, căci costul serviciilor poate fi prohibitiv, mai ales în mediul rural. Online-ul ajută, dar nu rezolvă tot.

Mesajul lui Viorel Roman este clar – fără prevenție, acces real la servicii și relații bazate pe timp, respect și răbdare, semnalele de alarmă vor continua să fie ignorate.

Sănătatea mintală nu este un lux, ci o responsabilitate colectivă, care începe mult înainte ca problemele să devină vizibile.