Idei în nocturnă. Pagini de Istorie: Vara anului 1943, relația României cu puterile Axei. Invitat, prof. univ. dr. Petre Otu

Bătălia de la Stalingrad, încheiată la 2 februarie, a fost, fără îndoială, un punct de inflexiune în desfășurarea Celui de al Doilea Război Mondial. A fost o bătălie în care au fost angrenați, conform unor surse credibile, aproape trei milioane de combatanți. Pierderile au fost, la rândul lor, uriașe. Ele au fost estimate la 628.000 de militari în rândul trupelor germane, italiene, maghiare și române și la peste 1.000.000 de militari sovietici și 40.000 de civili. Cu mențiunea că cifrele furnizate de regimul sovietic au fost întotdeauna puse sub semnul întrebării. Să mai adăugăm că în urma capitulării din 2 februarie 1943, sovieticii au luat aproximativ 90.000 de prizonieri dintre care doar 6.000 au supraviețuit. A fost o bătălie în care forțele Axei au pierdut aproximativ un sfert din efectivul total de pe Frontul de Est și nu și-au mai revenit niciodată de pe urma acestei înfrângeri. Armata română a participat la această uriașă confruntare și a înregistrat pierderi foarte grele, 155.000 de militari morți sau dispăruți dintre care 6 generali.

A fost, poate și momentul în care Ion Antonescu a înțeles că soarta războiului s-a schimbat și alianța neformalizată cu Germania nazistă ar putea duce România către un dezastru. Mareșalul constatase că niciunul dintre avertismentelor adresate de comandanții români privind vulnerabilitatea liniei frontului româno- german în fața unei probabile ofensive sovietice nu a fost luat în seamă în seamă de germani. Mai mult decât atât comandanții germani au acuzat armata română că a cedat prea ușor presiunii sovietice. Aceste învinuiri nedrepte au provocat reacția lui Ion Antonescu. Într-o telegramă trimisă la 9 decembrie 1942 feldmareșalului Manstein se sublinia că România a pus la dispoziția Germaniei aproape totalitatea forțelor sale militare „îndeplinind un rol european foarte îndepărtat de modestele ei idealuri naționale și politice”, dar i-a atras atenția că „această jertfă generoasă nu trebuie privită ca o obligațiune fără restricțiuni” pentru că, „nimeni nu ne poate cere altceva decât ceea ce considerăm noi a da, între Germania și România neexistând până la această dată nicio convenție, nici politică nici militară.” Vorbind despre comportamentul discriminatoriu al germanilor față de militarii români, Antonescu sublinia că soldatul român „nu poate fi umilit de un străin, cu atât mai puțin de un camarad de arme, chiar când greșește. El nu poate fi masacrat în atacuri inutile...nu poate fi pedepsit decât de ofițerul român.”

În context trebuie să amintim și nemulțumirile provocate la București de activitatea generalului Hauffe, șeful Misiunii Militare Germane în România, un susținător al Mișcării Legionare, organizatorul unui puternic serviciu de spionaj în țara noastră dar și cel care, dezinformând comandamentul românesc, afirmase că în spatele frontului român de pe Don s-ar afle două divizii germane de infanterie gata să intervină în caz de necesitate. Minciuna a fost dovedită după ce, la ordinul lui Ion Antonescu, un avion românesc trimis în cercetare a constatat absența oricăror trupe germane care ar putea susține frontul românesc. La cererea mareșalului, Hitler l-a înlocuit pe Hauffe cu generalul Hansen.

Și-a dat seama Ion Antonescu după bătălia de la Stalingrad că războiul este pierdut? A încercat o schimbare politică? Iată câteva evenimente petrecute pe parcursul anului 1943, credem insuficient neanalizate, care merită a fi interpretate cu mai mare atenție.

La 10 ianuarie are loc la Cartierul General al Fuhrerului de la Rastenburg, o întâlnire a acestuia cu Mareșalul Antonescu. S-a încercat aplanarea diferendelor apărute pe parcursul bătăliei de la Stalingrad, inclusiv prin angajamentul Germaniei de a furniza cantități însemnate de armament necesar refacerii armatei române.

Nouă zile mai târziu însă, la 19 ianuarie 1943, Ministrul Italiei la București prezintă la Roma propunerea lui Mihai Antonescu pentru ieșirea simultană din război a Italiei și a României. Este greu de crezut că demersul celui mai apropiat colaborator al lui Ion Antonescu s-ar fi făcut fără știrea și aprobarea acestuia. De altfel, la 12-13 aprilie 1943 când, la Klessheim, Hitler i-a reproșat lui Antonescu inițierea de către Mihai Antonescu a unor tatonări de pace, înlocuirea acestuia, cerută explicit de Fuhrer, nu s-a materializat. Mai mult decât atât, la 1 iulie 1943, vice prim ministrul și Ministrul de Externe al României, aflat în vizită în Italia, i-a propus lui Mussolini ( la întrevederea avută la Rocca delle Caminate), ca acesta să inițieze demersuri de pace. O propunere pe care dictatorul italian, ce avea să piardă puterea la 25 iulie 1943, promite să o realizeze de îndată ce situația Axei se va îmbunătăți. Același Mihai Antonescu, propune noului ministru de Externe al Italiei, la doar o zi de la răsturnarea lui Mussolini, coordonarea acțiunilor României cu Italia în vederea încheierii, împreună a armistițiului cu Puterile Aliate.

Așadar demersuri interesante care luminează o fațetă mai puțin cunoscută a participării României la Cel de al Doilea Război Mondial de partea Axei.