Cătălin Oprițoiu – flautul sau șansa de a fi fericit

Cătălin Oprițoiu este unul dintre cei mai apreciați flautiști români, doctor în muzică și conferențiar universitar la Universitatea Natională de Muzică București. Este membru fondator și manager al Orchestrei Simfonice București. A fost prim flautist al Filarmonicii „George Enescu" (1998-2011), solo flaut al Seul Symphony Orchestra (2004), membru fondator al orchestrei „Camerata Classica” (2005), solist concertist al Filarmonicii „Oltenia” din Craiova (2021-2022). Din palmaresul său fac parte numeroase premii și distincții naționale și internaționale, un număr impresionant de concerte și înregistrări, precum si o bogată activitate academică. De-a lungul anilor a susținut concerte în calitate de solist în: Elveția, Spania, Germania, Franța, Brazilia, Argentina, China și alături de majoritatea orchestrelor filarmonice din România.

Cătălin Oprițoiu, cum a apărut pasiunea pentru arte sunetelor? Ca o continuare a tradiției de familie?

Absolut. Tatăl meu este profesorul Virgil Oprițoiu. Este acum și profesorul fetei mele. Chiar dacă el a ieșit la pensie de la Liceul de muzică, eu i-am dat pe mână, cu toată încrederea, copilul meu, fata cea mare, Maia Oprițoiu, care face flaut. A treia generație de flautiști. Eu mi-aș fi dorit în sufletul meu să fac fotbal, ca toți copiii din acele vremuri. Dar până la urmă, în ce vezi în casă, noi ne oglindim. Copiii sunt oglinda părinților și pentru tatăl meu probabil a fost mult mai ușor, el formând elevi pe bandă rulantă. A fost domeniul pe care l-a stăpânit cel mai bine și în care a putut să mă îndrume cel mai ușor, iar eu m-am regăsit totalitate.

Ce v-a atras la flaut?

Ceea ce nu m-a atras la alte instrumente. Am început la 5 ani să cânt la vioară, am făcut până în clasa 8-a. Nu-mi doream vioară. Decizia tatălui meu a fost inițial să fac vioară, doar că nu am fost compatibil cu acest instrument. Realizez că este una dintre opțiunile cele mai confortabile pentru un muzician, având în vedere că într-o orchestră sunt 20-30 de violoniști și doar 3 flautiști. Este cumva o alegere mai ușoară, dacă ajungi la un anumit nivel. Dacă nu ajungi la acel nivel, atunci, indiferent de direcția pe care o alegi, este în zadar.

Ce modele ați avut în rândul flautistilor și cât de important este să ai un model?

De curând m-am întors de la un festival internațional de flaut, „Flautissimo”, de la Roma. În continuare eu caut acele modele, în continuare eu mă ghidez după cele mai mari nume internaționale ale flautului și când spun „cele mai mari nume” mă refer la Denis Buriakov, care este unul dintre cei mai buni flautisti și care, în momentul de față, este la Los Angeles, ma găndesc Silvia Careddu, care este la Orchestra Națională din Paris și predă la Zürich, la Sebastian Jacot. Sunt numele care sunt exemple pentru toți cei care încearcă să urmeze acest drum. Eu am studiat la București, l-am avut profesor pe Ioan Cațianis, după care studiile de master le-am făcut cu domnul Virgil Frâncu. Dânsul era flautistul Filarmonicii „George Enescu”. Tatăl meu mi-a pus bazele instrumentului, dar după care eu am plecat și am studiat în Germania cu András Adorján. Fiind în Germania, la München, am accesat absolut toți profesorii de flaut din zona în care eu stăteam. M-am dus la Karlsruhe, la Stuttgart, am studiat Irena Grafenauer, la Mozarteum. Și atunci, ca model, am încercat să iau de la fiecare ceea ce mi s-a potrivit. Informația trebuie verificată din trei surse și abia după aia să vezi ceea ce ți se potrivește, pentru că lucrăm cu materialul clientului. Eu, fiind și profesor la Universitatea Națională de Muzică, realizez că aceeași informație este primită diferit de la un student la celălalt. James Galway, în timpul formării mele, era cel mai mare flautist al lumii. Am fost, când eram student, la un festival în Ungaria, să-l văd pe Galway. În momentul de față continui aceste căutări și această călătorie muzicală, ducându-mă peste tot acolo unde sunt cei care practic dau ora exactă în această disciplină.

Flautul, în primul rând, are o familie foarte numeroasă. Cât de versatil, cât de complex este?

Eu cred foarte tare în versatilitatea acestui instrument, mai ales că în acest moment abordează toate genurile muzicale. Se regăsește în jazz, în latino, se regăsește în muzica modernă și contemporană, în rock. Consider că este suficient de versatil și că se pot atinge absolut toate direcțiile, toate culorile. Într-adevăr familia flautului este destul de mare. Plecând de la un flaut mai mic, piculina, după aia un flaut alto și un flaut bass și un flaut contrabass. La Stravinsky sau la Ravel mai întâlnim și flautul în sol.

Cătălin Oprițoiu, sunteți profesor. Cât de atractiv mai este flautul pentru tânăra generație?

Sunt convins că, dacă cineva încearcă să se împlinească sufletește, flautul rămâne maxim de atractiv. Noi la conservator nu ducem lipsă de studenți și știu că și la celelalte universități de muzică din țară flautul este un instrument căutat, un instrument dorit de copii. Dacă întrebați un copil cum ar vrea să se poziționeze în societate după 20 de ani de cântat la flaut, poate că se frustrează un pic, în comparație cu alte direcții sau cu alte meserii, alte profesii. Înainte de toate, muzica hrănește sufletul. Dacă vrem să ajungem milionari în euro, cred că este destul de dificil să o faci cu ajutorul flautului, dar dacă vrei să fii fericit, dacă vrei să trăiești o emoție, dacă vrei să împărtășești toate aceste lucruri cu toți ceilalți, atunci este o cale de urmat. Ceea ce facem noi este o modalitate de a reda stări interioare, de a reda sentimente. Tot ceea ce au pus compozitorii în partituri sunt emoțiile, sunt poveștile acelor oameni. Indiferent de vremurile din care ei vin, mesajul artistic este același.

Pornind de la clasele coordonate de tatăl dumneavoastră și ajungând la cele coordonate de dumneavoastră astăzi, cum vedeți evoluția învățământului muzical?

În momentul de față nu mai putem să invocăm lipsa informației. Eu am prins și perioada de dinainte de revoluție. Atunci granițele erau închise, iar posibilitatea primirii informațiilor era limitată. Nu știam ce se întâmplă peste granițe. Eu am trăit acest experiment. Experimentul nu este negativ, nu este pozitiv, dar mi s-a spus că vin cu o manieră estică de interpretare. În momentul de față, cei care vor să facă flaut nu mai au nicio scuză. Printr-un click poți să afli orice informație, poți vedea orice fel de masterclass de pe pământ. Printr-un click poți să verifici informația pe care ți-o dă profesorul. Așa cum am spus mai devreme, informația trebuie verificată și în momentul în care simți că ceva nu ți se potrivește, atunci este firesc să schimbi ceva. Eu niciodată n-am mers pe premisa că ce spun eu e literă de lege. Există o comunicare permanentă între discipol și profesor. Întotdeauna el trebuie să știe de ce face așa, cu argumente, pentru ce face așa, folosind interpretări comparate. La festivalul de la Roma a mers cu toată clasa mea de la conservator. Acei copii au avut posibilitatea să verifice toate informațiile pe care le-au primit de la mine. Dacă în trecut profesorul era în totalitate modelul copilului, acum există internetul și dacă intri pe YouTube găsești o sută de masterclassuri de flaut.

Care credeți că este viitorul muzicii clasice în România?

Din păcate, nu e vorba doar despre România. Există o statistică în care muzica clasică are un procent de 2% de ascultători, pe plan mondial. Eu sunt manager și fondator al Orchestrei Simfonice București și o spun, ca o asumare, că ceea ce ne dorim este să promovăm inclusiv muzica clasică în rândurile oamenilor care n-au ajuns în sălile de spectacol. Noi am avut un proiect intitulat „Amadeus” în care duceam muzica clasică în cartierele mărginașe. Făceam în așa fel încât informația muzicală și instrumentele să ajungă acolo unde copiii nu ajungeau niciodată la un spectacol. Mergeam în școli unde nu exista sală de festivități. Cântam în sălile de sport. Fără niciun fel de scenă, iar copiii ne înconjurau. Mozart venea un pic mai târziu. Copiii îl primeau ca pe Moș Crăciun, făceau fotografii cu el, erau extrem de deschiși către mesajul muzical și către tot ce înseamnă cunoaștere. Din păcate, muzica clasică, în momentul de față, nu este cea mai consumată muzică. Este trist pentru mine, pentru că formarea noastră este de muzicieni de muzică clasică, indiferent de ceea ce am ales să facem cu Orchestra Simfonică București, ca să ne apropiem de oameni și prin alte genuri muzicale. Eu sper că niciodată nu va muri muzica clasică, dar segmentul de consumatori de muzică clasică este din ce în ce mai mic.

Cătălin Oprițoiu, din 2007, de când ați început această călătorie prin intermediul Orchestrei Simfonice București, ați observat modificări de structură, de gusturi, în ceea ce privește publicul?

Fiind o entitate privată, datoria noastră de fiecare dată este să umplem sălile de concerte. Nu spun ca să mă plâng, o spun ca un motiv de bucurie, pentru că noi de fiecare dată trebuie să ne reinventăm, trebuie să găsim acel produs pe care îl îmbrățișează oamenii și care îi determină să vină în sala de concert. În timp am observat că sunt anumite produse care merg, dar și sunt anumite concerte care nu sunt atât de îmbrățișate. Eu cred că, din păcate, oamenii consumă ceea ce le dăm. Dacă promovăm non-valori, atunci reperul lor cultural este la acel nivel. Ei se raportează la ceea ce primesc. Nu cred că este vina publicului. Sunt convins că este vina noastră a celor care dăm aceste produse culturale și care suntem nevoiți să mergem către o masă de oameni lipsită de cunoaștere. În perioada de dinainte de Revoluție poate că era un pic mai promovată cultura și poate că ne raportam la alte repere culturale, dar de după Revoluție, din păcate, muzica clasică n-a mai devenit un reper cultural și atunci oamenii tind să consume ceea ce li se dă. Noi, care am fost formați să facem muzică clasică, ne-am schimbat un pic reperere în funcție de ceea ce își dorește societatea și atunci suntem obligați să ne adaptăm produsele pentru a aduce oamenii în sală în funcție de dorințele lor, în funcție de mesajele pe care le primim pe rețelele de socializare și să ne raportăm exact la ceea ce își doresc. Dar niciodată nu uităm de unde am pornit și care ne este menirea.

Și nu faceți rabat de la calitate…

Dacă am face rabat la calitate, n-am mai exista. Este singurul criteriu prin care noi existăm. Indiferent dacă am încercat un pic să schimbăm genul muzical pe care îl interpretăm, întotdeauna am făcut un mix între muzica clasică și alte genuri muzicale. Și în acel proiect „Vivaldi Rocks” am mixat începutul părții a patra din Simfonia a IX a de Dvorak, cu Bon Jovi, am adus „Wind of Change” îmbinat cu Boleroul de Ravel. Aducem întotdeauna în tot mesajul muzical o parte din muzică clasică. Oamenii trebuie să înțeleagă că absolut tot ce înseamnă rădăcină a muzicii rock, a muzicii pop, a muzicii de film, se află în muzica clasică.

Tipurile voastre de show-uri, pentru că un spectacol al Orchestrei Simfonice în București înseamnă un show, au creat un alt tip de public?

Cu certitudine. Noi avem mai multe produse. Avem acel produs clasic pe care îl dăm melomanilor, dar de aici începând derivă celelalte produse. Am făcut la circ un concert muzică de film și ne-am dat seama că oamenii au nevoie să vadă mai mult decât un simplu concert.

O violonistă era chiar agățată în aer la 10 metri.

Da, Lavinia Săteanu este colega noastră, este violonista trupei Phoenix. Ea și cu soțul ei activează la noi în orchestră - Vladimir și Lavinia Săteanu. De la ei am învățat să cântăm rock, pentru că formarea noastră este de instrumentiști de muzică clasică. Noi am fost obișnuiți să studiem, să mergem către perfecțiune, și atunci nu puteam să mergem către rock fără să știm cum se cântă, cum se interpretează, care este mesajul pe care îl îmbrățeșează publicul. De asta am transformat acele concerte statice, clasice, obișnuite, în experiențe. Dorința noastră este ca publicul să se simtă parte din actul creator și parte din tot ce înseamnă pe scenă act interpretativ. Oamenii să plece acasă fredonând melodiile, să se regăsească în tot ce au fost acolo. Oamenii trebuie să se fuzioneze cu energia noastră de pe scenă. În momentul în care noi și publicul suntem un întreg, înseamnă că scopul nostru a fost atins.

Care sunt cele mai așteptate evenimente de iarnă ale Orchestrei Simfonicei București?

În momentul de față noi avem două evenimente la care ținem foarte mult. Avem acel concert tradițional de anul nou pe care îl susținem de 13 ani. Îl facem la Sala Palatului pe 30 decembrie. Prima parte este de muzică clasică și când spun clasică mă refer exact la acel concert de la Viena pe care oamenii sunt obișnuiți să-l aibă și și-l doresc și în a doua parte, pentru a lărgi un pic paleta de spectatori, am ales să facem tribut Queen. El vine ca răspuns la dorințele oamenilor. Mai avem un concert special, Christmas Glamour Gala, pe 23 decembrie, la Ateneul Român. Aici încercăm să atragem un alt segment de public. Este acel segment pe care cu greu îl vezi în sala de spectacol, pentru că este un public rafinat, alcătuit din oamenii extrem de prinși de afaceri. L-am gândit în așa fel încât să fie un moment în care oamenii și își pot scoate cele mai frumoase ținute din casă. Este un concert exclusivist, este un moment special, este un moment cu covor roșu, cu valet parking la intrare, cu icre negre, cu șampanie, cu lumânări în sală. Un alt fel de concert, nu este o poziționare neapărat a Orchestrei Simfonice București, este o excepție. Noi ne dorim ca ansamblul nostru să fie pentru toată lumea.

Ce alte pasiuni are Cătălin Oprițoiu?

Am spus că am vrut să mă fac fotbalist. E clar că am o pasiune pentru sport. Am și o echipă de fotbal în Liga a cincea. De 15 ani mă duc acolo. Am nevoie uneori să ies din mediul în care activez zi de zi și în care înțeleg că am obligații față de studenți, față de familie, față de societate. Știu că trebuie să lăsăm ceva în urma noastră și trebuie să dăm acel imbold tuturor să ne urmeze pe calea cea bună.