Cristina Olga Gociman – Patrimoniul, o marcă înregistrată a unei națiuni

Una dintre cele mai spectaculoase personalități ale arhitecturii românești contemporane este Cristina Gociman. Este profesor universitar asociat Școlii doctorale de arhitectură. A fost membră în Comisia de Urbanism a Primăriei Municipiului București. A coordonat proiecte ințernationale de cercetare științifică. A susținut numeroase conferințe în țară și străinătate. A publicat studii și cărți de arhitectură a căror valoare a fost recunoscută pe plan internațional. A fost coordonatoarea proiectului cultural național „Arhitecți români creatori de patrimoniu cultural”; Comisar al Bienalei Naționale de Arhitectură București - ”120 de ani de organizare profesională și învățământ superior de arhitectură” ediția a 10-a; curatoare a Anualei de Arhitectură București 2003 – 2010; coordonatoarea programului cultural „Orașul, aproapele meu” – UAR, 1999. În anul 2019 a primit titlul Profesor Emerit al Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”. De asemenea a primit Diploma și Medalia de Aur la Salonul International Euroinvest 2015 de la Iași, Diploma Bene Merenti acordată de UAUIM, Diploma de excelență și Medalia Bienalei de Arhitectură București, Premiul „Constantin Brâncoveanu” pentru consolidarea, restaurarea și restituirea Castelului „Ion Oteteleșeanu”.

Ne aflăm în atelierul, în biroul dumneavoastră de arhitectură. Cum ați descrie atmosfera acestui spațiu creativ?

Biroul de arhitectură, cred că este nu numai un spațiu creativ, este și un spațiu public, pentru că în situația în care te vizitează beneficiari, diverși furnizori care doresc să-și promoveze produsele, este un loc în care trebuie să te și prezinți. Este ca o zonă de show de arhitectură, pentru că tu tot timpul trebuie să fii interactiv și în același timp să și convingi. Și în acest caz spațiul trebuie să aibă culoare, să aibă formă, să te incite. Casa, care este biroul de arhitectură, este o combinație între o prismă triangulară colorată, un albastru stins, și un semicilindru de piatră. Deci o relație între două materiale foarte puternice și între două forme foarte puternice, care te conving de la intrare.

Cei care vă vizitează, până au contact cu arhitectura propriu-zisă, mai întâi au contact cu arta plastică.

Este o anticameră care arată amprenta locului, pentru că este începutul poveștii mele de a intra în acest domeniu al arhitecturii. Mică fiind și desenând foarte frumos, în același timp cu pornirile pe care le aveam eu, atunci am făcut școala de arte în paralel cu liceul, și tot timpul fiind situată sub zodia gemenilor, totdeauna au existat porniri bivalente. Adică eram olimpică la matematică, dar în același timp și desenam sau și scriam poezii. Provocările lumii erau atât de vii, încât încercam mereu să exersez, să cuprind, să înțeleg toate domeniile spre care aș putea să mă orientez în viață. Am vrut să fac arte plastice, dar până la urmă tentația arhitecturii a venit într-un moment foarte interesant din viața mea, pe care o să vi-l povestesc. Așa am ajuns să fac nu numai crochiuri după nuduri, ci și desene de arhitectură prin călătoriile pe care le începusem să le fac cu părinții mei. La intrare este o expoziție cu desenele pe care le-am făcut în timpul călătoriilor profesionale, pentru că am lucrat foarte mult în străinătate în primii ani după terminarea facultății. Am călătorit în Irak, în Libia, în Siria, în Turcia, acolo unde erau contractele României, șantierele noastre din străinătate. În timpul liber îmi plăcea să călătoresc și pentru că era mai viu să desenez decât să fotografiez, uite așa s-au păstrat amintirile prin aceste desene. Desenul este în același timp și un exercițiu de admirație, dar și unul de introspecție și de înțelegere a operei de arhitectură a unui maestru la care încercăm să ne uităm și să-l înțelegem așa cum a gândit el acea operă.

Ați avut un arhitect model, un arhitect reper de-a lungul carierei?

În studenție am fost foarte marcată de opera lui Le Corbusier și a lui Richard Meier, care este un continuator în acea orgie de alburi și de linii foarte curate pe care le-au exersat amândoi maeștrii. Mi-au plăcut în același timp lucrările lui Frank Lloyd Wright, care erau impresionante. Și cele ale lui Philip Johnson. E o direcție pe care eu am simțit-o ca o atracție spre linia curată, spre minimalism, spre esență, dar în același timp și către jocul volumetric extrem de contorsionat și de expresiv, de vulcanic, de dinamic, pe care îl are, de exemplu, Frank Gehry, care tocmai ne-a părăsit la o vârstă extrem de înaintată. Nu pot să nu-l pomenesc, poate într-o zonă de mediere între cele două direcții, pe Oscar Niemeyer. Fiind și profesor, trebuie să ai oarecare distanțare și oarecare claritate față de obiectele de arhitectură, pentru că sunt foarte mulți studenți care au direcții diferite și, în general, nu trebuie să-ți impui în activitatea de îndrumare o anumită direcție plastică sau volumetrică. Trebuie să-i lași, să-i ajuți pe studenți să se înțeleagă, să simtă ei spațiul, să dialogheze cu vecinătățile, cu locul în care își vor amplasa opera de arhitectură și să-i ajuți să se dezvolte liber și independent. Și atunci trebuie să ai o viziune globală, distanțată și echidistantă față de toți acești maeștri.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră arhitectură de calitate?

Dacă ne raportăm strict la legislație, care identifică foarte tehnic niște direcții legate de rezistență, stabilitate, spațiul de securitate în exploatare, securitate la foc, calități de termo-, hidro-, fono-izolare, igienă, niște criterii absolut cuantificabile, asta este o direcție prin care consumatorul obiectului de arhitectură trebuie să fie satisfăcut în absolut orice proiect. Dar dincolo de aceste criterii cuantificabile, există acea dimensiune, mai mult decât estetică, acea dimensiune afectivă, emoțională, pe care spațiul de arhitectură trebuie să o declanșeze într-un consumator de spațiu. Aici vorbim despre o abordare de tip fenomenologic a produsului de arhitectură, prin care percepția spațiului este extrem de importantă pentru utilizator. Obiectul de arhitectură are un beneficiar direct, cel care îl comandă, îl consumă locuindu-l sau folosindu-l, dar în același timp are și un beneficiar indirect, care este trecătorul, care este comunitatea, cel care percepe acel obiect într-o relație coerentă cu vecinătățile, cu spațiul urban. Consumator este și timpul, istoria, pentru că obiectul respectiv se selectează în memoria spațială sau emoțională a consumatorilor și poate să devină un reper, un fel de landmark și, desigur, în timp, prin această scalare temporală, să ducă la situarea lui într-o zonă de excelență, adică într-o zonă de calitate. Arhitecții în același timp trebuie să se raporteze la relația cu vecinătatea, cu proporțiile, cu înălțimile, cu ocuparea spațiului. Complexitatea factorilor care definesc calitatea unui obiect este foarte mare și nu în ultimul rând este vorba despre ceea ce spune acea operă, de povestea acelei opere, care te reprezintă pe tine ca arhitect și reprezintă semnătura ta și felul în care tu te recunoști și te naști și te renaști în fiecare casă pe care tu o faci. Ea poartă într-un fel amprenta ta, dar în același timp ea trebuie să reprezinte și beneficiarul. Aici aș vorbi despre nevoia lui, nu neapărat nevoia lui strict funcțională, ci de capacitatea de a-l reprezenta, de a spune ceva și despre el, despre povestea lui, despre ambițiile lui, despre ceea ce vrea să lase lumii.

Ați fost o perioadă membră în Comisia de Urbanism a Primăriei Municipiului București. Care sunt plusurile, care sunt minusurile urbanistice, arhitectonice ale Bucureștiului?

Am fost membră și în Comisia de Urbanism a Sectorului 1 și a Bucureștiului timp de peste 8 ani și mai nou fac parte din colectivul de întocmire al PUG-ului, al Proiectului de Urbanism General al Municipiului București. Am coordonat zona de analiză de risc a acestui oraș. Bucureștiul merită în primul rând o arhitectură de calitate, inserțiile să se facă într-un mod responsabil și în afara presiunii de tip imobiliar care să ducă la un procent de ocupare a terenului și la un coeficient de utilizare a terenului foarte mare. Să se urmărească în primul rând un mod de construire echilibrat și responsabil. Bucureștiul are nevoie de investitori educați, dar în același timp și de o aplicare corectă a reglementărilor.

Aveți multe studii legate de reducerea riscului la dezastre. Cât de mare este pericolul în momentul de față și cât de pregătiți suntem?

Eu sunt primul arhitect care mi-am dat doctoratul pe acest subiect extrem de sensibil, Strategii de Arhitectură și Urbanism - Reducerea Riscului la Dezastru. Principala problemă este de a conștientiza prin analize de risc complexe, pentru că nu este vorba numai de risc seismic în București, este vorba și de alte tipuri la care Bucureștiul este expus. Este vorba de o serie de hazarduri care pot declanșa acțiuni în cascadă. De exemplu, hazardul pe care îl prezintă Lacul Morii, prin acel baraj de pământ de jur împrejur, care la un seism, dacă s-ar rupe, ar inunda toată zona centrală, albia minoră a Dâmboviței. Ar aduce apă în Piața Unirii, ar inunda metroul pe linia 1. Lucruri care au fost deja puse în evidență prin cercetările celor de la secția de hidrotehnică. Dar în același timp sunt probleme legate și de alte aspecte. Sunt foarte multe pasaje, foarte multe poduri care sunt erodate în timp și care pot să declanșeze puncte de întrerupere a traficului pe diverse tipuri de transport. După aceea sunt probleme legate de felul cum este rezolvată problema canalizării. Bucureștiul nu are un sistem divizor de canalizare menajeră și canalizare pluvială, iar în situația în care există o ploaie torențială, zona aceea spre Tineretului, canalizarea pluvială n-a făcut față, nici cea menajeră și au existat zone de inundabilitate crescută. În sistemul ăsta trebuie să existe politici de rezolvare a modului cum este gestionat sistemul pluvial pe fiecare parcelă. Ar trebui să existe rezervoare în care ploaia să nu fie deversată integral în sistemul de canalizare. Ar fi bine ca noi să stocăm apa, să existe o legislație în sensul ăsta de stocarea apei pluviale pe fiecare parcelă și de folosirea a ei. În lume există sisteme care folosesc așa zisa apă gri. Un anumit tip de apă nu mai este aruncată în canalizare. Este apa de la chiuvetă, apa de la duș, care poate fi folosită printr-un sistem de recirculare în interior, în zona toaletelor. În alte țări, de exemplu Japonia, au un sistem de stocare a apei extrem de interesant. Într-un sistem de conducte paralele cu sistemul de circulație a apei, fiecare spațiu, fiecare instituție are propriul ei bazin de apă, care poate fi folosită nu numai într-o stingere a incendiilor, ci și pentru folosirea în sistemul menajer, ba chiar și pentru apă potabilă. Deci, rezerva de apă este o rezervă vie. Ea nu trebuie să fie risipită. Plus că, dacă ne ducem de la zona apei la riscul de foc, orașul București nu are un sistem de hidranți externi foarte funcțional. Și apropo și de amenajările salbei de lacuri. În acest sistem minunat făcut pe vremea lui Carol, cu toate lacurile amenajate pe lanțul Colentinei, au probleme toate barajele. Altă zonă extrem de dificilă este zona Giulești Sârbi care are un teren foarte prost, un teren argilos, unde totdeauna la ploi foarte mari există inundații. Deci, acea zonă este foarte văduvită de problemele de drenaj. Din cauza asta este și o zonă în care se dezvoltă un gen de locuire insalubră, cu mari probleme și, în general, ea generează, la rândul ei, și o anumită populație, cu mari probleme de risc social.

Doamna Cristina Gociman, ați îndrumat generații de tineri. Cum ați caracteriza învățământul de specialitate din România?

Nu aș merge pe o anumită idee pe care foarte mulți dintre contemporanii noștri spun că cei care vin și dau admitere la arhitectură sau la alte universități, nu sunt așa de bine pregătiți cum eram noi pe vremea noastră. Noi eram toți foarte silitori pentru că timpul nostru liber nu era atât de ocupat de aplecarea asta spre consumul de media. Copiii erau mai înclinați spre a face sport, spre a face artă, balet. Nivelul școlii, în general al absolvenților de liceu, este mai scăzut. Dar, pe de altă parte, cei care dau admitere la arhitectură nu sunt unii care vin absolut întâmplător. Sunt copii care au înclinații. Sunt niște copii chemați, care primesc un har. Pe de altă parte, există și această tradiție prin care, ca să poți să reușești la arhitectură trebuie să faci pregătire, să începi să înveți un anumit tip de reprezentare, un anumit tip de înțelegere a spațiului, să ai anumite cunoștințe privind istoria de arhitectură, teoria de arhitectură, să știi ce înseamnă să desenezi un obiect de arhitectură, ce înseamnă să faci un mic proiect. În general sunt copii care provin din școli de artă, din clasele de arhitectură de la liceele de specialitate sau din familii în care s-a practicat această profesie și au descoperit la copii înclinații și i-au pregătit în sensul acesta. Eu personal datorez intrarea la arhitectură, întâlnirii cu domnul profesor Mihail Caffé. Părinții mei, medici fiind, au fost colegi de facultate cu soția domnului profesor Caffé. În momentul când am făcut împreună cu părinții mei o călătorie în fosta Iugoslavie, în 1965, într-o echipă de mai multe mașini, am mers și am vizitat Dubrovnikul, iar domnul profesor Caffé a explicat copiilor ce înseamnă stilul romanic, ne-a făcut o lecție de istorie a arhitecturii exemplificată pe viu. Am fost atât de impresionată de discursul lui și de felul cum ne explica fiecare detaliu, încât atunci m-am hotărât să mă pregătesc pentru arhitectură. Deci, există un eșantion, un corp de absolvenți de liceu care se pregătesc și doresc în mod special să ajungă la arhitectură. El se păstrează constant, se vede și din cifrele de la admitere, sunt de la minim 2 până la 4-5 pe loc, ceea ce înseamnă că interesul pentru arhitectură se păstrează. Există o zonă în care foarte mulți absolvenți români pleacă și studiază în străinătate.

În ultimul timp v-ați dedicat activitatea de cercetare științifică arhitecților români creatori de patrimoniu cultural. Este un subiect fierbinte în ultimul timp. Ce înseamnă patrimoniul pentru o națiune?

În 2011, când se pregătea organizarea celei de-a 10-a Bienale de Arhitectură organizată de Uniunea Arhitecților din România, pe atunci președintele Uniunii era domnul profesor Peter Derer și a generat așa un fel de competiție internă în găsirea unui titlu, unui subiect, unei circumscrieri profesionale mai speciale a Bienalei de Arhitectură, care să capete și o componentă sintetică. Se apropia și 2012. Erau doi ani extrem de importanți pentru breaslă, pentru că în 1891 s-a înființat Societatea Arhitecților Români, SAR, condusă de către Ion N. Socolescu. În 1892 Societatea Arhitecților Români hotărăște înființarea propriei școli de arhitectură, care să nască specialiști, care apoi să sprijine instituțiile statului în gestionarea spațiului public, să ajute la construirea unor instituții specifice. Având acest subiect cuprinzător, trebuia făcut ceva ce să scoată în evidență această aniversare și atunci s-a hotărât organizarea unei expoziții despre spațiul românesc, despre arhitectura construită de către arhitecți români, arhitecți care aveau deja acest drept de a profesa ca arhitecți. Această expoziție a devenit un proiect cultural național, dezvoltat ulterior și cu sprijinul Ordinului Arhitecților Români, a AFCN-ului, a ICR-ului. A fost itinerat în toată Europa acest proiect – „Arhitecți români – creatori de patrimoniu cultural național”. Expoziția a dorit să sprijine și să sublinieze această dimensiune identitară pe care au încercat să o construiască arhitecții, după ce și-au construit propria lor societate. Au vrut să demonstreze că ei sunt creatori de spațiu identitar prin tot ceea ce au făcut ei. Și s-a dovedit că în decursul a 120 de ani, indiferent că au fost războaie, că au fost probleme financiare, că au fost perioade grele, s-a investit în România și s-a construit constant. Această expoziție a avut ca fir roșu al construcției evoluția temporală și faptul că pe axa temporală a celor 120 de ani, în fiecare an au existat capodopere specifice spațiului românesc, pe care noi nici nu le mai percepem.

Cât de mult ne respectăm patrimoniul?

S-a dovedit că noi acum vorbim de faptul că există opere din patrimoniu recent care nu sunt respectate. Sunt foarte multe lucruri care au fost construite și în perioada postbelică, care sunt agresate, sunt distruse sau sunt lăsate total în paragină. Această preocupare pentru patrimoniu apare la sfârșitul secolului al XIX-lea, la începutul secolului al XX-lea, când se și înființează direcția de patrimoniu, tot la insistențele Societății Arhitecților Români, care s-a ocupat de patrimoniu arhitectural de pe teritoriul României, începând de la Sarmisegetuza, dar și tot felul de biserici medievale. În general, grija domnitorilor pentru ctitoriile înaintașilor a fost cât de cât constantă până într-o anumită perioadă, dar ulterior, din lipsă de fonduri și dintr-o laicizare a statului, foarte multe lucruri au rămas în paragină. Patrimoniu înseamnă identitatea noastră ca popor, ca indivizi, reprezintă o marcă înregistrată a unei națiuni și vedem și noi că atunci când ne ducem și călătorim prin lume suntem mari consumatori de patrimoniu. Trebuie să ne punem și noi în valoare, așa cum respectăm într-o familie valorile părinților, așa trebuie să le conservăm în continuare pe cele ale patrimoniului. Ele reprezintă o valoare inestimabilă, o valoare de resursă neregenerată. Este o valoare imuabilă. Patrimoniul reprezintă valorile de recunoaștere, de identificare a unui popor. În momentul când aceste valori dispar, creează acel spațiu destructurat, acel spațiu alb în care oamenii nu se mai identifică. Așa se explică de ce anumite națiuni, în momentul când anumite valori au dispărut, au simțit nevoia să le reconstituie. Vorbim de celebrul exemplu al Pieței Stare Miasto de la Varșovia, care complet distrusă, a fost reconstruită după releveele studenților arhitecți, pentru că polonezii nu își mai regăseau identitatea capitalei lor.

Doamnă Cristina Gociman, dacă ar fi să alegeți dintre lucrările realizate de dumneavoastră, de care sunteți cea mai mândră?

Pentru că tot am vorbit despre patrimoniu, trebuie să recunosc că opera care îmi este foarte dragă, la care am muncit aproape zece ani de proiectare, șantiere, vizite săptămânale, a fost consolidarea, restaurarea și restituirea Castelului Oteteleșanu din Măgurele. În acest spațiu funcționează acum Institutul Național de Cercetare și Dezvoltare pentru Fizica Materialelor. Are o poveste extrem de interesantă. Este o construcție făcută de boierul Oteteleșanu într-un parc foarte interesant, care și el este un monument, pentru că este proiectat de către Wilhelm Meyer, cel care a făcut Parcul Cișmigiu. Ar merita și parcul să fie refăcut. Povestea acestui castel este legată de evoluția și de prezența mai multor persoane importante din istoria românilor, de la prințul Carol, care devine rege, la Primul Ministru Știrbei, la familia Calinderu, familia Filipescu, mari familii boierești, care până la urmă au făcut și opere de caritate. Acest castel a fost donat de către boierul Oteteleșanu Academiei Române pentru înființarea primei școli de fete sărace de pe teritoriul României. Director timp de 20 de ani a fost Ioan Slavici. Eminescu a fost vizitator, martor, s-a plimbat prin acest loc, prin acest parc, a scris aici, alături de Slavici. Școala a fost desființată în 1948 de către regimul din acea vreme, dar clădirea a rămas la fel de vie, pentru că ea a devenit primul Institut de Fizică Atomică din România, condus de Horia Hulubei. Casa, prin toți utilizatorii ei, a fost un organism viu, a avut o istorie extrem de dinamică, iar în momentul când a venit cutremurul și a fost distrusă, n-a mai putut să fie folosită, rămânând ca un organism rănit și părăsit. Datorită forței comunității artiștilor și a fizicienilor care au făcut Asociația „Fizică și Cultură”, prin donațiile lor s-a pornit povestea restaurării și refacerii acestui castel. Noi am crezut că el poate fi refăcut. Unii au zis că ar trebui demolat și eventual reconstruit, ceea ce nu cred că ar mai fi fost posibil, așa că noi am crezut în această capacitate de regenerare a acestui loc și printr-un sistem extrem de ingenios, pentru că era foarte deteriorat, am reușit să-l aducem la viață și să-i dăm o altă funcțiune, cea de Centru internațional de conferințe și training pentru tinerii fizicieni din Europa. Deci el este integrat într-un program european de dezvoltare și învățământ.

Aș vrea să mai spun că ultimii ani au fost sub spectrul unei mari suferințe. În anul 2018 am fost supusă unui transplant de ficat. Anul 2018 pot să-l consider ca un an de renaștere integrală, pentru că mi s-a dat o nouă șansă la viață. Anul 2019 a însemnat un an în care contactul meu cu Spitalul Fundeni a fost aproape zilnic pentru perioada de monitorizare și de tratament intensiv post-transplant, ceea ce m-a apropiat și mai mult de echipa medicală acestui spital. Deci, nu întâmplătoare, a fost reacția mea când domnul profesor Irinel Popescu m-a rugat să-i fac o mică schiță pentru extinderea secției de transplant, pe care am văzut-o pe propria mea piele, că era neîncăpătoare. În exercițiul meu de a încerca să văd cum aș putea să dezvolt această secție, mi-am dat seama că reprezintă o reală provocare profesională. Discuțiile prelungite cu corpul medical m-au dus spre a face această încercare de a modifica conformarea spitalului, de a-l extinde și de a aduce îmbunătățiri substanțiale la dorința de a creiona o temă pentru un nou spital. Nașterea temei de proiectare pentru un nou spital a fost o reală provocare, având în vedere că Institutul Clinic Fundeni este unul dintre cele mai mari construcții medicale din România, iar în interiorul institutului se fac trei tipuri de transplant. Așa a apărut bătălia pentru relocarea acestui institut într-o clădire complet nouă și, bineînțeles, reabilitarea clădirilor existente. Toate aceste lucruri au creat o emulație și o provocare pentru echipa de proiect. Noul Spital Fundeni are o conformare cu totul specială. Are la bază un concept la care noi am ținut foarte mult. Este vorba de ideea simbolică a mâinilor vindecătoare. Cele zece degete constituie cele zece aripi sau cele zece componente ale noului sediu al Spitalului Fundeni. Acest mare corp medical se înfășoară ca o îmbrățișare în jurul corpului A construit în anii ‘50 de Henrieta Delavrancea – Gibory și formează un tot unitar, ansamblurile fiind legate la nivelul primelor nivele.

Aș putea vorbi și de acea zonă de cercetare dezvoltată din istoria devenirii profesiei noastre. Totul a fost legat de aniversarea a 130 de ani de la înființarea primei școli de arhitectură din România. Domnul profesor doctor arhitect Barbu Emil Popescu, președintele Universității de Arhitectură și Urbanism, a decis că acestei aniversări trebuie să i se acorde o atenție cu totul deosebită. S-a generat o temă de cercetare a evoluției învățământului de arhitectură, care s-a finalizat cu o mare expoziție care se află în Galeria „In honoris” de la etajul întâi al sediului vechi al Universității de Arhitectură și Urbanism. Este vorba despre un panou uriaș de 20 m pe 2 m înălțime în care sunt trecuți în revistă toți dascălii care au contribuit la construirea acestui edificiu al învățământului de arhitectură, iar pe partea cealaltă a acestei galerii sunt marcate etapele de creștere ale învățământului de arhitectură din România, toți cei care au pus umărul la certificarea lui. Este vorba despre profesorii și doctorii honoris causa ai acestei universități. Efortul de cercetare s-a concretizat și printr-o carte – „CASA”, care este acronimul acestui proiect.

Ce alte pasiuni are arhitecta Cristina Gociman?

În afară de direcțiile profesionale, mă simt asociată cu zona desenului, cu zona pe care o dă percepția, emoția în fața operei altui arhitect sau altui obiect de patrimoniu pentru că desenul înseamnă în sine un exercițiu de admirație. Desenul m-a apropiat până la urmă de arhitectură și îl practic de câte ori pot. O altă preocupare a mea foarte veche este cea de a scrie. Eu de foarte mică am scris poezie, am publicat, am debutat la editura Dacia, am luat premii și în continuare scriu. La un moment dat am scris sub un alt nume - Cristina Suciu Moscu. Am publicat în revistele: „România literară”, „Luceafărul”, „Steaua”. Deci, am avut o carieră de tânără poetă recunoscută, dar după Revoluție, o altă căsătorie cu Gociman, a dus la schimbarea numelui și la o nouă poveste foarte interesantă. În noaptea în care a avut loc Revoluția la București, trebuia să apară revista „Luceafărul”, în care eu aveam o pagină mare de poezie. Șpaltul acela a fost topit. Nu a mai apărut revista. Mie mi s-a părut atunci că a fost ca o sentință pentru mine. Nu am mai vrut să public, să mai apar. Mi s-a părut că a fost ca și când cineva mi-ar fi șters tot gestul meu de atunci. M-am întâlnit cu colegi care s-au mirat că exist, ei crezând că am murit. De fapt, eu am continuat să exist sub un alt nume și foarte ciudat este că în Dicționarul Arhitecților Români scos de domnul Țurlea, apăream cu cele două identități. A fost ca o dublare a mea. Am fost și Cristina Suciu Moscu trecută ca arhitectă, dar și Cristina Olga Gociman. Cred că ar trebui acum să fac această reconciliere și să reapar cu tot ce am scris, cu tot ce am desenat. Voi încerca să republic.