Răzvan Suma: „Muzica ne face să comunicăm mult mai ușor decât în orice altă limbă”

Născut în 1977 la Cluj-Napoca, Răzvan Suma a urmat cursurile liceului de muzică din oraşul natal, la clasa profesoarei Gabriela Todor. În 2009 Răzvan Suma a devenit solist concertist al Orchestrelor şi Corurilor Radio, iar în calitate de cadru didactic la Universitatea Națională de Muzică Bucureşti dezvoltă o intensă activitate pedagogică. A generat și organizat turnee naționale începând cu anul 2012. Suita de proiecte „Vă place …?” l-au plasat în topul celor mai activi violonceliștilor români. De asemenea este fondator al Ansamblului „PlaCello”. Ca urmare a turneului naţional „Vă place BACH?”, a lansat prima înregistare completă în România, pe CD, a integralei suitelor pentru violoncel solo compuse de Johann Sebatian Bach.

Răzvan Suma, să ne întorcem la primele apropieri de arta sunetelor. Cum ai descoperit că vrei să fii violoncelist?

Au descoperit părinții mei pentru mine, iar eu m-am adaptat situației. Erau vremuri în care părinții decideau pentru copii. Nu se mai întâmplă astăzi. De exemplu copiii mei au ales ceea ce vor să facă, chiar dacă au ales unul dintre ei violoncelul, iar fetița chitara. A făcut și ea violoncel înainte și îmi pare foarte rău că s-a lăsat, dar acum este foarte bine, așa că sunt un tată foarte fericit.

Ce înseamnă muzica pentru Răzvan Suma?

Muzica este un mod de a te exprima exact ca într-o altă limbă. Eu cred că acest alfabet abstract al notelor, un alfabet internațional, ne poate face să comunicăm mult mai ușor decât în orice altă limbă. Textul este gândit tot în limba asta abstractă, dar poate exprima pentru fiecare dintre noi lucruri diferite. Asta este frumusețea muzicii. Ceva foarte clar pentru mine, poate să fie foarte ambiguu pentru altcineva.

Care au fost modelele tale muzicale?

Am avut enorm de multe modele. Bineînțeles că primele modele sunt cele de violonceliști, iar primul idol a fost Alexander Rudin. Eu când l-am auzit pe Alexander Rudin la Filarmonica din Cluj, când a cântat și la violoncel și la pian, a fost nu ca o revelație, ci pur și simplu am fost înmărmurit de cum se poate exprima muzica. Rudin, pe lângă că este un mare, mare muzician, are un fel anume de a exprima muzica. Alexander Rudin și acum este unul dintre marii mei idoli. Apoi, au fost idoli precum Alexander Guțu, pe care o ascultam pe vinil. Apoi l-am întâlnit pe Marin Cazacu. Foarte ciudat că niciodată nu-i avem idoli pe cei de lângă noi. În curând fac 50 de ani și acum pot să spun că dacă idolatrizez pe cineva pe care l-am avut lângă mine este fosta mea profesoară, Gabriela Todor, care a fost genială în claritate și în sinceritate. Lecțiile ei, nu numai profesionale, dar și umane, au fost pentru mine lecții de viață care stăteau stabil în picioare, dar le-am înțeles doar după maturitatea mea.

Cât de importantă a fost experiența studiilor americane pentru Razvan Suma?

A fost extrem de importantă, pentru că trecând peste întâlnirea cu profesorul Terry King, care era extraordinar, am învățat un nou stil de viață, am cunoscut o altă societate. Acea societate care m-a flexibilizat, m-a modelat, m-a cizelat, m-a făcut mai puțin intransigent. Să nu uităm că eu am plecat acolo în anul 2000. În România mentalitățile erau puțin învechite. Am avut mare noroc să am și sfătuitori buni, precum colegul de casă, care m-a și ajutat să ajung acolo, Horia Mihail. El mi-a dat câteva opțiuni de a înțelege lumea americană și cred că am făcut foarte bine să le și urmez.

Cât de mare este concurența și cum arată visul american real?

Concurența în momentul acesta este globalizată. America este pe un trend ascendent, așa cum era și acum 25-26 de ani. Cred că peste tot concurența crește. Tot ce înseamnă Asia reprezintă nu numai o creștere din punct de vedere valoric sau profesional, dar cred că clișeele astea ale noastre, puțin arogante, sunt greșite. Cred că ar trebui să avem mai multă grijă la aprecierea asiaticilor. Am predat masterclass în Asia. Am întâlnit foarte mulți asiatici. Întâmplător am avut două studente asiatice la clasă, la Universitatea Națională de Muzică București. Ele erau vietnameze. Una dintre ele încă mai face master cu mine. Am trimis-o de două ori cu programul Erasmus și de câte ori a fost plecată, clasa mea s-a dezechilibrat un pic din punct de vedere organizatoric. Este prima care parcă trage în spate toată clasa în ceea ce privește organizarea.

Răzvan Suma, ce te-a determinat să te implici în tot felul de turnee anuale cu diferite tematici?

Au fost niște idealuri personale, care au devenit niște idealuri educaționale la nivel național. Am avut ambiția de a ajunge în locuri în care n-a călcat muzica clasică niciodată. Au fost foarte multe, în mod repetat, iar eu mă bucur că am fost primul acolo. Când am început noi în 2006 cu turneele, era un șablon pe care l-am împrumutat din vest. Nimic nu este nou pe lume, și așa că l-am adaptat pentru România. În momentul respectiv, nu existau asemenea proiecte. Acum există. Putem spune că noi am fost primul proiect prin care am dezvoltat atitudinea asta profesională.

E puțin trist ca în mileniul III, în România, să fii un fel de explorator cultural?

Eu cred că și în Germania există locuri în care n-a fost niciodată muzica clasică. Nu, nu este trist. Depinde cu ce comparăm. Pentru că noi avem tendința să ne uităm tot timpul spre vest. Dar dacă ne uităm un pic în partea cealaltă, s-ar putea să fim într-o zonă foarte privilegiată din punctul ăsta de vedere. Avem Ateneul Român. Avem Sala Radio. N-am spus-o niciodată, dar tot mă gândesc la finanțările astea europene. Sunt extraordinare. Eu sunt un fan al Europei, al programelor PNNR. Facem autostrăzi, facem de toate. Hai să facem și o sală de concert, ceea ce lipsește în București. Tot adaptăm Sala Palatului. Mi se pare că parcă neglijăm zona asta.

Ce impact crezi că au avut aceste călătorii sonore în diverse spații?

Au avut un impact extraordinar. Nu numai pentru public. Și noi am învățat foarte mult. Am învățat cum să vorbim cu publicul nemeloman. Sunt limbaje diferite. Ne-am adaptat de fiecare dată repertoriul.

După parerea ta, cum arată peisajul muzicii clasice în România de astăzi, dar și din punct de vedere al publicului?

Eu sunt un optimist. Am văzut din toate punctele de vedere progres. Nu sunt cel care poate să afirme că în România nu se face nimic. Dimpotrivă se face foarte mult. Există progres artistic. Se dezvoltă tot felul de alte zone ale expresiei muzicale. Apar grupuri de jazz extraordinare. Există proiecte. Există viață culturală românească, ceea ce dezvoltă și publicul. Cred că atragem în momentul ăsta mult mai mult public decât în anii 2000. De ce? Pentru că informația vine mult mai repede. Frenezia asta artistică din România este generatoare și de alte dezvoltări.

Răzvan Suma, ai cântat pe multe scene din lume. Crezi că muzica este percepută diferit în funcție de tradiția locului și de background-ul cultural al auditoriului?

Nu cred că te poți duce în Congo să cânti un concert contemporan.

Am avut o discuție cu Mira Glodeanu, cu mulți ani în urmă, care îmi spunea că a ajuns în China, iar la sfârșitul unei părți de concert lumea aplauda ca la final. Nu înțelegeau cursivitatea discursului unui concert.

Despre cultura aplaudatului putem vorbi și în România pentru că te poți duce într-un oraș unde nu există filarmonică. O filarmonică educă publicul. Eu cred că entuziasmul publicului nu trebuie contestat. Că se aplaudă la final este o parte de educație. Mergem în America și avem aceleași atitudini de aplauze după prima parte, după a doua parte. Publicul se manifestă când se simte bine. Pur și simplu vine dintr-un entuziasm. Cred că n-ar trebui să mai certăm publicul. Noi trebuie să-i încurajăm pe fiecare să facă primul pas către sala de concert și să înțeleagă că orice tip de muzică este pentru oricine. Pentru că și invers este la fel de valabilă atitudinea mea. Nici noi nu ascultăm doar muzică clasică. Eu m-am dus la foarte multe concerte de alte tipuri. Am fost pe stadion la Metallica. Eu am fost pe stadion la George Michael. Astea sunt concerte care pur și simplu mi-au rămas în suflet. M-am dus până în Spania pentru Alejandro Sanz. A fost un mega show. Asta ne dorim. De aici învățăm. De aici învățăm și fenomenul în logica asta despre care tot vorbim. Ce înseamnă practic contactul nostru în publicul respectiv? Ce înseamnă momentul artistic? Cum putem să-l controlăm? Dacă noi stăm doar în sala de concert clasic, nu prea putem să controlăm, pentru că nu acolo este entuziasmul extraordinar, ci la Michael Jackson, de exemplu. Am stat cu ochii în televizor și am învățat extrem de mult de atunci, după care mi-am cumpărat și o casetă video ca să mă mai uit o dată pentru că am fost atât de frumos.

Cât de bine crezi că este reprezentată muzica românescă pe plan internațional?

Nu cred că este foarte bine reprezentată. Cred că ăsta e și un exercițiu de marketing, un brand de țară. În Ungaria există Radio-ul Bortok.

Acum vreo 15 ani am fost la Midem, la cel mai mare târg de muzică de la Cannes, iar invitatul de onoare era Kurtag, cel care tocmai a împlinit 100 de ani.

Cu care eu am crescut în Cluj și de care noi românii nu știm. Este sărbătorit peste tot în lumea asta. Anul acesta i s-au făcut niște spectacole extraordinare, iar acest nivel de spectacol nu s-a întâmplat în România. Asta e problema noastră. Noi ne dăm seama, după ce moare un Enescu, după ce moare un Kurtag. Ce contează că Bortok s-a născut într-o localitate care acum este în România? Am putea și noi un pic să ne lipim de niște personalități de genul ăsta care sunt absolut geniale.

Cum vezi viitorul muzicii clasice?

Eu îl văd foarte optimist, pentru că dacă a rezistat 3-400 de ani, de ce să nu mai reziste încă 2.000?

Vezi o întinerire a publicului?

Asta ține de noi, de artiști. În ultimii 5 ani, în sălile de concert în care cânt, nu prea am văzut public fresh, adică tineri, cei pe care noi îi targetam în 2006-2012, când am început turneele. Atunci parcă aveam direcția asta de a reînnoi publicul. Acum ar trebui și alții să se opintească și să aibă acest target. Nu să profităm de publicul care este deja ajuns la sala de concert. Cred că și mass media ar trebui să se adapteze un pic și să vorbească mai pe limba tinerilor. Noi nu concurăm între noi. Noi concurăm cu marile show-uri. Iar dacă te uiți în oraș, deja din vară sunt afișe cu concertele de Crăciun, de la Sala Palatului. Noi ar trebui să fim mult mai vizibili și să-l promovăm pe Kurtag, de exemplu, ca pe un superstar, pentru că este un superstar. Noi promovăm toate prostiile din lumea asta. A venit în București primul robot care a cântat la violoncel. A tras niște note lungi. Scuzați-mă că spun, dar asta este cea mai mare tâmpenie de pe lume. Și a fost sala plină. Noi, ce facem? Muncim, studiem tot felul de concerte și ăla trage niște note lungi și ce să vezi, publicul apreciază că a fost la primul robot. Facem un eveniment de treaba asta. Nu se poate așa ceva. Nu am nicio frică de faptul că mă va înlocui un AI. Ascult, Lolita, dar hai să facem ceva de calitate. La un moment dat va trebui reglementat pentru că tu ca artist care muncești într-un loc, nu poți să ai concert în același timp și la New York și la Tokyo și în Africa de Sud. Lolita poate, pentru că-i AI, iar dacă facem o hologramă va face săli pline. Cred că suntem într-o direcție absolut greșită. Hai să-i promovăm pe oamenii ăștia care sunt încă în viață. Să-i facem importanți. Să aibă o încununare a întregii cariere.

Răzvan Suma ești și cadrul didactic la Universitatea Națională de Muzică din București. Cât de atrași sunt tinerii de violoncel?

Sunt foarte atrași, dar noi avem noroc. Noi suntem o comunitate. Nu numai în România. Suntem o comunitate în tot spațiul unde se atinge violoncelul. Ne înțelegem bine și facem lucruri împreună, iar faptul că din ce în ce mai mulți tineri se apropie de violoncel este și datorită evenimentelor pe care noi le facem. CellEAST Festival este organizat în colaborare cu Universitatea Națională de Muzică București. Este totuși o inițiativă privată. O să avem pe 1 iunie un concert cu copii, pentru copii, generat de niște copii. Va fi Orchestra Junior a Tinerimii Române, vor fi soliști premianții din ediția trecută a CellEAST Competition și fiind 1 iunie, va fi un concert pentru copii. Cu siguranță de acolo 2 - 3% se vor apuca de violoncel. Cine vor fi beneficiarii peste 2 ani? Liceele de muzică. Pe urmă, vor da admitere la universitate. Beneficiari vor fi și universitățile de muzică. Și iată așa realizăm o luptă comună pentru promovarea unui minunat instrument.

În ultimii ani te-ai implicat foarte mult în organizarea acestei competiții dedicată violoncelului. Cum va fi în acest an?

Eu cred că în acest an va fi o explozie acestui concurs. Este a doua ediție. La prima ediție nu știam cu ce se mănâncă. Am copiat alte modele, am promovat-o cum am știut și am avut 70 de concurenți din 18 țări. Deja o victorie extraordinară. Acum, venim cu ceva foarte nou. S-ar putea să fie singurul concurs dedicat violoncelului care se ocupa și de violoncelul baroc. CellEAST Competition va merge în structura lui de 4 categorii de vârstă. Ultima este de până la 32 de ani.

Ți-aș propune și câteva întrebări la care aștept răspunsuri scurte. Care este muzicianul pe care îl apreciezi cel mai mult?

Mozart.

Film sau teatru?

Film, dar apreciez și teatrul foarte mult.

Un scritor preferat?

Milan Kundera.

Ce alte pasiuni are în Răzvan Suma?

O mare pasiune este și a fost schiul. O mare pasiune este fotbalul, dar după o accidentare destul de gravă, n-am mai jucat de vreo 2 ani. Îmi place tot ce înseamnă sport. Joc ping-pong foarte bine. Mă duc la sală.