Valter Paraschivescu s-a născut la 14 decembrie 1959, în Ploieşti. Este absolvent al Academiei de Artă „Nicolae Grigorescu" Bucureşti, promoţia 1983. Din anul 1981 participă la toate Saloanele de pictură şi grafică, naţionale, judeţene şi de tineret. Din anul 1990 este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România. Lucrările sale se regăsesc în colecţii particulare şi de stat din Anglia, Austria, Australia, Argentina, Belgia, Coreea, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Germania, Luxemburg, Olanda, Polonia, România, Spania, Suedia.

Cum a apărut atracția pentru artele vizuale?

A apărut încă din copilăria. M-am născut și am crescut până la 27 de ani vis-a-vis de fostul liceu de artă din Ploiești. Copil fiind, ne jucam în curtea liceului. Casa aparținuse pe vremuri renumitului industriaș Mociorniță. Aveam un spațiu foarte mare, ne jucam și din întâmplare am dat peste o cutie de acuarelă începută. M-a fascinat acea cutie cu căsuțele ei pline de culoare, unele mai întregi, altele mai terminate, în funcție de cum lucrase elevul care își pierduse cutia. De acolo a început ușor, ușor drumul. În clasa a cincea mergeam la școală, și făceam atelierele în casa aceea, după care într-a 8-a, am dat examen la liceu, am intrat și mai departe am parcurs drumul artistic până acum.

Cel puțin în ultimul timp ați avut expoziții doar de acuarelă, de ce v-ați apropiat de această tehnică?

Acuarela a fost o tehnică pe care mi-a plăcut să o folosesc încă din perioada liceului, pentru că fostul nostru profesor de pictură era și el un acuarelist bun, Sergiu Rugină, și atelierul în care stau eu acum a fost al lui inițial. Am făcut acuarelă permanent, dar nu la modul la care mă preocup în ultimul timp. Am început să lucrez mai mult acuarelă, pentru că întâmplarea a făcut să văd niște tutoriale cu acouareliști, să descoper niște tehnici pe care nu m-aș fi gândit să le folosesc, și să încep să le utilizez și eu. Am căutat o hârtie de calitate, culori mai bune, și ușor, ușor m-a prins flama acuarelei. Acum sunt surprins și eu de ce mi se întâmplă, pentru că dacă în pictura în ulei am avut o bună perioadă de timp care am pictat non figurativ, în acuarelă lucrurile astea n-am putut să le aplic, deoarece acuarela am simțit că nu permite să mă exprim abstract. De câteva luni am început să caut niște peisaje cu atmosferă cu ceață, iar aceste peisaje deja se transformă în niște lucruri care au o tentă nefigurativă, pentru că această ceață, care învăluie peisajul, le face să nu mai fie atât de concrete ca în orice acuarelă pe care o făceam înainte.

Credeți că la nivelul Uniunii Artiștilor Plastici ar trebui să fie o secție de sine stătoare dedicată a acuareliștilor?

Cred că da, pentru că în ultima vreme preocuparea către acuarelă este foarte vastă. Am remarcat că foarte mulți acuareliști din țară sunt la bază arhitecți, dar sunt și colegi de-ai noștri care au terminat Institutul de Arte Plastice și care fac acuarelă. Preocuparea fiind foarte largă, ar fi normal să apară o secție de acuarelă. Acum ea este asimilată secției de grafică. Dar nu prea e nici grafică, nu prea e nici pictură. Acuarela e acuarelă. Ea a apărut ca o modalitate de a schița la fața locului, la peisaj. În perioada 1700 - 1800 își făceau niște schițe, le colorau puțin și veneau în atelier, unde se făceau lucrările mari. Ea a fost un fel de Cenușăreasă, deși toți au folosit acuarela ca să poată să ajungă la ideile finale.

Din punct de vedere tehnic, ați putea explica procesul realizării unei acuarele?

Fiecare dintre acuareliști are niște găselnițe și pe care nu le destăinuie. Găselnițele mele sunt aceste cețuri pe care le caut lucrând pe o hârtie de calitate, pe hârtie de bumbac și prin umezirea totală a hârtiei, prin așternerea unor tonuri foarte laviate de culoare, prin presare cu șervețele, ca să scot fel de fel de efecte foarte interesante, care sunt asemănătoare cu ceea ce vedem noi prin ceață.

Aveți modele în rândul acuareliștilor?

Corneliu Drăgan este un model care mi-a determinat pasiunea asta. M-a făcut să mă ocup mai mult de acuarelă. De asemenea Mircea Corcodel, Nadia Negru sunt acuareliști foarte buni cu care m-am întâlnit în tabere și unde am schimbat impresii.

Iar din străinătate, vă place vreun acuarelist în mod special?

E Alvaro Castagnet, care pentru toată lumea a devenit un punct de reper. Mă uit acum pe Facebook, găsim tot felul de categorii, ne împrietenim, găsim grupuri și văd acuarele extraordinare făcute de americani, de indieni, de artiști de multe naționalități. Nu mai poți să spui că ai un reper anume.

Cât de departe este acuarela contemporană, față de tipul de pictură venit din zona Chinei, ei fiind maeștrii care au introdus acuarela modernă într-un circuit mondial?

Spre deosebire de acuarela orientală, în partea noastră occidentală am văzut o mai mare orientare către peisaje citadine, către imagini cu personaje. Ei au influențat foarte mult arta universală. Impresionismul nu ar fi existat dacă nu era influența artei orientale, prin stampe. Ei au altă modalitate de compunere în pagină față de noi. Ei văd detalii, ei gândesc vidul, gândesc plinul, în timp ce noi mai greu ne adaptăm concepțiilor acestea, pentru că nu le simțim. Dacă le facem, le facem pur teoretic. Nu este ca un lucru pe care îl faci tu dintr-o educație pe care o ai de sute de ani și care ți s-a transmis aproape genetic.

Valter Paraschivescu, ce reprezintă pentru dumneavoastră atelierul?

Pentru mine atelierul este a doua casă. N-aș mai fi eu dacă n-aș avea un atelier. M-am gândit de multe ori cu groază ce s-ar întâmpla dacă n-ar mai fi atelierul. Deci, nu mi-aș mai găsi locul. În ultimii ani, de când m-am pensionat, este o modalitate de a-mi ocupa timpul pe care mulți pensionari cu greu reușesc să îl ocupe în mod plăcut și util. Aproape zilnic vin la atelier de la ora 9, până la ora 15 și-mi văd de lucrul meu. Uneori mai fac câteodată passpartout, mai încadrez câte o lucrare, mai stau și gândesc. În atelier este o lume. S-a creat un spațiu al trăirii de ani și ani, pentru că stau în atelierul acesta de peste 20 de ani.

Cum ați caracteriza atmosfera atelierului dumneavoastră care este într-un bloc la ultimul etaj?

În momentul în care intru în atelier, mă simt detașat de tot ce mă înconjoară. Îmi pun muzică clasică și mă desprind de grijile și zgomotele cotidiene.

În atelier lucrați numai acuarelă sau vă mai întoarceți din când în când și la uleiuri, la pânze?

Lucrez în paralel în continuare. Eu fac și gravură. Am avut o presă pe care am dat-o unui fost elev, așa că acum majoritatea gravurilor mele sunt linogravuri color, pe care le imprim pur și simplu prin presare cu lingura de lemn.

Care sunt temele inspiratoare? Ați amintit de peisajul încețoșat ca o ultima temă.

La pictura în ulei nu am niște teme anumite. În momentul în care mă apuc să lucrez, am o vagă idee a ceea ce aș vrea să fac. E o trăire pe care construiesc pe măsură ce lucrez. Eu cred că noi, ca artiși, suntem un fel de antenă care receptăm un mesaj divin și pe care reușim să-l transpunem într-un limbaj pe care l-am învățat în copilărie. Noi în culori, poeții în cuvinte sau necuvinte, cum spunea Nichita Stănescu, actorul în gesturi și în mișcare și, după părerea mea, muzicienii, compozitorii sunt cei mai aproape de ceea ce cred eu că înseamnă artă, pentru că acolo dispare imaginea reală și acolo este numai trăire totală. Noi visăm, vedem, ne gândim, dar nu avem ceva palpabil cum avem în celelalte arte care au o limitare prin acest element figurativ. Asta încerc eu să fac în pictura mea, să mă detașez de aparența realului, să caut o trăire, să o exprim prin raporturi cromatice, prin compoziție, prin calitatea culorii, prin aspectele astea pe care ni le dă efectiv limbajul cu care lucrăm.

Valter Paraschivescu, putem identifica borne importante ale devenirii dumneavoastră artistice?

Prima ar fi contactul cu acea cutie de acuarelă. Totul a pornit dintr-un accident, dintr-un necaz al unui elev. După care au fost momentele de început în care profesorii ne-au luat și ne-au crescut ca pe niște copii. Aș vrea să amintesc de Liliana Anastasescu, profesoara noastră de desen, ea fiind și profesor de tapiserie, de Sergiu Rugină, de Dan Strâmbu, care ne-au crescut pe parcursul unor ani importanți. După care o altă bornă a fost admiterea la facultate. În anii ‘80 erau șapte locuri la admitere și la cei care erau incorporabili era un singur loc. Concurența era foarte mare. A fost foarte important că am reușit să intru, să parcurg facultatea, să am maeștri care ne-au coordonat cum ar fi Costel Badea sau Nicolae Adam. În paranteză fie spus, eu deși sunt pictor și sunt membru al Uniunii Artiștilor Plastici la secția pictură, am terminat secția de metal, din cadrul secției de ceramică – sticlă – metal, iar la lucrarea de diplomă am avut ca temă bijuterii. După care au venit copiii, adică expozițiile care s-au adunat de-a lungul anilor. Am peste 60 de expoziții personale și fiecare a însemnat o trăire. Eu nu le-am făcut repetându-mă, nu m-am dus cu aceleași lucrări și în altă parte. Fiecare expoziție a însemnat ceva nou, iar când am considerat că lucrurile sunt împlinite am mers mai departe. După care, o altă bornă cred că a fost începutul anilor ’90, când am câștigat mai multe premii la concursuri de picture și de gravură.

Cum îl vedeți pe artistul Valter Paraschivescu între aceste 60 de expoziții?

Cu ocazia Salonului Filialei Ploiești, unde am o lucrare care a fost și premiată, mi-au spus colegii că nu se așteptau, dacă nu vedeau semnatura, să fie lucrarea mea. Eu nu vreau să mă repet. Nu-mi caut un drum, eu zic că am găsit direcția în care trebuie să merg, iar cât am evoluat pot spune numai cei care văd o lucrare.

Locuiți și creați în Ploiești. Cum arată peisajul plastic al orașului astăzi?

Eu zic că arată foarte bine. La Ploiești este una dintre filialele cele mai bune din țară. Suntem 80 de membri titulari. Avem în fiecare an două saloane ale filialei. Mai avem încă vreo câteva expoziții colective pe care le facem cu ocazia diferitelor sărbători, în rest, tot anul, din două în două săptămâni, spațiul galeriei este acoperit de expoziții personale. Este foarte important pentru o filială să aibă un an acoperit cu expoziții care se succed din două în două săptămâni.

Valter Paraschivescu, unde vă simțiți cel mai bine în atelier, în tabere de creație sau la vernisaje?

În atelier. La vernisaje mă simt bine, dar deja mi se pare că atmosfera care era în urmă cu niște zeci de ani a ănceput să se subțiere. Îmi aduc aminte de anii când eram student și când se făceau expozițiile la București, la Galeria „Simeza” și se bloca bulevardul de câtă lume venea. Acum aamenii nu prea mai vin, nu mai sunt interesați, nici colegii nu mai participă în număr mare la vernisaje. Lucrurile s-au acutizat după perioada cu COVID-ul, când am stat izolați.

Care considerați că este viitorul artei?

Arta va reveni la valorile ei, pe care le-a avut din totdeauna. Va părăsi căutările și direcțiile care multe, din punctul meu de vedere, nu-și au rostul. Dar bine, am o vârstă și eu am rămas conservator. Cred că încet, încet lucrurile se vor întoarce, pentru că totul este ciclic.

După dumneavoastră, ce înseamnă succesul în arta plastică din zilele noastre?

Succesul înseamnă recunoașterea colegilor de breaslă.

Mai aveți și alte pasiuni?

Nu prea mai am alte pasiuni. Vreau să spun că, încă din perioada liceului, el a însemnat lucrul aproape zilnic, de dimineață, de la ora șase, pană seara. Mă întâlneam cu niște colegi și făceam crochiuri, apoi făceam cursurile teoretice, după care veneam la atelier și stăteam și lucram până venea tata să mă ia la 10 noaptea. Asta a fost pasiunea, asta mi-am dorit și cu asta am rămas. E adevărat că între clasa a V-a și a VIII-a, am mai avut o ușoară direcționare către tenis, am și aici în atelier o rachetă. Era perioada Năstase, Țiriac și mai toți copiii se orientau către tenis de camp, dar când a fost să aleg între sport și artă, am rămas la artă.