Sebastian Gheorghiu – destine construite prin cultură

Sebastian Gheorghiu activează ca manager cultural începând din 2001 și este impresar artistic atestat de Ministerul Culturii începând din anul 2002. Este co-fondator al Academiei și Festivalului ICon Arts. Din 2001 și până în prezent, a coordonat finanțarea și implementarea a sute de proiecte ce au generat oportunități de dezvoltare profesională pentru generații de tineri muzicieni, cât și pentru mii de persoane care au beneficiat de o ofertă culturală de calitate. Din 2009 este și organizator de proiecte culturale în cadrul UCIMR.

Sebastian Gheorghiu, parteneră la începutul călătoriei tale în lumea muzicii a fost viola. A fost o alegere asumată sau ai vrut să urmezi o tradiție de familie?

O tradiție, pentru că eu și cu fratele meu suntem a treia generație de muziceni din familie. A fost ceva care a venit în mod natural din mediul de acasă. A fost o extraordinară experiență și recomand tuturor să facă muzică, chiar dacă nu vor deveni profesioniști. Este minunat să ai parte de o educație muzicală la începutul vieții.

Ce te-a atras spre zona de organizare de evenimente?

Cred că ține de firea mea. Sunt un tip organizat, iar conjuncturile au apărut de-a lungul timpului. Țin minte că prima experiență am avut-o încă din liceu, exact după Revoluție, când visam la orice și totul era posibil. Împreună cu câțiva colegi am făcut pentru prima oară ziarul Liceului „George Enescu”. Atunci am simțit că sunt capabil să organizez o echipă și să realizăm ceva.

Îți mai aduce aminte și de prima manifestare muzicală organizată de tine?

Da, în facultate, în anul I, în perioada sărbătorilor de iarnă, am pus bazele unui cor de colinde, un cor profesionist. După care am început pe faxuri, că așa funcționa atunci, și prin telefoane, să caut un loc de muncă, să caut pe cineva care să ne invite să performăm. Am cântat la firmele care funcționau atunci și am găsit și un restaurant la care, câteva ore pe seară, puteam să cântăm colinde oaspeților. A fost o experiență pe care nu o să o uit niciodată.

Ai cochetat de-a lungul timpului cu zona muzicii contemporane, cu muzica clasică, mai de curând cu jazzul. Ce a determinat schimbările de preferință?

Maturizarea, șansele care ți se deschid în viață, oamenii pe care-i cunoști, toate împreună, te duc pe un drum. Un drum la care e bine să ai niște idealuri, să încerci să le atingi, dar trebuie să te lași și cumva dus, pentru că neprevăzutul e la tot pasul și e foarte în regulă să te adaptezi condițiilor. Am plecat cu muzica clasică pentru că asta e formarea mea. Mi-a plăcut muzica. Nu mi-a plăcut să fiu un interpret în tradiția metodei școlii românești care formează soliști. Eu sunt un tip prea emotiv ca să fiu pe scenă de unul singur. Mi-a plăcut enorm de mult să fac muzică de cameră. Acum tuturor le recomand să facă muzică de cameră pentru că și prin muzică de cameră tot solist ești, dar este și lucrul în echipă, iar acest lucru în echipă formează caractere.

Am enumerat bine din punct de vedere cronologic muzică clasică, muzică contemporană și jazz?

Da. În 1998 am avut un prim contact cu muzica contemporană. Am avut o bursă la cursurile de artă contemporană de la Darmstadt și acolo am cunoscut această lume a artiștilor, a compozitorilor care fac numai muzică contemporană. Au fost foarte greu de înțeles la început noua noțiune, noul limbaj din această lume aparte, dar mi-am dat seama că asta este lumea vie, asta este lumea cu creativitate și chiar dacă istoria va filtra în următorii 50 de ani care din respectivele lucrări sunt valoroase sau nu, toți tinerii creatori trebuie susținuți pentru că de aici se cerne și de aici apare mai departe un curent, o nouă idee. Așa mi-a apărut și mie, cunoscând oameni de afară, interacționând cu ei, cântând cu ei și mi s-a părut o lume uimitoare. M-am gândit care trebuie să ajut la replicarea ei și în România. Muzica contemporană a existat din totdeauna în România, am avut o școală, s-a mers foarte mult pe partea de compoziție. La partea de interpretare au fost câteva ansambluri, sunt în continuare câteva ansambluri, dar este prea puțin pentru universul muzical românesc. De-abia acum, în ultimii ani, apar formații sau artiști care vor să facă numai muzică contemporană, să se axeze pe acest domeniu și să nu fie importați din domeniu muzicii clasice. E un limbaj diferit, e o înțelegere diferită a muzicii.

În 1998 a avut loc contactul cu muzica contemporană, când a apărut pasiunea pentru jazz?

Pasiunea pentru jazz a apărut undeva în 2007-2008, pentru că din 2001 pusesem bazele unei companii cu care făceam evenimente. Întotdeauna mi-am dorit ca la evenimentele pe care le organizam să duc muzică de calitate. Am început cu muzica clasică, dar încet, încet am ajuns și spre domeniul jazzului. Jazzul l-am înțeles și l-am apreciat când a început să se facă la un anumit nivel jazz și în România. Chiar dacă o să fiu contestat pentru ce spun, foarte mulți ani, cu niște mici excepții ale unor somități, majoritatea muzicienilor nu făceau decât să cânte standarde sau să imite un stil al unui muzician celebru, de regulă de peste ocean. Și atunci în lumea jazzului din România exista în mica măsură propria personalitate și propria expresie a muzicii, a libertății jazzului.

Sebastian Gheorghiu, ai avut contact de-a lungul carierei cu sute de muzicieni pentru care i-ai organizat în diverse manifestări. Care sunt plusurile, care sunt minusurile muzicianului român în general?

Încep cu partea pozitivă. Avem creativitate. Ăsta este un lucru care, din ce în ce, va fi mai prețuit, pentru că acum inteligența artificială și tehnica pot prelua multe alte lucruri, dar creativitatea este ceva care, din fericire, nu poate fi înlocuit. Ce nu îmi place este faptul că renunțăm prea ușor când apar probleme. Nu suntem perseverenți și un muzician trebuie să studieze, trebuie să deslușească problemele, ca pe niște puzzle-uri și să meargă mai departe. Și mai e un lucru negativ. Îmi pare rău că generalizez. Este vorba de autosuficiență. Atunci când aici, în lumea noastră, unde nu este așa o competiție mare, cum este pe alte piețe culturale din lume, începi să ai o anumită activitate, începi să te mulțumești cu nivelul la care ajungi pentru că începi să produci. Apare o anumită suficiență și eu cred că un artist trebuie să muncească tot timpul, să învețe tot timpul și să nu se limiteze doar la a replica din instinct sau din memoria, inclusiv gestică, pe care o are.

S-au transformat ca mentalitate muzicienii români în ultimile decenii?

Cu toții ne-am transformat. Sunt lucruri și bune și rele. Eu îmi doresc în continuare, ca tinerii artiști români, să îmbrățișeze mai mult muzica de cameră. Eu cred că este cheia reușitei. În continuare muzicienii au rămas tributarii dorinței de a se angaja într-o orchestră. Adică, ăsta ar fi scopul suprem al unui artist din România.

Poate însemna siguranță pentru unii…

Siguranță, dar și plafonare. Dar, făcând muzică de camera, poți să fii și angajat într-o orchestră, dar și să-ți continui activitatea printr-un proiect propriu. Trebuie să ne gândim la proiecte, ceea ce reprezintă o schimbare de mentalitate în România. Nu exista noțiunea asta de proiect personal, proiect de ansamblu, proiect pentru un turneu. Astea sunt lucruri care au venit ca noutate.

Cum ai caracteriza managementul cultural din țara noastră? Mi-ai spus mai demult că în România e mai degrabă un management de criză.

Și astăzi, în 2026, tot acolo suntem. Este foarte greu și mai ales de aici, din pandemie venind, deja lucrurile sunt foarte flexibile. Mie îmi place să mă organizez și să planific cu mult timp înainte. Nu mai pot să fac chestia asta. Eu mi-o fac instinctual, îmi pun niște deadline-uri, dar totul e atât de schimbător. Se merge înainte, se fac pași și mă uit în jur că sunt foarte multe instituții de cultură, tineri manageri care deja și-au luat destinul în mână, iar ideea de a avea o asociație, de a face proiecte este absolut salutară și asta salvează cultura română. Sunt foarte importante instituțiile de cultură de masă, cele care sunt finanțate de stat, dar pentru acele imbolduri de creativitate, pentru acele valuri de noutate sunt aceste organisme vii care sunt artiștii adunați în asociații.

Mai apare o problemă la instituțiile finanțate de diferite foruri, Ministerul Culturii, primăriile sau consiliile județene - interimatul. Managerii nu au garanția că își pot duce un proiect la bun sfârșit și atunci încearcă să creeze niște spectacole de masă, sperând ca niște cifre, poate optimiste, să le asigure o supraviețuire mai mare.

Cred că, până la urmă, astea sunt cerințele managementului în momentul de față, care este împrumutat din managementul companiilor care fac parte dintr-o industrie și nu din partea culturală sau educativă. Este o greșeală să se împrumute aceeași logică. Da, la un moment dat cifrele contează, dar se ajunge în situații în care se fac foarte multe compromisuri. E adevărat că, în ultimii ani, la nivel planetar, interesul față de cultură a scăzut și mai mult. Populația nu mai are același nivel de educație. Este un regres la nivel mondial. Ăsta este rezultatul concret al acelor cifre umflate. Nu încerca să înlocuiești programul standard din stagiunele tale cu păcăleală. Pentru că păcăleala asta, în timp, se întoarce împotriva ta.

Sebastian Gheorghiu, ce înseamnă pentru tine un eveniment cultural reușit?

Înseamnă aprecieri din partea artiștilor și a publicului. Bineînțeles că nu poți de fiecare dată satisface pe toată lumea, dar când există un consens cât mai general, înseamnă că evenimentul a fost reușit. Nu cred că a fost vreodată un eveniment din cele peste 1500 făcute, în care să am parte de ideal în construcția bugetară. Întotdeauna trebuie tăiat ceva. Dar acel ceva nu trebuie să aibă impact asupra artiștilor și indirect asupra publicului. Un proiect reușit este acela în care publicul pleacă de acolo cu dorința exprimată de a se reîntoarce la următorul eveniment.

Dintre miile de evenimente pe care le-ai organizat, ai putea selecta câteva care au importanță mai mare pentru tine și chiar pentru dezvoltarea fenomenului muzical din România?

Toate proiectele noastre au încercat să acopere o necesitate. Fie că a fost vorba de un anumit public, sau de o anumită zonă. Vreau să amintesc un proiect pe care l-am început acum trei ani și a durat un an și jumătate – „MuziColine”. A fost făcut din acele teribile fonduri PNRR. Procesul a fost un coșmar. Pentru un an și jumătate ne-am ocupat să mergem cu muzică, cu ateliere pentru copii de muzică, educație, de teatru în comunități mici. Acum, încet, încet, ne vin feedback-urile positive. Acest proiect a fost selectat la nivel european ca un exemplu de bună practică pentru proiectele de incluziune socială. Este surprinzător pentru că, atunci când ne-am apucat de acest proiect, știam că facem un bine, dar nu aveam confirmarea că poate să fie un exemplu la nivel european.

Ideal, ce ți-ai dori să se schimbă în țara noastră la nivelul organizării de evenimente culturale?

Păi, mi-aș dori în primul rând o relaxare a birocratizării, care este excesivă. Mi-aș dori o implicare mai mare din partea comunităților locale și mi-aș dori ca la nivel politic să se înțeleagă că zona culturală nu este ultimul domeniu din această țară, pe care, de exemplu, când se impart funcțiile în guvern, ultimul ministru, cel mai nenorocos, rămâne cu cultura. Ar trebui impulsionate comunitățile locale, ar trebui impulsionate ca din profit companiile să trimită și către proiecte culturale. Prin cultură poți să construiești alte destine.

Crezi că la nivel politic, într-o coaliție de partide, vor exista în viitor lideri de partid care vor zice că în primul rând vor cultura?

Da, trebuie să fiu optimist, trebuie să merg înainte, pentru că ultimile evenimente din țara asta, începând cu noiembrie - decembrie 2024 arată că educația și cultura trebuie finanțate și trebuie avut grijă de aceste domenii foarte fragile. Aici se strică prima oară ceva și se repară în zeci de ani. Cultura, la modul general, nu este ceva ornamental. Înseamnă în primul rând educație.

Ce alte pasiuni are Sebastian Gheorghiu?

Am o pasiune roș-albastră. O trăiesc uneori cu prea mult patos. De asemenea, îmi place foarte mult să fiu în natură. Mă întorc la natură pentru că mă ajută foarte mult să mă pun pe picioare. Îmi place să merg la munte și să mă bucur de liniștea din pădure. Chiar dacă e greu și car un rucsac în spate, îmi dau seama că odată cu efortul fizic vine această premiere a liniștii psihice, care este extraordinară.