Attila Kim - „Localul este noul global în arhitectura de calitate”

Attila Kim e originar din Târgu-Mureș, dar a studiat arhitectura la Cluj-Napoca. A fost distins de Aspen Institute România pentru contribuția adusă patrimoniului cultural cu Arts and Society Leadership Award 2016. Este câștigatorul a opt premii și șase nominalizări în cadrul Bienalei de Arhitectură București, câștigător a cinci premii și sapte nominalizări în cadrul Premiilor Ordinului Arhitectilor din Transilvania. A fost nominalizat de trei ori pentru premiul de arhitectură contemporană al Uniunii Europene, premiul Mies van der Rohe. A devenit comisar al României la Bienala de la Veneția.

Domnule Attila Kim, cum a părut dorința de a deveni arhitect?

Eu provin dintr-o familie unde sunt mai mulți muzicieni, iar bunicul a fost pictor, a terminat Academia de Arte la Budapesta. Mereu am fost foarte apropiat de mediul artistic, dar cumva dorința în familie a fost să nu devin muzician și, având un anumit talent la desen, am fost încurajat să explorez partea asta de arte plastice. Am fost foarte atras de toate jocurile legate de construcții, iar părinții mei, văzând această atracție, mi-au explicat ce face un arhitect. Nici nu știu de la ce vârstă doresc să devin arhitect, dar, cu siguranță, cândva din școala primară, după care, începând din clasa a V a am intrat la Liceul de Artă din Târgu Mureș, la secția de arte plastice. Și, de foarte devreme, foarte programat, m-am pregătit pentru meseria de arhitect. Inclusiv la cursurile de istoria artei, toate lucrările mele au fost despre istoria arhitecturii.

Mediul multicultural, care se regăsește în Târgu Mureș, v-a influențat concepția despre arhitectură?

Cu siguranță, pentru că, din punctul meu de vedere, arhitectura valoroasă, care se adresează comunităților, este foarte tare condiționată de locul cultural și social în care se află. Venind dintr-un mediu multicultural, care, comparativ cu alte părți al României, a fost sub influențe austro-ungare, toată dezvoltarea arhitecturală are amprenta Europei Centrale, la care se adaugă moștenirea arhitecturală gotică sau medievală din Transilvania. Astfel cadrul construit m-a făcut să înțeleg valoarea fiecărei componente în parte și, într-un fel, și abordarea mea în profesia de arhitect. De asta mă caracterizează analiza contextului, dorința de a înțelege contextul, a înțelege nevoia și a proiecta pentru locul respectiv un răspuns contemporan sau a aduce în zilele noastre o clădire monument, o clădire de patrimoniu, care să nu se sufoce sub propria ei greutate, ci să fie ajutată să ajungă un obiect util și care să fie în armonie cu vecinătățile.

Ați obținut burse de studiu în Slovacia, Ungaria, Statele Unite și Olanda. Ce v-au adus aceste interferențe cu alte sisteme de învățământ?

Libertate. Libertate în gândire, nu numai în mișcare. Începând din anul al III lea al facultății am reușit să văd, și asta s-a întâmplat în anii ‘90, alte sisteme de învățământ, alte tipuri de abordări, și cumva, revenind mereu după aceste excursii de studiu sau burse mai lungi sau mai scurte din străinătate, mi-am dat seama că școala este un ghidaj și este un punct de vedere, însă oferă doar o bază pe care noi trebuie să știm să construim varianta noastră cea mai potrivită, atât pentru a studia, dar și pentru a ne construi modalitatea în care lucrăm. Încă din tinerețe am avut această libertate de gândire pentru că am văzut mai multe variante și fiecare în felul ei era valabilă, validă. Atunci, revenind mereu la Cluj, am reușit să îmbin experiențele și să-mi găsesc singur calea atât în studii, cât și ulterior în profesie.

Care este stilul architectural preferat și de ce?

Sunt fascinat de raționalismul dominant în arhitectura interbelică, care totuși, fiind încă destul de apropiat de stilurile istorice, are o abordare poetică. Deci, este un raționalism poetic, un modernism cu suflet, care păstrează un mare procent de artă și se simte că în centrul atenției este omul, utilizatorul. Deci, nu a fost o arhitectură dominată de constrângeri economice sau de profit, cum este de multe ori în cazul arhitecturii contemporane, ci era o arhitectură, începând și de la Le Corbusier, care era croită în jurul omului, o arhitectură a „user experience”, cum zic englezii. Este un termen foarte important de înțeles în arhitectură. Arhitectura nu este doar un obiect pe care admirăm din exterior sau care ne oferă o cutie închisă care să ne protejeze de lume, ci în momentul în care îl utilizăm, arhitectura trebuie să-ți ofere o plăcere în acest proces de utilizare. Această concepție este foarte frumos și foarte poetic vizibilă în arhitectura modernistă interbelică.

Aveți de peste 20 de ani un studio de arhitectură. Care este proiectul de care sunteți cel mai mândru?

În momentul în care lucrez la un proiect, acela este proiectul de care mă atașez cel mai tare. Proiectele noastre de arhitectură au avut șansa de a avea beneficiari care au înțeles și au intrat în jocul creației. Deci, pentru ei, studiul care a dus la proiectul final a fost la fel de important ca și pentru noi. Proiectele noastre durează mult mai mult, decât media proiectării în general, dar asta este pentru că există o pasiune și o plăcere cu care ne implicăm în proiecte și cred că am avut noroc, am avut șansa să întâlnim beneficiari care au avut același tip de pasiune față de propria lor clădire.

Care sunt plusurile, care sunt minusurile arhitecturii din România?

Arhitectura din România abia acum începe să se așeze cu adevărat. În anii ’90, în anii 2000 era un occident sălbatic din toate punctele de vedere. Piața era dominată de o explozie cantitativă, care a dus la o producție de arhitectură extrem de rapidă, dar unde calitatea gestului arhitectural nu a fost cel mai important lucru. Eu cred că anii care au urmat au însemnat o sedimentare și abia acum, de prin 2015, încep să apară opere de arhitectură care nu se mai nasc din oportunitatea investiției, ci se nasc gândite mult mai cu grijă, mult mai cu atenție, pentru că investitorii și beneficiarii s-au schimbat și ei. Oamenii au călătorit. Noi mereu auzim acest termen „cum e în afară”, dar chiar contează să vezi cum e în afară. Arhitecții au călătorit, beneficiarii au călătorit și e o sedimentare care acum aduce rezultate foarte închegate în arhitectură. Cred că Era arhitecturii globale începe să se schimbe și, ca în perioada interbelică, focusul devine local. Deci, localul este noul global. Toată lumea a început să caute care este specificul local, cultural sau social al unui loc și arhitectura care este general valabilă, care a dominat ultimii 50 de ani, care a dus la uniformizare a arhitecturii, mai ales de scară largă și care a venit cumva împreună cu răspândirea corporațiilor, începe să ajungă la o supra-saturație. Arhitectura de acest gen cu siguranță va exista în continuare, doar că acum 30 de ani era privită ca o tendință de urmărit. Astăzi, arhitectura de calitate se definește mai degrabă în cum reușeșeti să fii local de bună calitate și, în acest sens, eu cred că arhitectura românească ajunge la acel tip de maturitate prin care are rezultate care devin global valabile prin unicitatea lor locală.

Attila Kim sunteți comisarul României la Bienala de la Veneția. Cât de importantă este prezența unui creator român, fie că este artist vizual, fie că este arhitect la acest eveniment?

În 2015 am fost arhitectul care a făcut expoziția lui Adrian Ghenie în Pavionul României. Am fost numit comisar în 2016 și am fost comisar atât pentru Bienala de Arte, cât și pentru Bienala de Arhitectură până în prezent, în afară de edițiile de artă din 2024, respectiv anul acesta, 2026. Dar anul viitor, pentru 2027, sunt iarăși comisarul României pentru Bienala de Arhitectură. Bienala de Artă de la Veneția are în jur de 700.000 de vizitatori, din care în primele trei zile de previzualizare sunt 17-20.000 de vizitatori. Este un număr extrem de mare. 700.000 de vizitatori ai Bienalei este un număr absolut enorm. Muzeele din România ajung la maxim 100.000 de viziatori cumulați anual. Bienala de Arhitectură are un număr de vizitori undeva pe la 300.000, mult mai puțin decât Bienala de Artă. Dar în România încă nu am ajuns să avem o activitate curatorială pe expoziții de arhitectură. Acum acest lucru se schimbă, s-a înființat Muzeul de Arhitectură, așteptăm cu nerăbdare primele expoziții, cred că începând de anul acesta. Arhitecții din România, în afara bienalelor și anualelor locale sau naționale, nu au avut un loc, sau publicul, nu a avut un loc unde să intre în contact cu produsul de arhitectură românesc. Piața de artă, muzeele și galeriile, oferă alte șanse pentru artiștii români. Pentru arhitecți nu există platforme suficiente. Pentru orice artist, participarea la Bienala de la Veneția înseamnă o confirmare a valorii. Ajunge în vizorul publicului internațional, al muzeelor, criticilor, galeriilor. Din punctul de vedere a arhitecților, situația este foarte diferită, pentru că valoarea unui arhitect nu crește cu participarea la Bienala de Arhitectură. Bienala de Arhitectură, care este mult mai tânără decât Bienala de Artă, prima ediție fiind 1980, a fost conceput ca să fie acel loc unde fiecare țară participantă poate să arate producția proprie de arhitectură din ultimii doi ani. Dar începând de la mijlocul anilor 2000, de când internetul a devenit sursa noastră principală de informație, Bienala de Arhitectură a fost nevoită să se redefinească, pentru că toate operele de arhitectură noi le cunoaștem din fotografii. Acele fotografii apar în secunda în care o clădire este terminată. La Bienala de Arhitectură de la Veneția nu mai puteai să arăți acele fotografii pe care publicul deja le cunoștea de un an. Și atunci, Bienala de Arhitectură a încercat să își găsească un nou scop. Încă este într-o căutare, iar conceptul depinde de curatorul care dă tonul ediției. De fapt este un experiment, este o platformă de dialog pentru profesioniști, în care se dezbat idei noi, contexte noi în care arhitectura ar trebui să ia o poziție sau alta. Deci, a devenit un loc de studiu mai degrabă. Și atunci, cumva, și arhitecții care participă, nu vin cu propriile lor lucrări, ci cu aceste studii sau puncte de vedere, sau instalații, sau idei care nu schimbă statutul lor de arhitect în viața de zi cu zi.

Privind Bienala de la Veneția ca pe o mare vitrină internațională, cât de bine situați sunt creatorii români și din zona artelor vizuale și din zona arhitecturii?

În cazul artiștilor, este mult mai simplu să răspundem la această întrebare. Mereu Pavilionul României în ultimii 10-15 ani a reușit să prezinte expoziții care au avut și o presă internațională impresionantă. De asemenea Pavilionul României a fost extrem de diversificat. Niciodată la două ediții de Bienală consecutive nu au fost aduse creații din medii artistice asemănătoare. Mereu proiectul care a reprezentat România a punctat ceva extrem de valoros. Că era vorba despre Geta Brătescu care încă mai era în viață în 2017 și avea o operă absolut impresionantă de 60-70 de ani. Ori că era vorba de acum 10 ani de Adrian Ghenie care a ajuns la cote internationale impresionante sau Adina Pintilie care a reușit să facă o instalație video care a pus publicul într-o poziție în care trebuia să ia atitudine într-o anumită problematică despre care vorbim mai mult sau mai puțin și care e de obicei tratată ca fiind un tabu. În cazul arhitecturii, eu cred că Pavilionul României reflectă încă această nevoie de a construi o cultură curatorială pe arhitectură în România și neavând o instituție sau o cercetare coerentă în acest sens, neștiind ce înseamnă o expoziție, ce înseamnă o cercetare cu scopul unei expoziții, Pavilionul României a fost mai mult un experiment, de obicei foarte ludic. În contextul Bienalei, pavilioanele de până acum au fost ca o gură de aer. Totuși, aș diferenția ultima ediție în care a fost o colaborare între un artist, Vlad Nancă, și arhitecții de la Studio MuroMuro, unde focusul a fost omul. Expoziția s-a numit „Human Scale”. Vlad Nancă, inspirându-se din desenele de arhitectură din ultimii 100 de ani, a extras și a dus în focus modul în care arhitecții desenează omul, definească scara umană în proiectele lor. A fost un moment de reflecție, dar asta pentru că a venit ca o propunere din mediul artistic.

Pentru că am trecut prin zona Bienalelor de la Veneția, cât de eficient folosește România diplomația culturală?

Eu cred că România, în cazul Bienalei de artă, reușește să ajungă la niște urechi și ochi extrem de valoroși, lucru despre care în România nu se vorbește suficient. În cazul Bienalei de arhitectură arătăm o față care este interesantă, care atrage atenție. Dacă astăzi ieșim pe stradă în București, întrebăm oamenii ce este Bienala de la Veneția, majoritatea din păcate nu știu cum se răspundă. Totuși este cea mai vizitată expoziție atât de artă, cât și de arhitectură a României, dar în România nu știm că există această platformă. Și atunci eu întorc întrebarea și îmi pun problema dacă diplomația culturală trebuie să funcționeze doar spre exterior sau ar trebui să funcționeze interior-exterior. O problemă compusă, pentru că noi cred că încă nu am ajuns să punem suficientă greutate pe partea educațională, tot ce înseamnă clasele primare și inclusiv în liceu. Încă de la o vârstă foarte mică am fost dus și după aia m-am dus singur la Filarmonică săptămânal, am mers la teatru, am vizitat expoziții și am citit cărți. Aceste obiceiuri au rămas. În momentul în care partea educațională nu pune iarăși accentul pe acest tip de consum cultural, evident că rămâne totul foarte superficial pentru că nu ai niciun termen de comparație.

Aveți un oraș preferat din punct de vedere arhitectural?

Tind să zic București, deși Bucureștiul este un oraș foarte incomod. Din punct de vedere urbanistic, arhitectural este un fenomen foarte interesant, deși nu a avut atâta timp niște gândiri globale, să zic osmaniene sau Cerdà la Barcelona, care au dat formă orașului, sau chiar foarte aproape de noi Budapesta, care iarăși este rezultatul unei gândiri urbanistice foarte clare, a unor reguli foarte clare care duc la o estetică foarte bine controlată și la acea unitate din care rezultă un oraș frumos în cel mai clasic sens al cuvântului. Bucureștiul, pentru mine, și aici vorbesc de zona mai veche a Bucureștiului, este un oraș care este extrem de interesant. Pe aceeași stradă găsești aproape toate stilurile sau toate perioadele arhitecturale. Găsești de la blocul interbelic de opt etaje, la casa izolată, parter tip negustoresc, până la vila retrasă de la stradă și cu grădină de fațadă de sfârșit de secol XIX. E o varietate arhitecturală care face ca orașul să fie extrem, extrem de pitoresc. Subliniez, nu este orașul meu preferat unde să trăiești, pentru că este incomod, încă sunt foarte multe probleme nerezolvate, dar este un oraș foarte excitant din punct de vedere al urbanismului.

Ce alte pasiuni are arhitectul Attila Kim?

Pasiunile mele sunt, în foarte mare măsură, legate de arte plastice. Asta nu înseamnă că desenez sau pictez în timpul liber, ci înseamnă mai degrabă că urmăresc expoziții și artiști mai atent. Este pentru mine și sursa principală de inspiranție, pentru că artele plastice îmi dau o libertate de gândire. E cumva o perspectivă nouă, iar căutarea mereu a unei perspective noi este un foarte mare plus în munca de arhitect. Am lucrat pentru mulți colecționari de artă. Lucrările respective de fapt au devenit clădiri care s-au mulat după colecții. Mi-am pus întrebări. Care este tipologia lucrărilor din colecția respectivă? Care este atmosfera care le pune în valoare cel mai bine? Care este modul de panotare al perioadei respective? În momentul de față, de exemplu, lucrez la Fundația „Plan B”, care va fi un muzeu de artă contemporană la Cluj. Galeria „Plan B”, care se împarte între Berlin și Cluj, oferă acum orașului acest muzeu, care e o clădire de patrimoniu de secolul XVIII-XIX, pe care o renovăm și integral va fi folosită ca muzeu de artă contemporană, doar cu expoziții temporare.

Cât de greu este să transformi o clădire de secolul XVIII-XIX într-o zonă de artă contemporană?

E un caz foarte aparte. Clădirea Fundației „Plan B”, în momentul în care a intrat în proprietatea fundației, deja era în timpul unei renovări - consolidări și noi am ales să finalizăm și să readucem fațadele clădirii la stare complet renovată. Am avut și niște intervenții noi, dar într-o zonă mai ascunsă a clădirii. În interior am ales să lăsăm pereții casei exact așa cum i-am găsit, începând de la cărămidă, piatră, până la consolidările de beton, deci, cumva toată istoria casei. Am propus pereți noi de expunere, exact acolo unde era nevoie, sau chiar dublând pereții vechi ale casei. Astfel există un dialog foarte clar între istorie și contemporan, iar contemporanul este cel care devine suportul pentru artă, în timp ce a rămas vechi este cumva istoria locului. Găsind această modalitate de a crea un dialog între secole, de fapt am adus clădirea în secolul XXI.