Catedrala Mântuirii Neamului - un parcurs nu este un scop în sine

Daniel Codrescu și echipa sa au realizat unele dintre cele mai importante ansambluri iconografice din ultimii ani, atât în mozaic cât și în frescă. După ce s-a pregatit să devină restaurator de pictură murală de epocă, obținând atestatul de specialist al Ministerului Culturii și Cultelor, Daniel Codrescu a absolvit un master la o scoală de prestigiu din Florența. Cunoștințele dobândite din studierea tehnicilor de pictură și restaurare pe cele mai importante șantiere din Florența, sudul Franței, Bucovina și București au fost adaptate si aplicate mai târziu pentru crearea unui stil propriu și contemporan de exprimare iconografică. Participarea la diverse expoziții și ateliere, precum și articolele de specialitate publicate contribuie la afirmarea numelui Daniel Codrescu ca unul dintre cele mai importante din noul val de pictori bisericești.

Astăzi îl avem invitat pe Daniel Codrescu, cel care și-a dedicat ultimii ani realizării mozaicului de la Catedrala Mântuirii Neamului. Dar înainte de a aborda această temă, v-aș întreba când a apărut pasiunea pentru artă și cum a avut loc apropierea de arta religioasă?

Tatăl meu e pictor de biserici și am trăit în atmosfera bisericească. Astfel am avut acces la un univers pe care mulți din contemporanii mei, de vârsta mea, nu îl aveau, pentru că nu au avut acces la astfel de oameni, care se găsesc în biserică. Sunt părinți, preoți, artiști care sunt atașați de biserică. Deci, eram familiarizat, știam foarte multe lucruri care țin de sfera asta.

Ce modele ați avut?

Întreaga elită a pictorilor bisericești din ultimii ani, începând cu maestrul Grigore Popescu sau alți pictori mai în vârstă, cum ar fi Moroșanu sau Vasile Carp, domnul Buzuloi, tot felul de pictori, care și-au făcut opera în perioada în care ne formam noi. L-aș aminti și pe Părintele Sofian, cu care am și dat examenul de admitere la prima treaptă de ucenicie. Era membru în Comisia de pictură și a venit special. Cred că a fost una dintre ultimele lui apariții într-un astfel de context.

Daniel Codrescu, în spațiul public au apărut tot felul de comentarii după sfințirea picturii Catedralei Mântuirii Neamului, din care rezultă că foarte multă lume nu știe care sunt tipurile de tehnici picturale în arta religioasă. Ați putea să ne clarificați?

Mozaicul este o tehnică mai recentă, folosită mai rar pentru că presupune o investiție mai mare financiară în momentul în care se realizează lucrarea, pentru că necesită materiale de bună calitate, mai multe ore de muncă, un colectiv mai mare. Deci, nu îl poți face așa cum faci o pictură în frescă, spre exemplu. Și atunci, tehnica aceasta a fost rezervată marilor construcții aulice, inclusiv în spațiul bizantin, pe perioada Imperiului Bizantin. Nu toate bisericile erau decorate cu această tehnică, ci doar anumite biserici, care aveau, de obicei, ctitori împărați sau alți oameni de înaltă putere economică. Și la noi au fost tentative, dar abia din secolul XIX s-a început o reactualizare a acestei tehnici. Odată cu venirea regelui Carol în România s-au făcut primele lucrări din mozaic, spre exemplu, la Biserica Domnița Bălașa, unde avem câteva mozaicuri făcute de artiști italieni, sau la reconstrucția, restaurarea mănăstirii lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeș, unde iarăși aveam niște mozaicuri. Aducerea acestei tehnici a fost un deziderat mai vechi al nostru ca neam și ca țară, pentru că încă din secolul XVI, când s-a construit Biserica lui Neagoe Basarab, el a adus o icoană făcătoare de minuni în tehnica mozaic, pe care a instalat-o în iconostas. Și există documente în sensul acesta, dar nu se mai păstrează. Însă arată prin asta, după 500 de ani, că se reușește o reactualizare a acestei tehnici la un nivel foarte înalt din punct de vedere calitativ. Pe lângă mozaic avem fresca, care este o tehnică foarte specială și în România s-a păstrat foarte corect. Suntem una dintre puținele țări, care încă mai practicăm fresca adevărată, adică pictură pe tencuială proaspătă.

Asta duce și rezistența în timp?

Da. De aceea avem și picturi foarte vechi, chiar exterioare, cum sunt cele bine cunoscute din Bucovina. Pe lângă frescă există tehnici mai puțin apreciate, cum sunt cele „a secco”.

O pictură pe o tencuială uscată.

Da. Sunt cele în acrilic sau în ulei, care nu mai sunt des folosite în zilele noastre, pentru că ele creează niște efecte de lumină, adică nu pot fi citite foarte ușor din orice unghi datorită reflexiei luminii, și nici nu au o rezistență foarte bună în timp, pentru că au capacitatea de absorbție a prafului, care în timp le face să se înnegrească și să devină destul de greu de restaurat.

Cât de rezistent este mozaicul? Își pierde culoarea?

Nu, el rezistă atât timp, cât rezistă biserica. Depinde ce materiale folosim. Materialele folosite în Catedrala Națională, trebuie menționat că sunt aduse din Italia, de la cei mai buni furnizori, din Veneția și Murano. Sunt material, care au fost folosite și la alte prestigioase monumente, inclusiv la restaurări ale vechilor bazilici, cum sunt Basilica San Marco sau Baptisteriul din Florența. Este o sticlă colorată în masă, dar, sigur că pentru a-i asigura rezistența în timp, sunt multe secrete de tehnică folosite de maeștri sticlari de acolo. Pe lângă sticla colorată, mai folosim piată naturală, care iarăși e tradițional folosită în mozaicurile bizantine, pentru că ajută la completarea anumitor tonuri, care nu se găsesc neapărat în sticla asta, deși există aproximativ 2500 de nuanțe, deci mai mult decât poate percepe spectrul nostru vizual. Piatra are însă o anumită materialitate, care e dincolo de acea nuanță și ține de o anumită matizare a suprafeței, de un anumit mod de a reflecta lumina, care diferă de cel al sticlei. Deci, e și un joc de materialități în final.

Am citit o explicație a dumneavoastră: „Nu am reușit să găsesc un stil care să mă reprezinte. Nu am crezut niciodată în copia fidelă a unei icoane vechi, dar nici în interpretările ieșite din matricea tradiției. Am simțit nevoia întotdeauna să creez o nouă și vie imagine a celui iconizat, inspirat fiind de tradiție”. V-aș ruga să vă referiți la concepția dumneavoastră legată de iconografie.

Concepția pleacă de la legătura cu tradiția și de la o anumită continuitate față de aceasta. Pleacă din convingerea noastră că icoana are o putere atemporală. De aceea poate să grăiască atât oamenilor care au trăit în secolul XIII, dar și celor care trăiesc astăzi. Asta se vede foarte bine în muzee sau în modul în care oamenii caută aceste artefacte din punct de vedere estetic.

Sunt transformări în aceste câteva sute de ani?

Bineînțeles că există transformări. Există și particularități locale. Există tot felul de mici nuanțe, de aceea și se poate data destul de precis o icoană. Dacă un specialist vede o icoană din secolul XV, poate să spună aproape cu siguranță, stilistic vorbind, în ce zonă a fost făcută și de ce fel de meșter și în ce perioadă. Asta se simte din modul în care e modelat un personaj, din modul în care e tratată lumina sau din alegerile iconograficice pe care le-a făcut pictorul respectiv și din materialele pe care le-a folosit. Sunt multe elemente care pot define pictura, dar trecând peste toate aceste subtilități care țin de specialist, există niște legături care transcend. Cred că cel mai bine și cel mai frumos a simțit Horia Bernea acest lucru când, la Muzeul Țăranului Român a făcut un fel de mozaic din mai multe imagini în care a arătat comparativ chipuri de sfinți. De exemplu, Sfântul Nicolae, în diferite icoane populare vechi sau nu neapărat populare. Chipul Sfântului Nicolae îl poți recunoaște în orice epocă, indiferent de stil, indiferent de preferința artistului față de o anumită estetică sau nu. Dar cred că și în cazul atelierului nostru există această legătură cu tradiția de care vorbea Horia Bernea în aceast expozeu al firului comun. Pe de altă parte, există și această particularitate care vine din trăirea noastră proprie și din propriile noastre experiențe pe care le-am acumulat de-a lungul timpului și inclusiv din viața pe care o ducem zi de zi.

Daniel Codrescu, ați absolvit un master la Florența. Ce orizonturi v-a deschis?

În primul rând, am avut acces la un univers artistic mult mai amplu, decât cel specific icoanei și am putut să compar unde icoana a fost neînțeleasă și îndepărtată din sfera de interes a artiștilor. Asta s-a întâmplat în Florența. Cumva m-a interesat mai mult această ruptură care s-a creat mai târziu decât schisma de la 1054, prin secolele XII, XIII, iar în secolul XIV s-a simțit cel mai puternic această ruptură. M-a interesat fenomenul ăsta și în momentul când m-am întors în țară, am putut să apreciez și mai mult ceea ce avem. Iar icoana mi-am dorit să capete o și mai mare importanță, în sensul că eram mult mai convins că are un cuvânt de spus și că trebuie să fructificăm toate avantajele pe care le aduce și în același timp să ne-o însușim ca o pe parte din identitatea noastră. Icoanele, de-a lungul timpului, sunt impregnate în ADN-ul nostru. Fiecare civilizație are o anumită conștiință colectivă. Chiar mă gândeam cum a fost posibil să se facă atât de multă pictură în Catedrala Națională și m-am dus imediat cu gândul la bisericile din Nordul Moldovei, despre care știm foarte bine că sunt printre singurele biserici care au și pictură interioară și exterioară. Practic, asta ne spune ceva despre setea noastră față de vizual. În Catedrala Națională se reflectă această dorință. Oamenii s-au îngrămădit și au vrut neapărat să intre în Catedrală și să vadă cu ochii lor. Au stat la cozi interminabile de 12-13 ore să vada acest ansamblu. Tocmai dintr-o sete de imagine și din dorința de a vedea reflectat Împărăția lui Dumnezeu în materie.

Există diferențe între școlile din zona noastră și cele din vest?

Eu întotdeauna vorbesc cu gratitudine despre profesorii pe care i-am avut. Nu există diferențe valorice. În vest există un respect mult mai mare față de patrimoniu, care pleacă de la nivelul cel mai înalt, la nivelul politic și care se răsfânge până la ultimii specialiști, cei care lucrează cu trudă la recuperarea acestor valori pe care le avem. În ziua de astăzi turismul este foarte activ, există turism cultural, există pelerinaj. Arta este un vector foarte important în tot acest mecanism și trebuie valorificată ca atare. S-a văzut și în arta contemporană a bisericii, în această zidire a Catedralei Naționale, care a atras foarte mulți oameni, nu numai de la noi din țară. Sunt destul de mulți care sunt curioși și vor să vină să vădă și asta arată puterea artei și a spiritualității de a aduce oamenii împreună, de a-i conecta.

Care a fost prima comandă religioasă la care ați început să lucrați, Daniel Codrescu, chiar ca ucenic al tatălui?

Mergeam cu el pe șantiere la Măneciu, la Vălenii de Munte. De la 2 ani mergeam pe șantiere. Am crescut în atmosfera asta și sigur că există niște momente cruciale. Spre exemplu, mozaicurile care le-am făcut pe fațada vechii catedrale patriarhale, cea de pe dealul Mitropoliei. Cu ocazia renovării catedralei, în 2008, am făcut câteva ocnițe. Ăla a fost un moment foarte important pentru noi. Ne-a scos puțin în față breslei și au început să vorbească despre noi diverși colegi, preoți. Aia a fost o lucrare care ne-a făcut cinste, ne-a onorat și a reprezentat un moment în care am venit cu o abordare diferită față de ce se făcea până atunci. Am găsit niște soluții care au devenit mai târziu consacrate în arta mozaicului.

Care au fost alte repere definitorii pentru parcursul dumneavoastră?

Pictura în frescă pe care am făcut-o la Biserica Șerban Voda din București, iarăși o lucrare monumentală și foarte importantă. O mică lucrare, dar foarte importantă a fost cea de la reședința patriarhală, unde am făcut un mic baldachin la vechiul paraclis Sfântul Gheorghe. Există un mic pridvoraș, chiar în fața catedralei, care are un mozaic făcut prin 2012. Soluția a fost inedită pentru momentul respectiv, pentru că am ales acest fond alb din piatră naturală. Practic atunci am folosit pentru prima dată piatră naturală în tehnica mozaicului. A fost un succes neașteptat inclusiv din partea preoților, a Părintelui Patriarh. Au fost foarte multe comentarii pozitive și cumva acea lucrare a stat și la baza viitoarei cromatici de la Catedrala Națională. Am experimentat apoi pe o suprafață mai mare în Salonul Sfinților Români, la reședința patriarhală, în 2015, și mai târziu, la Catedrala Națională unde avem această soluție inedită și cumva originală de folosire a acestui fond alb. S-a mai folosit în trecut, dar nu la o astfel de scară și nu cu o astfel de forță.

Ca privitor, ce apreciați cel mai mult la o lucrare religioasă?

Starea pe care mi-o lasă. Orice lucrare creează niște emoții și cred că impactul pe care îl are asupra ta ca om, cred că acela este cel mai important lucru. De asemenea și modul în care se impregnează în conștiință. Sunt acele lucrări care într-adevăr reușesc să pătrundă și să rămână peste ani, să devină repere și să lucreze în mod conștient sau nu în interiorul nostru. Cred că asta ține de foarte mulți factori. În primul rând, de sinceritatea și de puterea creatorului, care le pune în operă. Ține foarte mult de această nevoie interioară a celui care a făcut lucrarea. E o necesitate interioară care de fapt face să se nască lucrarea respectivă și reușește să ajungă la privitor.

Cum se realizează mozaicul din punct de vedere tehnic?

Noi lucrăm în atelier. Panourile sunt destul de mici. Niște bucăți de aproximativ 60x40 cm. Sunt piese care se asamblează în catedrală. Ele se lucrează pe o sprafață mai mare, dar după aceea se segmentează ca să poată fi mai ușor de transportat.

Și pietrele ce dimensiuni au?

Dimensiunea medie e undeva la un centimetru pe un centimetru pentru veșminte, fonduri. Cam 10.000 de pietre pe metru pătrat. Sunt și mai mici, cele care sunt folosite pentru mâini, carnație, pentru figurile sfinților. De la 3 - 4 mm, poate și mai mici de atât, în funcție de detaliile respective.

Știu că ați avut o echipă numeroasă pe care ați coordonat-o la Catedrala Mântuirii Neamului. Care credeți că este viitorul artei religioase în România?

Trăim în niște vremuri foarte interesante acum, dar eu cred că Dumnezeu are lucrarea Lui și lucrează prin oameni. Și cred că în toate vremurile și în toate timpurile au existat artiști. Unii reușesc să se impună, unii reușesc să facă ceva bun pentru oameni, pentru societate.

Tinerii își doresc să învețe să facă astfel de creații?

Da, eu cred că da. Se vede din numărul celor care ne-au urmat. În general, am observat un fenomen de recuperare a tradițiilor, de a face cu mâna lucruri, inclusiv acest mozaic, iar alții brodează, pictează în medii tradiționale, cos, creează bijuterii. Sunt lucruri care țin de manualitate și cred că e foarte important să cultivăm acest aspect ca oameni, ca societate, pentru că există o tendință de a folosi tehnicile moderne care sunt foarte bune, dar dau uniformitate, nu dau autenticitate. Lucrul manual creează, prin acele mici imperfecțiuni, o anumită căldură, o anumită vibrație a materiei care e diferită de tot ceea ce se face industrial. De acest tip de vibrație omul are nevoie în toate timpurile și va fi întotdeauna apreciată. Aceste gesturi pe care le facem cu mâna sunt foarte conectate cu interiorul nostru, cu spiritul, cu mintea, cu tot ce avem în noi și cred că face bine și la construcția interioară. Astea le-am spus și colegilor mei: „Noi trebuie să fim niște oameni mai buni la sfârșitul acestei catedrale, decât cei care am fost la început. Realizarea acestui mozaic nu este decât un parcurs, nu este un scop în sine. E un parcurs foarte frumos care ne construiește și ne zidește pe interior”.

Ce alte pasiuni are artistul Daniel Codrescu?

Îmi place natura, îmi place să călătoresc, o discuție frumoasă cu cineva. Îmi plac și mie lucrurile astea care țin de zidirea lui Dumnezeu și care cumva te inspiră. Folosesc toată energia și tot timpul pe care îl am încercând să înțeleg mecanismele astea ale Universului, care stau la baza creațiilor lui Dumnezeu și încerc să înțeleg cum sunt făcute. Și cred că asta e o pasiune care se întinde pe toată viața și ține de tot ceea ce mă înconjoară.