Șerban Sturdza – de la istorii, la radiografii arhitecturale

Șerban Sturdza (n. 14 septembrie 1947, București) este un arhitect, fost președinte al Ordinului Arhitecților din România, iar în anul 2010 a devenit membru corespondent al Academiei Române. La Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din București, pe care l-a absolvit în 1971, i-a avut îndrumători pe prof. dr. Octav Doicescu, Ștefan Lungu și Sergiu Hanganu. După absolvire, în perioada 1971-1990 a lucrat ca arhitect în departamentul de arhitectură civilă - IPROTIM Timișoara, fiind șef de atelier. A devenit apoi cadru didactic la Facultatea de Arhitectură din Timișoara. S-a specializat în activitatea de proiectare și restaurare de bunuri culturale, mobilier și amenajări de interior. În perioada 2002-2004 a fost moderator al emisiunii „Despre arhitectură” la TVR Cultural. Șerban Sturdza a devenit director executiv al Fundației Pro Patrimonio, calitate în care coordonează toate proiectele și parteneriatele dedicate patrimoniului românesc. În anul 2014 a fost ales președinte al Ordinului Arhitecților București.

Invitatul de astăzi este arhitectul, academicianul Șerban Sturdza. Ne aflăm în Casa Slătineanu, o casă cu o istorie aparte. În 1947 v-ați născut într-o casă-muzeu. Apoi ați trecut prin terorile comuniste împotriva celor cu origini nesănătoase. În 1951 din această casă a fost ridicat un lot de intelectuali, printre care și bunicul dumneavoastră Barbu Slătineanu. Brusc casa a devenit prea mare pentru o singură familie. V-aș ruga să dezvoltați istoriile trăite de acest spațiu.

Am prins toată perioada pe care ați descris-o fiind foarte tânăr. Născut în 1947, între șase ani și douăzeci de ani, să zicem. Pot să spun că, pentru că nu pot să o compar cu o altă copilărie a altcuiva, că a fost o copilărie pentru mine nu numai foarte interesantă, dar față de care am nostalgii. Dar dacă o compar cu altele, probabil că destul de specială, pentru că era într-o situație socială complet diferită. Ce era acasă nu semăna cu o familie neapărat, ci semăna mai mult cu un spațiu public. Pentru că bunicii mei aveau o colecție de artă, Colecția Slătineanu, care era vizitată continuu. Și fiind o colecție și nu un muzeu, avea un caracter mult mai intim, dar combinat cu vizite. Exista o viață socială pregnantă și fără multe ifose. Oamenii cu care stăteai la masă puteau să fie oameni care țineau după o conferință sau erau muziceni care după aia se întâlneau și făceau muzică, la fel ca în casele tradiționale din secolul al XIX lea. Dar erau și situații speciale în care viața de muzeu se amesteca total cu viața de familie. Ca să vă dau unul sau două exemple, erau zile în care stăteam în camera care era muzeu, înconjurat cu lucruri frumoase, de la stampe japoneze până la arme orientale și împreună cu bunicul și cu verii mei ne uitam la cărți ilustrate de Gustav Doré despre cruciade, dar cu pisici alături, cu corcodușe pe care le mâncam între timp. Un alt gen de imagine ciudată era că bunicul meu, care era un om foarte puternic și era și colonel de carieră, lua o sabie și se duela cu prietenii, deci se făcea scrimă. Era o casă în care se întâmplau foarte multe lucruri. Pica Slătinenu, soția lui, era sculptor, expunea, lucra, avea atelierul în casă. Mama mea făcea gravură, deci avea un atelier de gravură cu presă și cu tot ce trebuie. Era o copilărie foarte interesantă. Primul meu accident este că m-am îmbătat de la terebentina care era soluția cu care se diluau uleiurile pentru că se lucra, se făcea pictură în casă și îmi plăcea și mie să curăț pensulele. Viața mea de posibil arhitect și viitor a fost de la început canalizată, fără să vreau, către o latură puțin mai artistică și într-un mediu care era privilegiat. Am avut norocul ăsta extraordinar. Tatăl meu era architect. Nu avea voie să profeseze, era dat afară din toate instituțiile, fiind de origine neasănătoasă, dar cât timp a stat cu noi, am avut și privilegiu extraordinar să măsor casă cu casă toate clădirile de pe Bulevardul Elisabeta, pentru că pe vremea aia, tatăl meu s-a îngajat ca desenator la ICRAL și trebuia să fac releveele pentru clădirile care intraseră în proprietatea ICRAL-ului.

Credeți că această casă a avut noroc? Pentru că spre deosebire de alte multe conace, palate din țara noastră, casa a avut șansa să găzduiescă o colecție de artă comparată și chiar să devină pentru o perioadă Pinacoteca Municipiului București.

Da, a avut un noroc enorm, dar trebuie să spun că enormul noroc s-a datorat inteligenței. Această casă n-ar fi rezistat dacă bunicul meu nu făcea un raționament spre salvarea casei și a familiei, și anume de fiecare dată când era șantajat, asta se întâmpla o dată pe an, și când se spunea: „Voi va trebui să plecați de aici, aveți o singură șansă să rămâneți, trebuie să faceți o donație din colecția voastră către stat”. Și atunci bunicul mea făcea această donație. Încet, încet, cu țârâita, din an în an când veneau să ceară. Deci era un fel de bir ascuns care făcea ca supraviețuirea casei să fie asigurată și în același timp a familiei, dar totul se făcea plătind statului peșcheșul care se ducea nu se știe unde. Aș spune că ultimul element picant din această aventură care a durat ani de zile a fost cutremurul din ‘77, după care, înainte să vină Comisia de Patrimoniu ca să noteze toate obiectele în ideea de a le proteja, a apărut o trupă de tovarăși. Știau exact ce e în casă. Au ales ce le-a plăcut. Au încărcat în mașini și după aceea a venit comisia oficială ca să facă liste pentru „bunul public”. Deci întâi au fost jefuite lucrurile care trebuiau să fie jefuite, cele mai prețioase, și după aia au apărut oficialii care au făcut al doilea jaf, care a fost generator al Muzeului Colecților. Acest muzeu este expresia unui jaf organizat asupra colecților de artă particulare din București, care au fost culese de stat sub pretextul că bunurile culturale trebuie să fie adăpostite mai bine. Mi se pare un gest dictatorial și mincinos, cu atât mai mult cu cât colecționarii, fie că sunt cei dinainte care aveau colecția Dona sau multe alte colecții din București vestite, au fost niște oameni foarte atenți cu obiectele pe care le-au avut și au generat, cu puterea exemplului lor, o serie de alți colecționari care există și astăzi, care fac un foarte mare bine și bunurilor culturale și statului. Aș spune mai mult decât atât. Colecțiile pe care statul le-a acumulat prin acest jaf, n-a știut să aibă grijă de ele și în situații cunoscute de astăzi, sunt foarte multe locuri în care ele se degradează într-o proporție mult mai mare decât dacă ar fi fost ale foștilor proprietari. Ăsta e și motivul pentru care la ora asta am un proces cu statul român pentru recuperarea restului de colecție. De ce este acest proces? Din cauza faptului că, în urma „donației”, bunicului meu i s-a permis să rămână directorul muzeului și bunicii mele la fel până la moarte. Asta era înțelegerea scrisă. Ori bunicul meu a fost ridicat și a murit la închisoare, fără să fie judecat, fără niciun motiv. Deci s-a călcat actul donației și din cauza asta eu am avut un proces de reabilitare a lui și am reușit să-l reabilitez, dar colecția n-am putut să o obțin și după 30 de ani sunt într-un proces contra statului. Așa că dacă m-ați întrebat la început ce noroc a avut casa, e adevărat a avut un mare noroc, nu numai casa, și cultura română a avut un noroc și familia mea a avut un noroc pentru că, probabil altfel, șansa de a trăi era mai grea, dar totul s-a făcut printr-o luptă extraordinară, tacită, ascunsă chiar, între viața socială din timpul comunismului și viața reală, tot din timpul comunismului, dar al unei comunități mici, cum este o familie.

Domnule Șerban Sturdza, tatăl dumneavoastră a fost arhitect. Cum a intrat microbul arhitecturii în familia dumneavoastră și ce v-a determinat pe dumneavoastră să mergeți pe acest drum?

Tatăl meu a fost mai mult decât architect pentru că viața l-a împins. A făcut studiile de arhitectură la Viena, până când au intrat trupele hitleriste și atunci a trebuit să plece. Dar în timpul studenției lui la Viena, ca să-și câștige pâinea, a fost dansator de step la un club de varietăți, Teatrul „Ronaher”. Asstfel și-a obținut a doua meserie cu care a putut să supraviețuiască, la Barul „Melody”, în perioada foarte grea anilor 1949-1953. Tatăl meu, pe vremea aceea lucra într-un birou de arhitectură la Paul Em. Miclescu, un reputat arhitect român, care încă mai avea un birou propriu, iar serile se ducea și câștiga ceva bani fiind dansator la Barul „Melody”. Bineînțeles că așa un tată era de admirat pentru că pe lângă faptul că avea haz, știa să deseneze foarte bine, să facă caricaturi, iar pentru mine era un companion bun în toate jocurile. Am învățat și eu câte ceva din toate abilitățile de circ sau de verietăți pe care tatăl meu le cunoștea foarte bine. Eram prieteni cu toate trupele de circari de la Circul de Stat și erau duminici în care mă duceam cu tata, iar el era un fel de antrenor. A fost și sportiv de performanță. În tinerețe a fost alergător de fond și făcea sărituri de la trambulină. Am devenit și eu înotător pentru o perioadă de timp. Am fost în lotul național de juniori, până când am fost dat afară din cauza originii nesănătoase. Mi s-a spus că nu mai am dreptul să concurez.

Ultimul dans l-a avut într-un apartament de cartierul Militari. Așa este?

E adevărat și din cauza asta mai am încă pantofii lui de step. Johnny Gordon, ăsta era numele lui de scenă. Era un mare admirator al lui Fred Astaire, Ginger Rogers și Eleonor Powell. Când era complet incapabil să mai meargă și era tărât într-un cărucior prin casă, noaptea își dădea picioarele jos de pe tălpicile căruciorului și își punea pantofii de step și făcea exerciții stând așezat. Credea că nimeni nu-l aude. Eu pe vremea aia stăteam cu el ca să-l supraveghez dacă are nevoie de ceva ajutor și am fost surprins de pasiunea asta formidabilă și de disciplina pe care a avut-o până în ultimul moment al vieții.

Știu că în arhitectură tatăl dumneavoastră nu v-a fost un model. Ce modele ați avut ca arhitect?

Trebuie să vă spun că tatăl meu nu mi-a fost model pentru că am avut luptele clasice între adolescenți și părinți. Mi se părea că e foarte învechit, că are idei fixe și puține. Mai târziu l-am înțeles mult mai bine și am devenit un foarte apropiat prieten al lui, dar la început era de neînțeles cum se comporta față de prietenii mei, unii membri de partid pe care eu îi admiram din alte motive, nu din cauza că erau sau nu în partid, dar tata nu îi primea la masă. De asemena avea o aversiunea pentru profesorii mei, pe care îi consideram un fel de guru. Tatăl meu fusese prieten în tinerețe cu ei și făcuseră multe lucruri împreună, dar după ce a văzut fișa de securitate de la Uniunea Arhitecților și a descoperit declarații făcute cu neadevăruri îngrozitoare și acuzatoare, asta l-a făcut pe tata să nu mai vrea să aibă de-a face cu ei. Chestia asta eu nu o cunoșteam. El nu a spus-o din discreție. Însă am avut ocazia după anii ‘90 să văd câteva din aceste înscrisuri și m-am convins că era adevărat. Relația mea cu tatăl meu a fost o relație oscilantă, mai ales că o perioadă de timp a trebuit să plece din București, să lucreze la Constanța, eu eram un elev nedisciplinat, plin de alte preocupări pe care tatăl meu nu le mai putea controla și atunci am avut conflicte serioase.

Domnule Șerban Sturdza, ce înseamnă arhitectura pentru dumneavoastră?

Mie mi s-a înfipt asta cu arhitectura ca un lucru normal, deci a fost ca atunci când ai un portaltoi într-un altoi. Nu mi s-a părut niciodată că trebuie să fac altceva, nici nu mi s-a părut că nu aș putea fi capabil să fac arhitectură, dar pentru perioada de adolescență n-a fost ușor și impulsul cel mai important cred că a fost unul legat de îndrăgostire. Condiția ca să pot să fiu un bun prieten al iubitei mele a fost să fiu student la arhitectură. A fost o condiționare care m-a determinat să fac doi ani de pregătire înainte de examen, cu foarte mare atenție la Puiu Săvescu, un arhitect remarcabil, pentru care am toată stima, care m-a îndrumat și față de care am avut un foarte mare respect ca să pot să intru în arhitectură. Am vrut foarte tare să intru.

Care este stilul arhitectonic cel mai apropiat de structura dumneavoastră, de sufletul dumneavoastră și de ce?

Sunt în faza în care nu stilul mă interesează cel mai mult, ci coerența și un anumit fel de a privi lucrurile în spatele arhitecturii. Care este rezultatul arhitecturii asupra unei societăți sau asupra unei persoane? Niciodată nu mi-am ascuns admirația pentru vernacular. Deci, tot ce înseamnă arhitectura fără stil, vernacularul fără autor, inteligența generală și generativă a unor comunități sau unui popor întreg mi s-a părut totdeauna fascinantă și sunt influențat foarte tare de chestia asta.

Care este orașul cel mai plăcut arhitectural pentru dumneavoastră?

Roma, fără discuție. Dar dacă ar fi să judec în țară aici, m-am simțit, nu spun că e cel mai interesant sau plăcut, dar m-am simțit timp de 30 de ani extrem de bine în Timișoara. Pentru mine, Timișoara este un oraș în care mă simt, nu numai acasă, dar mă simt și dator și mă bucur de ceea ce se petrece acolo, chiar acum când nu mai sunt acolo. Roma, însă, este după mine o supă construită cu toate ingredientele și cu finalități remarcabile.

Domnule Șerban Sturdza, care credeți că este raportul ideal între artă și știință în arhitectura?

Arta este o chestiune care, dacă e atinsă, ceea ce e destul de greu și rar, e ceea ce trebuie să se întâmple. Ar trebui să tind către artă, folosind la maxim știință. Dar știința este în subsidiar pentru că arta presupune intuiție și imaginative, câteodată mai departe decât știința. Deci, mie mi se pare că arhitectura este un produs al civilizației care e esențial și formativ și cred că formează mai mult arta decât știința. Știința informează și arta formează.

Ce reprezinta pentru dumneavoastră arhitectura de calitate?

Cred că e normalitatea și ca persoană particulară și ca persoană care face parte din marele club al Ordinului Arhitecților. Arhitectura de calitate este ceea ce este normal și că restul este un gunoi pe care îl stârnim din păcate fiecare dintre noi, unii mai mult, unii mai puțin și care nu se cheamă arhitectura. Arhitectura este ceva care este, cum o spune și numele, puțin deasupra construcției în sine. Un pod poate să fie o arhitectură, la fel de bine cum poate să fie doar o construcție, depinde de calitate. În calitate intră parametrii științifici și parametrii estetici. Iar un pod care, pe lângă faptul că unește două maluri, stârnește melancolie sau admirație și te face să pierzi timp în fața lui și să te minunezi, este ceea ce trebuie să întâmple. De altfel, arhitectura presupune o anumită dimensiune a timpului pe care omul o acordă față de obiect. Există oameni care trec pe lângă arhitecturi care n-au niciun nume și nu-ți spun nimic și care presemne că nu sunt arhitecturi și zăbovesc mult în față unor case care reprezintă arhitectură sau a unor obiecte. Pot să nu fie case, pot să fie silozuri, pot să fie poduri, turnuri, dar care rețin emoție, sentiment și până la urmă sunt formatoare de caracter. Mie mi se pare că arhitectura are o componentă pedagogică, formativă foarte importantă și că din cauza asta a trăit într-un mediu arhitectural articulat și echilibrat este o șansă în plus pentru un popor care se formează continuu. Arhitectura este un bun de care o societate, un guvern trebuie să se preocupe foarte mult.

Ce vă inspiră?

Natura, în primul rând. La fel cum mă inspiră un peisaj cultural care deja conține arhitectură, dar pe care aș spune că n-am voie să o deranjez în armonia pe care deja a căpătat-o. Deci, până la urmă ce mă inspiră e un enorm respect pentru pulsația pe care arhitectura de bună calitate poate să o ofere prinzând și trecutul și prezentul și viitorul. A participa la formarea sau la nașterea ei e un element foarte provocator. Presupune câteodată multă sinceritate, câteodată foarte multă insistență și efort și câteodată foarte multă șiretenie, ca să poți la un moment dat, ca între toate meandrele care sunt conținute într-un proces de naștere a arhitecturii, să ajungi la capăt. Începutul în arhitectură nu e ca în pictură, care se desfășoară în timp scurt. Începutul e departe față de sfârșit. Câteodată ani de zile sau zeci de ani. Și atunci toate meandrele vieții trebuie să se supună unor dorințe care erau conținute în proiectul inițial și trebuie până la urmă să navighiezi împreună cu toți colaboratorii către un sfârșit cât mai decent, iar asta e o aventură extraordinară câteodată.

Care sunt lucrările de arhitectură pe care le-ați semnat și de care sunteți cel mai mândru?

Cred că sunt câteva lucrări care mă satisfac, câteodată mă surprind, dar mi s-a întâmplat de câteva ori să îmi spună cineva: „Nu mă mai satur să locuiesc în apartamentul pe care mi l-ai amenajat”. Acum trebuie să spun că a te înțelege cu un beneficiar e o mare șansă pentru un arhitect și în cazul acela a fost o relație foarte fructuaosă. Cred că asta e poate cea mai mare bucurie. Dacă pot să îl satisfac pe un om este sarcina mea și faptul că mie îmi place sau nu îmi place ce am făcut este un anumit rest în afara subiectului, în afara temei, dar de obicei mândria mea e satisfăcută când o încercare mi se confirmă. Eu experimentez continuu. Eu nu fac arhitectură care este de la început gândită cu reguli foarte clare. Eu încerc ca pe parcurs să mă adaptez la situațiile care câteodată par ciudate sau contradictorii, dar în care îmi atrag co-echipieri neașteptați. Poate să fie câteodată un copil sau copilul familiei care cere casa. Mi s-a întâmplat de mai multe ori să colaborez ani de zile și copilul să ajungă adult și după aia el să fie cel care a îngrijit casa mai departe. La fel cum poate să fie un prezumtiv dușman, să zicem un constructor încăpățânat, dar cu care până la urmă am găsit o punte de legătură cu care să pot în continuare să dezvolt un proiect. De obicei e o aventură fiecare casă. Noi nu avem în birou lucrări stereotipe și ne păzim de astfel de lucrări pentru că mi se pare că e mai pasionantă meseria în felul în care o facem noi. E mai grea, e mai puțin aducătoare de bani, dar e o aventură care nu vrei să se termine. Proiectele mele țin și de aspecte sonore și muzicale. Unul dintre ele este Casa Enescu, reabilitată la Mihăileni. Este casa părinților, casa mamei lui Enescu, pe care Fundația Pro Patrimonio a pus-o la punct. Mai este un proiect, un depozit de cartofi, în plin camp, unde am făcut o sală de concerte și unde facem lecții de măiestrie cu oameni de specialitate, cu pianiști. Tot în ideea de a încuraja tot ce înseamnă George Enescu pentru România am făcut un concert într-un muzeu la Țibănești, muzeu făcut în spațiile care îmi aparțin, le-am pus la dispoziție pentru locuitării din Țibănești și unde noi am făcut un concert care a avut foarte mare succes. Și cu ocazia asta am luat legătura și cu domnul Călin Torsan, un muzician remarcabil, care lucrează la Muzeul Țăranului Român și cu care încercăm acum să facem ceva foarte important și anume să studiem la Casa Enescu probleme legate de sunet. Deci, Casa Enescu de la Mihăileni este o casă care nu va fi muzeu, care va fi un centru de studiu al sunetului, în care evident Enescu are priorități, dar vom extinde toate acțiunile astea în modernitate și cred că domnul Călin Torsan este o persoană cu care vom putea face pași mari. Noi încercăm acum ca în șantierile pe care le avem să facem niște pauze și aceste pauze să fie ocupate de niște acțiuni culturale pentru oamenii din localități. În felul ăsta comunitatea va fi părtașă la acțiunile de restaurare pe care le facem noi și utilizarea casei sperăm că este mai organic legată după aia de ceea ce facem. Deci există o modalitate de a transfera gestul arhitectural în utilizarea casei de către oamenii care trebuie să aibă și grijă de ea. Între muzică și arhitectură există și o modalitate de a domestici, de a educa sau de a bucura lumea utilizând casa, cu valențe sonore de care noi ne preocupăm.

Povestiți-ne despre „Batem fierul la Conac”.

„Batem fierul la Conac” este o întâmplare care începe de la faptul că legea românească îți permitea la un moment dat să recuperezi anumite proprietăți care au fost confiscate de statul român în mod illegal. Atunci am hotărât cu familia ca din mai multe proprietăți care aparțineau familiei înainte de război să recuperăm una. Am ales-o pe cea care era cea mai periclitată la dispariție, care dacă nu ar fi fost recuperată și după aia restaurată încet, încet, ar fi dispărut. Conacul lui Petre Carp ar fi dispărut cu siguranță, pentru că după anii ‘90, în momentul în care legile s-au schimbat în România, a fost prădat și distrus în mod organizat și n-a mai rămas nimic aproape din el. Eu am obținut prin proces o ruină. Aveam un conac, într-adevăr, în care a locuit bunică mea și tatăl meu, dar ce-am moștenit a fost o ruină. Și atunci mi-am pus problema ce se poate face. Deci să fii moștenitorul unei ruine și să ai un salariu de arhitect proiectant și nimic mai mult este o chestie absurdă. Dorința mea a fost întotdeauna să recuperez memoria lui Petre Carp. E unul dintre oamenii pe care îi admir cel mai mult. Este bunicul tatălui meu și studiându-i istoria și lupta politică am găsit niște apropieri. Una dintre ele era intenția lui Petre Carp de a face o lege a meseriilor în România, în ideea de a determina un progres cât mai rapid al societății românești. Pe vremea aia făceau multă agricultură în niște condiții discutabile și aveau nevoie de tehnologie, meserii, știință. Această lege el a încercat să o promoveze și cum eu eram interesat încă dinainte de anii ‘90 de tot ce înseamnă vernacular în arhitectură, dar și de ce înseamnă drumeție și societăți rurale. Satul românesc pentru mine e o experiență unică. M-am hotărât să încerc să continui să cârpesc ce ar mai rămas din conac aplicând niște principii pe care Petre Carp a încercat să le facă. De ce batem fierul și nu altceva? Am hotărât să facem un atelier de fierărie pentru că un fierar are nevoie de puține scule și e mai ușor să-ți faci un atelier de fierărie, decât unul de tâmplărie care presupune tehnologie mai multă, pricepere mai multă și riscuri mai mari de accident.

A fost realizat proiectul și după modelul breslelor?

Da. Făceam parte deja din Fundația Pro Patrimonio care avea o componență care depășea granițele țării, deci erau reprezentanți Pro Patrimonio România în societatea franceză, în societatea engleză și americană. Această fundație făcută de Șerban Cantacuzino, care era pe atunci arhitect în Anglia, a dorit să ajute în moduri diverse refacerea patrimonului românesc de arhitectură în principal, dar și de peisaj cu ajutorul oricăror persoane care sunt dispuse. Și s-a făcut o fundație din care au făcut parte și cetățeni din țările pe care le-am amintit și care au ajutat patrimoniul românesc. Și printre aceste experiențe, întâlnirea mea cu Compagnons du Devoiru et du Tour de France, o organizație franceză de meșteri și artizani, continuatoare breslelor din Evul Mediu, a fost decisivă. Am hotărât, cu acceptul lor, să fac o colaborare, iar colaborarea a constat în teleportarea unui fierar francez, care să stea în România și să facă practică. Să pună pe picioare un atelier și să educe românii. De ce am făcut asta? Pentru că mi-am dat seama lucrând la monumente istorice că partea de feronerie, când ajungeai la un detaliu de grilaj, la o broască sau la o clanță trebuia să te duci în Ungaria, cel mai aproape, dacă nu în Cehia sau în Franța, să cumperi obiecte, pentru că fierarii noștri, știau fie să facă potcoave, fie să lucreze la strung sau să facă ceva din tinichigerie. Nimeni nu știa să facă forjă. Iar elementele forjate care se găseau în magazine nu erau cele convenabile pentru o restaurare, erau obiecte seriale. Atunci am hotărât să facem această fierărie, care a pornit ca o joacă. Se satisfăceau nevoile pe care le aveam direct pe șantier. După aia s-a dezvoltat foarte tare, iar acum am putea spune că suntem specialiști. Dar noi, pe lângă atelierul care-l facem, avem caravane de fierari care se duc în toată țara și fac demonstrații, pentru că există nevoia de a avea fierării în țară. La atelierele din Franța, se fac șase ani de studiu, în care intră manualitate, dar și teoria artelor, desen descriptiv, istorie, limbi străine, deci o fel de universitate foarte complicată și cu examene serioase. Diploma lor, examenul final se concretizează printr-un obiect și un eseu despre obiectul ăsta, pe care trebuie să-l facă noul fierar cu mâna lui, iar după aia atelierile în care intră ei, ca maestri, sunt niște ateliere de high-tech. De exemplu unul dintre sistemele spider pentru pereții cortină de la blocurile cele mai moderne, sunt făcute și studiate în atelierele acestor fierari, pentru că ei cunosc tehnologii de vârf și sunt extrem de atenți la cum le fac. Ei sunt un exemplu și științific, nu numai de inteligență manuală. Acești fierari de 20 de ani stau în România, de-a lungul întregului an și lucrează o dată ca să dea lecții și al doilea ca să susțină atelierul, să fie sustenabil. Trebuie să spun că atelierul nu e sustenabil decât în ultimii doi ani. Deci 18 ani noi am susținut atelierul și acum suntem pe munchie de cuțit. Dar am reușit totuși să facem obiecte importante, să dăm exemple importante și să facem o pedagogie care eu cred că ajută nu numai pe fierar, ci și pe arhitect, pentru că, până la urmă, gândirea dintr-un atelier de fierărie dezvoltă un mod de gândire pe care un arhitect îl apreciază, adică îi structurează gândirea interioră, analiza și posibilitățile de expresie. Pe lângă asta, faptul că am avut întâlnirile la Sarmisegetusa, cercetări despre felul cum se lucra fierul în perioada dacică, sunt niste realizări interesante care au un caracter important.

Domnule Șerban Sturdza, ați fost președintele Ordinului Arhitecților. Cum vi se pare evoluția arhitecturii românești?

Se trece de la un entuziasm fără cunoștințe, care sunt anii 1990-2000, în care pătrunde o arhitectură de consum occidentală din industria birourilor și care face niște pași foarte rapizi, cu oameni care sunt puțin pregătiți și, din cauza asta, consecințele sunt că după încă 10 ani de utilizare au trebuit toate clădirile astea să intre în reparații sau în procese, pentru că ele nu au fost suficient de bine făcute. Sunt unele remarcabile, făcute și de arhitecți români care lucraseră în străinătate și aveau mai multă cunoștință, Vladimir Arsene, de exemplu, dar există și arhitecturi care se încadrează în consum de doi bani, făcut cu bani mulți, foarte repede și care au reușit să pună probleme de două naturi. O dată de natură de întreținere, pentru că nu au fost bine construite și al doilea de natură urbanistică pentru că au generat niște anomalii sau niște dezechilibre într-un oraș care nu era pregătit să preia atât de repede modificări de siluetă, modificări de circulație. Arhitectura se îmbină aici cu urbanismul într-o măsură foarte mare, iar dacă mă întrebați ca exponent al Ordinului Arhitecților, chestiunea asta s-a putut observa și în rapoartele pe care Ordinul Arhitecților le-a făcut către primării sau guverne. E adevărat că suntem tot timpul într-o perioadă de tranziție în care pierderile sunt mai mari decât normale. Distrugerile sunt mai mari după ’90, decât cele făcute de Ceaușescu înainte, pentru că ele au fost făcute prin democratizare de foarte mulți ceaușești, fiecare la locul la care și-a exercitat puterea, dar fără să fie pregătit și că metodele de a interveni pentru reparații și echilibrare sunt deocamdată sub puterea de acoperire a distrugerilor. Un raport european s-a făcut asupra patrimoniului de arhitectură, vorbesc de arhitectură istorică. Iar concluzia este că distrugerile sunt mai mari decât reparațiile și pierderile sunt mai mari decât recuperările. Deci verdictul e că vor dispărea în destul de scurt timp o cantitate enormă de monumente de arhitectură sau de arhitecturi de buna calitate, care nu sunt încă încadrate în registrul monumentelor. Avem pierderi și ăsta este motivul pentru care cred că documentarea, arhivarea măsurătorilor și o privire critic-constructivă este ceea ce ar trebui. O pierdere este ireparabilă, dar poate să fie măcar documentată. Ne putem inspira din cazul Varșovia de după război, care a putut fi refăcută pe baza documentelor. Dar poate fi și o pierdere totală, în care nimeni nu își mai aduce aminte de nimic și asta duce la pierderea identității. A spune că identitatea națională se pierde odată cu arhitectura nu este deloc o exagerare. Este o realitate și cred că suntem în situația asta. Sunt foarte critic în ceea ce privește o anumită structură deontologică a meseriei, pe de o parte și pe de altă parte sunt critic față de legislația care nu acordă fenomenului arhitectural din România ceea ce merită. Noi suntem în urmă față de Europa în continuare cu 60-70 de ani în ceea ce privește conceperea cadrului construit. Avem principii retardate din punctul acesta de vedere și din cauza asta aș spune că rezultatele sunt mai proaste per total, decât posibilitățile intelectuale ale fiecărui arhitect. Avem foarte multe persoane inteligente, dar avem foarte multe rateuri care sunt de fapt obiecte finite și care vor mai sta acolo 100 de ani fără să le mai poți schimba decât pe aici, pe acolo.

Ce alte pasiuni are arhitectul Șerban Sturdza?

Pasiunile mele sunt tangente la meserie. Îmi place să desenez mobilier, îmi place să fac scaune, îmi place să înot, îmi place să desenez tot timpul lucruri foarte întâmplătoare, care nu au legătură cu proiectele neapărat și cred că îmi place să discut cum se poate face mai bine o ambianță sau un proiect de viitor în care arhitectura să fie introdusă.