Dorel Vișan – între realism, pesimism și nostalgie

Dorel Vișan (n. 25 iunie 1937, Tăușeni, Bonțida, Cluj) a interpretat peste 40 de roluri în teatru, de la Molière la Shakespeare, de la Marivaux la Büchner, iar în film a avut peste 50 de roluri în producții românești și internaționale. A fost director al Teatrului „Lucian Blaga” din Cluj. În anul 1974, a debutat pe marele ecran în comedia „Păcală”, iar patru ani mai târziu este magistral în filmul „Între oglinzi paralele”, în regia lui Mircea Veroiu. În anul 1987, Mircea Danieliuc l-a distribuit în filmul „Iacob”, film în care Vișan a realizat rolul său de referință. După ce, în anul 1985, Stere Gulea i-a oferit rolul Tudor Bălosu în filmul „Moromeții”. În anul 1995 Mircea Daneliuc i-a oferit rolul principal (senatorul Vârtosu) în filmul „Senatorul melcilor”. Pentru prestația din film a primit premiul de interpretare masculină, la Festivalul Filmului Mediteranean de la Montpellier (Franța). De-a lungul carierei sale, a fost laureat cu numeroase premii: Premiul pentru cea mai bună interpretare masculină la Festivalul Filmului Românesc de la Costinești (1981); Cel mai bun actor al anului, acordat de Asociația Oamenilor de Teatru (1987); Premiul de interpretare masculină al Asociației Cineaștilor, pentru rolul Iacob; Premiul de Excelență la TIFF pentru activitatea sa neîntreruptă în slujba artei (2003). A fost decorat cu Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler. În anul 2018, actorului Dorel Vișan i-a fost acordat titlul de Doctor Honoris Causa de către Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” din București. În anul 1995 a avut loc debutul său literar cu poezii, în revista „Steaua”. A publicat până în prezent 4 volume de versuri. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj.

Dorel Vișan, după atâți ani de carieră, după atât de multe succese, și în teatru, și în cinematografie, ați putea să ne spuneți ce înseamnă să fii actor?

Actorul este un propovăduitor laic. Deci, după credința mea, teatrul, scena, este un altar laic. Cuvintele care nu se pot spune în biserică, nu se pot spune nici pe scenă. Shakespeare, care era foarte buruienos, niciodată nu a fost vulgar. Ori lumea asta nouă a înțeles greșit libertatea. A înțeles că a spune niște prostii înseamnă a fi liber. Din potrivă, a spune niște prostii demonstrează că nu ești liber. Pentru că ești liber numai când ai răspundere a ceea ce spui. Deci, teatrul este un dialog cu omul și un dialog al omului cu sine. Este foarte important. Pe vremea pe care noi o numeam comunistă, dar noi nici comunismul nu l-am făcut ca lumea și nici capitalismul. Le-am compromis pe amândouă, pe vremea aceea repertoriul Teatrul Național era obligatoriu. Ca să-ți dea bani, trebuia să transmiți niște mesaje de bine, de frumos și de adevăr. Și la repertoriu era obligatoriu să ai piesă pentru copii, piesă pentru problematica tinerilor, piesă istorică, piesă din literatura contemporană, piesă din literatura universală și, pe urmă, încă două piese la dispoziția directorului. Deci aveai un program impus care trebuia să-l faci pentru banii ăia pe care îi plăteau oamenii, pentru culturalizare. Acum teatrele pun toate prostiile. Teatrele se numesc „Marin Sorescu”, „Lucia Blaga”, „Vasile Alecsandri”, dar nu pun piese nici de Alecsandri, nici de Blaga, nici de Marin Sorescu. Acum se transmit alte mesaje. Ceea ce propune Untold-ul, aia transmit teatrele acum, adică prostia.

Cum a început călătoria dumneavoastră în lumea actoriei?

A început printr-o întâmplare. Eu n-am vrut să mă fac artist. Când eram elev la școala de învățători am jucat în teatru. M-au văzut niște artiști de la Cluj jucând într-o piesă de Gogol. Și au zis să merg să mă fac artist pentru că sunt talentat.

În cazul dumneavoastră, care-i raportul între talent și trudă?

Cu trudă mergi numai până într-un loc. Talentul face diferența. Cum spunea maestrul Finteșteanu: „Actorul trebuie să aibă trei calități: gură, statură și figură”. Și lângă astea trei să aibă și păsărica aceea a talentului. Deci talentul este un har. Este omul care poate să aibă simțul lucrurilor care nu se văd. Așa ne spuneau nouă profesorii: „O sută de oameni trec pe lângă un lucru și nu-l văd, și trece un actor și-l vede”. E un lucru de misionar, nu e o meserie. Este exersarea unei vocații. De aia era foarte mare selecția. Și așa se mai greșea selecția. Și era eliminatorul institut până în anul trei. Dacă maestrul nu vedea că faci progrese, atunci îți recomanda să faci altceva. De exemplu, Andrei Șerban și George Banu nu au mai putut face actorie pentru că nu s-au dezvoltat și au ajuns celebri, unul ca regizor și celălalt ca un comentator de teatru. George Banu a fost șeful criticilor de teatru din Europa. El a fost la actorie și în anul întâi sau în doi i s-a spus să se mute la altă facultate. Atunci a făcut o secție de teatrologie. Iar Șerban, cu care am fost coleg de an, a trecut la regie și a făcut minuni. Vedeți, cum se exploata harul și talentul tinerilor? Profesorii îi curățau, îi alegeau pe cei care aveau har și îi ajutau să se dezvolte.

Ce credeți că înseamnă modelul pentru un actor? Cât de benefic este un model și cât de greu te desparți de model pentru a fi tu?

Pentru un actor înseamnă tot ce înseamnă modelul în orice domeniu. Și la cizmărie nu mergeai și dintr-o dată făceai pantofi de piele de vițel, ci măturai în atelier doi ani. Vedeai maestrul cum bate cuiele de lemn, cum prinde, cum trage, cum face și așa se spunea că se fură meserie. Aceeași treabă este și la artiști. Dacă muncitorii de scenă și ceilalți angajați și actori veneau la arlechin (n.r lateralul nevăzut de spectator al scenei) să vadă ce faci, înseamnă că era bine. Dacă nu veneau, înseamna că nu e bine.

Care a fost modelul dumneavoastră?

Modelul meu a fost Birlic, cu care am avut niște relații foarte frumoase. Eram tânăr actor, nu prea jucam, făceam aproapre o figurație în „Omul cu mârțoaga”. Maestrul Birlic venea, juca și el nu bea alcool. Când mergeam în deplasări, el mergea la cofetărie, toți mergeau la restaurant. Mult am ținut la dânsul. Mergeam cu dânsul la cofetărie. Și acolo mi-a povestit foarte multe lucruri. Ce lucruri minunate mi-a povestit și ce mare actor a fost. Am învățat mult de la maestru Calboreanu, de la Finteșteanu, de la Forry Etterle, de la Antoniu, dar cred că Birlic a fost cel mai mare actor al tuturor timpurilor.

Prin ce vă impresiona Grigore Vasiliu Birlic?

Prin ușurința de a crea, prin spontaneitatea. Era natural. Deci, un artist și o operă de artă, dacă nu are adevăr de viață, n-are nicio valoare. Și el știa să aibă adevăr de viață pentru că știa să observe viața. Adică, reacționa exact cum trebuie să reacționeze un om într-un anumit moment. Un actor nu trebuie să facă roluri, ci să reconstituie destine. Orice rol este un destin. Adevărul vieții este cel care îl impresionează pe om și îi pune la lucru și mintea și inima. Dacă pune numai mintea, nu e bine.

Dorel Vișan, vă mai amintiți momentul debutului? Cum a fost această seară?

Da, la absolvire am jucat Subdirectorul din piesa „Mitică Popescu”. Am avut foarte mare succes. Și pe urmă am jucat același rol la Târgu Mureș. În film, primul rol interesant și prima relație cu filmul și cu seriozitatea imaginii, am avut-o cu doamna Malvina Urșianu, care m-a distribuit în „Trecătoarele iubiri”.

Cât de dificilă a fost trecerea actorului de teatru spre film?

Sunt două lucruri diferite. E o problemă de ingrediente. La film pui mai puțin, mai puțin piper, mai puțină sare. La teatru trebuie să pui, să te vadă și cel care stă în ultimul rând. Actorii erau învățați ce înseamnă actoria. Acum școala nu mai are aceeași profunzime. Sunt și acum actori buni și între tineri, dar nu mai sunt cei care să-i formeze.

Dorel Vișan, ce înseamnă pentru dumneavoastră un regizor bun?

Un regizor bun este acela care scoate untul din tine. Dar nu prin duritate, ci prin discuții, prin lămurire. E un fel de psiholog care spune de ce. Deci în teatru trebuie să ai întotdeauna în față cuvintele „de ce” și „cum”. Un regizor mare este cel care are o vedere mare de ansamblu. De exemplu, „Iisus din Nazaret”, filmul lui Zeffirelli. După părerea mea, este cel mai mare film despre Iisus. De ce? Pentru că este foarte apropiat de felul cum a fost prezentat Iisus în istorie. Un regizor mare știe să te sensibilizeze, să te facă să ajungi la poveste. Este o poveste cu Stanislavski, care a fost idolul nostru atunci la teatru. Un tânăr juca un contabil și a venit la Stanislavski și a zis: „Maestre, cum trebuie să spun eu cuvintele alea?”. „Nu le spune, vino acolo, trage-ți mânecuțele, șterge lampa, șterge biroul, pune-ți dosarele în ordine, ascute-ți creionul. Peste 10 zile iar…Tot așa, vreo lună. Și după o lună zice: „Acum știi cum să spui cuvintele alea? Da. Ai văzut? Nu trebuie să spun eu, trebuie să-ți dai tu seama.”

Care sunt regizorii pentru care dumneavoastră puteți spune că ați avut șansa să lucrați cu ei?

Eu am avut șansa să lucrez cu Horog, un regizor maghiar de mare clasă, Győrgy Horog. Am lucrat cu Vlad Mugur - regizor mare. Am lucrat cu Pintilie, am lucrat cu Crin Teodorescu în teatru. Aproape cu toți regizorii. L-am cunoscut pe maestrul Ciulei. N-am lucrat cu dânsul, dar am mai mers la repetiții și vedeam cum explică și cum dă indicații. De la fiecare am luat ceva. Iar la film am lucrat cu toată pleiada asta: Danielic, Pița, Veroiu, Nicolae Mărgineanu și toți din generația mai tânără, care erau școliți foarte bine.

Dorel Vișan, cum vă definiți ca artist? Ce credeți că vă individualizează?

Credința în mesajul pe care vreau să-l fac și credința în oameni. Aici am și pierdut în viață, că am crezut în oameni. Shakespeare spune despre om că este cununa creației, iar Blaise Pascal spune că este lepădătura Universului. Amândoi au dreptate. Deci omul poate să fie odată sublim și odată mizerabil. Am crezut în oamenii sublimi, am crezut în adevăr, am crezut în părinții mei care mi-au dat niște cărări pe care m-am dus și nu-mi pare rău.

Care este rolul atât din teatru cât și din film care v-a adus cele mai multe provocări, dar și satisfacții?

De multe ori ești mai atent cu copiii care sunt mai debili, decât cu copiii care sunt mai puternici. Dar am cel puțin câteva roluri, cum a fost Iacob în film, sau Falstaff în teatru, sau Creangă în film, care cred că vor rămâne definitiv în istoria culturii. Și datorită regizorilor, și datorită textului, dar și datorită înțelegerii mele pe care am avut-o de am putut să mă apropii de personajul respectiv.

Există vreun rol pe care vi l-ați dorit, dar nu l-ați abordat?

Poate că aș fi vrut să joc Regele Lear, dar nu m-a întrebat nimeni. Sau aș fi jucat Regele din Hamlet, dar nu. Am jucat Falstaff și după părerea mea Falstaff este cel mai complex rol din dramaturgia universală, din toate timpurile. De-aia Shakespeare nu a scris o piesă specială pentru el. L-a băgat în două piese: în Henric al IV-lea și în Nevestele Vesele. Falstaff merge de la erou până la laș. Exact ce este omul. Am făcut și lucrarea de doctorat cu Falstaff – „Falstaff, tragicomicul umanului”.

Cum ați caracteriza evoluția teatrului românesc în ultimile decenii? Vă întreb și ca actor, și ca fost manager al teatrului din Cluj.

Teatrul românesc până în ’89 a fost unul din cele mai grozave teatre din lume.

Au spus mai mulți că cel puțin în Europa puteam să ne comparăm cu rușii și cu britanicii.

Cu oricine. Noi am avut un teatru mare. Ei, după 89, când artiștii au crezut că-s liberi, a început să se deterioreze și a început să-și piardă adevărul de viață. De asemenea au început să dispară vedetele, marile vedete, actori puternici care rămân prin opera lor. Și acum sunt talentați între tinerii actori. Dar ei devin vedete de vineri până luni. Dar nu rămân vedete mari care să rămână în istorie, pentru că nu mai este același interes pentru cultură. Miniștrii culturii care au fost în această perioadă, vreo 40 de miniștri în 30 și ceva de ani, în afară de domnul Pleșu, de Marin Sorescu, de Petre Selcudeanu și nu știu pe cine să mai pun ca să fie la nivelul lor, că au mai fost vreo 3-4 importanți, restul n-au avut ce căuta acolo. Noi nu avem un plan național de culturalizare. Avem un plan național de deculturalizare și de distrugere a învățământului.

Cum vedeți evoluția filmului? Filmul care după Revoluție a început să fie atât de premiat în Europa?

Evoluția filmului are aceeași soartă. Premierele care s-au făcut în Europa, mai ales în ultimul timp, sunt legate de lucruri care nu sunt cele mai pozitive. Ca să participi la un festival, trebuie obligatoriu să ai o scenă cu minorități sexuale. Au obligat oamenii să transmită idei care nu erau ziditoare, ci care îl decalibrau pe om. Și acum apar filme și am mai văzut câteva filme interesante, dar în lume nu prea mai sunt regizori mari. Probabil a fost perioada aia extraordinară, iar acum trebuie să treacă un secol ca să revină o altă perioadă.

Dar s-a schimbat felul de a gândi al oamenilor?

A dispărut un lucru extraordinar de important pentru oamenire, gândirea logică. A murit seriozitatea. Încep să dispară cele mai elementare sentimente de afecțiune umană: iubirea, rudenia, apropierea. A dispărut morala. Fundația sau rădăcina legii morale este rușinea. În momentul când dispare rușinea, intră nerușinarea. În toate sectoarele, în România și în lume, funcționează nerușinarea. O altă treabă. A dispărut din lume sentimentul colectivității. Nu e bine, pentru că un neam se menține prin identitate și se unește prin limbă. S-a împărțit lumea, foarte parșiev și foarte viclean, între noi și ei. Atâta timp cât în România va fi această împărțire, România va merge tot în jos. Deci au dispărut trei fundații ale formării unui neam. Funcționează nerușinarea, funcționează dezbinarea și neascultarea de Dumnezeu. Relația omului cu divinitatea este obligatorie. Pentru astea au fost făcute religiile. Ca să echilibreze relația dintre pământ și cosmos.

Ca mare actor de film, ce părere aveți despre această modă care a apărut în ultimii ani și despre succesul la care au ajuns filme create de influenceri?

Niciodată nu m-a interesat moda. Moda este trecătoare. Eu am trăit într-o perioadă când se spunea că cel mai învechit lucru este avangarda. În momentul când se naște, a doua zi, apare alta avangardă. Și atunci tot baza este bună.

Cât de important mai este teatrul, filmul în viața cetății?

Acum la noi mai este pentru că a apărut această televiziune care se numește Cinemaraton și care face un serviciu cultural extraordinar României. Aduc filmele vechi, să vadă copiii istoria. Aduc filme care astăzi nu s-ar mai putea face în România. Nu mai poți aduna atâta figurație. Nu mai este atâta interes. Deși e plină lumea de bogați, nu mai sunt bani. Mimeni nu-ți dă 10 lei pentru o artă.

Cât de ofertantă mai este actoria pentru tineri astăzi?

Nu mai este. Eu nu îi sfătuiesc.

De ce?

Pentru că în vremea asta te poate distruge. Dacă ești talentat, vrei să faci ceva și vezi că nu poți, nu te distribuie. Trece vremea. Nu mai poți juca Romeo. S-a dus Romeo. Vine Hamlet. Nu mai poți juca nici Hamlet. Vremea trece și ajungi la regele Lear. Deci, viața actorului e trecătoare și el trebuie să treacă prin aceste zone în care propovăduiește adevărul, frumosul, binele și dreptatea. Actorul este un fel de propovăduitor laic. Ori astăzi nu mai ai cui propovădui.

Vedeți o transformare și a publicului?

Da! Este o transformare și a publicului. Am fost odată la o nuntă și m-am dus la cel de la muzică și i-am spus: „Nu-i prea tare? Dă mai jos”. Se auzea muzica foarte bine. Puteai dansa. În secunda aia toți dansatori s-au oprit și-au plecat la mese. Au avut impresia că s-a oprit muzica. Deși muzica mergea, o auzeai, dar lor le trebuia să le urle în urechi, să-i asurzească. Vom ajunge un popor de hipoacuzi.

Prin ce s-a transformat publicul de teatru?

Publicul de teatru caută teatru și acum. Și se duc oamenii la teatru. Dar nu găsesc întotdeauna ce trebuie acolo. Ei se duc și la biserică. Și nici acolo nu știu ce să găsească. Pentru că dacă te întorci de la biserică, cum te-ai dus, mai bine nu mergeai. De la biserică trebuie să te întorci cu Dumnezeu în tine. S-a schimbat felul de a gândi al oamenilor. Mulți nu au înțeles libertatea. Pentru omul care este neinstruit, libertatea este un blestem. El nu știe că libertatea are la capăt sclavia.