Ioana Mihăiescu – o viață împărțită între arhitectură și pictură

Arhitecta Ioana Mihăiescu s-a născut în judeţul Vâlcea, pe malul Olteţului, iar de la vârsta de un an trăiește în Reşiţa, pe malul Bârzavei. După şcoala făcută în Timişoara, Bucureşti şi apoi stagiatura de la Târgu Jiu, a revenit la Reşiţa. În 1990 a devenit primul architect reșițean care nu mai proiecta sub umbrela de protecţie nici unei instituţii. A dat examene și a devenit verificator de proiecte, membru în Registrul Urbaniştilor, apoi specialist în restaurarea monumentelor şi diriginte de şantier / secţiunea monumente. Continuă să picteze. A avut câteva expoziţii personale de acuarelă şi pictură pe mătase în ţară şi în străinătate. Este membră a Uniunii Artiștilor Plastici, a Uniunii Arhitecților și a Ordinului Arhitecților din România.

Ce v-a determinat să vă apropiați de arhitectură? De ce ați ales să vă apropiați de acuarela?

De arhitectură m-am apropiat folosind particula „nu”. Când eram mică, mi-am dorit să fac scenografie, așa mi-am exprimat punctul de vedere legat de viitoarea profesie. Tatăl meu, care venise la Reșița în 1949, împreună cu un colectiv de tehnicieni și artiști pentru înființarea Teatrului de Vest din Reșița, a avut ocazia ca aproximativ 20 de ani să realizeze scenografiile pieselor care s-au montat acolo. Mă fascina ceea ce făcea tatăl meu. Mi se părea că este un gigant care face lucruri extraordinare, decoruri de mari dimensiuni și voiam și eu să fiu ca el. În momentul în care mi-am exprimat față de el această dorință, el a spus nu. Tata, care m-a lăsat toată viața să-mi aleg drumul pe care-l doresc și niciodată n-a intervenit în a ajusta cumva opțiunile, mi-a spus: „Orice altceva în afară de scenografie”. N-am investigat prea mult de ce a spus acest „nu” și atunci m-am gândit ce aș putea să fac eu folosind calitatea de a desena cu ușurință pe care o dobândisem la un curs de desen început la vârsta de șase ani. Am găsit că ar putea fi oportun pentru mine să fac din această aplecare spre desen o profesie. Și am ales arhitectura. Am ales-o într-un moment în care nu știam prea mult ce înseamnă acest lucru, dar pot să spun acum, la sfârșitul unei cariere, că nu-mi pare rău că am avut această opțiune. Pictura a apărut din necesitatea de a-mi proteja și de a-mi salva sufletul. Absolvind această facultate de arhitectură am fost aruncați în câmpul de luptă, adică să lucrăm pentru societatea de atunci, societatea comunistă. Și am constatat că aripile care ne lăsaseră să fie crescute în timpul școlii au început să nu mai bată atât de înalt și zborul nostru era foarte jos, pentru că noi cei din provincie trebuia să aplicăm proiectele tip care se gândeau la București. Deci, în țara asta o parte gândeau și o parte executau. Noi adaptam la teren niște proiecte tip.

Dar nu îi interesau și aspectul din localitatea respectivă?

Din nefericire, țara arăta la fel. Că dacă ne uităm la această arhitectură anilor ‘60 până la Revoluție, constatăm că s-au folosit doar câteva secțiuni de proiecte tip care s-au ridicat toate deodată, indiferent că sunt în nordul sau sudul țării. Dar partea cea mai dramatică poate nu este asta, pentru că ele au avut o comandă socială atunci. Partea cea mai dramatică este aceea că peste circa 80-100 de ani toatevor trebui să fie scoase din uz. Deci toată pădurea asta de blocuri care a crescut deodată, va trebui tăiată sau extrasă, cu tot cu rădăcini, cu tot cu fundații din locurile în care ea a fost plantată. Dar să revenim la ceea ce m-ați întrebat. Am intrat în rutină și asta nu-mi plăcea absolut deloc. M-am gândit că trebuie să fac ceva pentru mine. Pictam, dar am început să expun. Am avut prima expoziție personală de acuarelă în 1985.

Doamna Mihăiescu, de ce este acuarela atât de iubită de arhitecți?

Face parte din limbajul nostru. Era un mod de a povesti arhitectura și de a o face spectaculoasă, de a o face apropiată oamenilor. Noi am fost o generație de studenți foarte talentați, care intram într-o competiție la predările de proiecte, pentru care fiecare proiect era aproape o operă de artă. Acuarela îți dă acea transparență pe care nici o altă tehnică nu ți-o poate oferi. Pentru mine este un mod de a reprezenta ceva rapid, ca o respirație, a materializa emoția și a o pune pe o coală de hârtie.

Prin ce credeți că iese în evidență arta dumneavoastră și care au fost etapele care v-au definit ca artistă?

Eu cred că am reușit să combin în lucrările mele de acuarelă aplicarea nativă spre culoare și sensibilitatea pe care mi-a dat-o Dumnezeu, cu tot ceea ce am acumulat în timpul profesiei de arhitect, așa că eu fac o acuarelă grafică mai mult, ceea ce puțini se încumetă să facă. Acuarela este o tehnică grea. Ea trebuie făcută contra timpului. Acuarela nu te lasă să greșești. Acuarela nu te lasă să revi asupra ei. În ulei, în acril, poți să corectezi. Toată viața poți picta o pânză și mereu, în fiecare zi, altceva. Acuarela nu te lasă să faci acest lucru.

Cum caracterizează arhitecta Ioana Mihăiescu dezvoltarea arhitecturii românești? Care sunt plusurile, care sunt minusurile?

Arhitectura, ca și arta, ca și muzica, ca și poezia, este într-o continuă căutare. Toate aceste arte sunt într-o continuă investigare a unui nou teren. Eu nu fac o analiză critică a arhitecturii contemporane, pentru că nu obiectul de arhitectură este întotdeauna greșit. Dacă mergi pe stradă, vei constata că vei vedea case frumoase, case făcute cu proporție bună, cu un echilibru al formelor bine studiat, în care s-a ținut cont de vecinătăți, s-a ținut cont de exprimarea sinceră a funcțiunii pe fațadă și așa mai departe. Deci, nu ăsta cred că este defectul cel mai mare al arhitecturii contemporane. Se spune că azi e o arhitectură de proastă calitate. Nu este o arhitectură de proastă calitate din punctul meu de vedere. Ceea ce, însă, e pierdut din mână, este relația obiectului nou de arhitectură cu fondul construit existent. Și asta duce la o lipsă de omogenitate și la apariția unor accente stridente în frontul stradal. Relația cu vecinătățile este pierdută de sub control, din punctul meu de vedere, și, de asemenea, dacă e ceva eronat în țara asta, este urbanismul. Deci, peste tot unde te duci și vezi explozia asta contemporană de după Revoluție, vei constata că nu se mai ține cont de aproape nicio regulă.

Ce părere aveți de această soluție arhitectonică folosită în ultimii ani, în care se păstrează numai fațadele clădirilor vechi, iar din interiorul lor apar niște creații contemporane, bazate mult pe sticlă?

Mie nu-mi plac „struțocămilele”. Deci, combinațiile acestea între arhitectura veche păstrată până la un anumit nivel din care crește sticla, mie nu-mi plac absolut deloc. Pentru mine, clădirea monument trebuie să rămână intangibilă. Dacă ea este valoroasă, nu te atingi de ea. O salvezi, o aperi, este trecutul tău, istoria ta. Nu suntem nimic dacă nu mai avem aceste însemne.

Locuiți în Reșița, sunteți specialistă în restaurare. Cât de multe eforturi se fac pentru păstrarea patrimoniului arhitectural?

În primul rând vreau să vă spun că țara asta are multe monumente de arhitectură, dar sunt vreo 700 de specialiști atestați. Au început să se refacă anumite creații arhitectonice importante, pe fonduri europene, ceea ce cred că este un plus. În primul rând pentru a salva patrimoniul trebuie să ai cu cine. Sunt multe clădiri de patrimoniu și foarte puțini specialiști atestați. Nu avem fond uman cu care să restaurăm aceste monumente. Nu avem resurse bugetare. Marea parte a obiectelor de patrimoniu nu aparțin statului român, aparțin privaților. Privații au fonduri limitate, s-au bucurat să-și recapete aceste obiecte, dar nu s-au gândit la faptul că ele trebuiesc refăcute, trebuiesc repuse într-un circuit, trebuiesc valorizate. În Caraș - Severin, dar e cam același lucru e în toată țara, avem vreo 800 și ceva de monumente de arhitectură și un singur specialist în județ. Nu i-ar ajunge o viață ca să citească toate dosarele. Intenții pozitive, bune există. La Reșița avem o garnitură administrativă care a înțeles că patrimonul ăsta uriaș, industrial, pe care noi îl avem, nu este un mormant de fiare vechi, ci este o bogăție extraordinară prin care poți ridica un oraș. Poți reconverti tot ce avem noi moștenit în obiecte culturale, obiecte funcționale, în construcții care să atragă investitori, să atragă oameni de cultură.

Ioana Mihăiescu, arhitectura este o artă sau o știință?

Este o echilibristică făcută pe un fier foarte subțire între artă și știință. Pe vremea mea, arta și știința se împleteau în proporții aproape egale. Fără creativitate nu puteam face nimic. Știința m-a ajutat ca aceste idei creative să fie puse în practică. Acum ne folosim mult mai mult mintea și mai puțin sufletul în arhitectură. Nivelul de creativitate s-a stins, s-a estompat, dar a câștigat foarte mult tehnologia. Și specializarea. Arhitectura a devenit foarte, foarte tehnică și în același timp dură și tăioasă și nu știu dacă este foarte bine că se întâmplă acest lucru. În susținerea acestei idei și materializarea ei, calculatorul are un rol foarte important. Am citit de curând despre un coleg de-al meu din Timișoara, pentru care am o admirație deosebită. Dacă e să mă întrebați care cred eu că este cel mai bun arhitect din România, el este, Radu Mihăilescu se numește, care are o sumedenie de lucrări deosebit de interesante, făcute nu numai în Timișoara, ci și, de exemplu, memorialul de la Siget îi aparține lui, și care desenează în continuare cu mâna, cu creionul pe hârtie. Pentru că nu vrea să piardă creativitatea și introvertirea. În momentul în care găsești o idee te aduni tu în tine și de acolo iese un izvorși trebuie să ai liniște în jur.

Cât de benefice sunt pentru creativitate puzderia de materiale care au apărut în ultimele decenii?

Eu nu zic că nu sunt benefice, e foarte bine să avem oferte din toate punctele de vedere, de materiale, de tehnologie, de întreținere. Foarte greu este pentru un specialist să facă o selecție a categoriilor de materiale care să fie compatibile, pentru că oferta este foarte mare și timpul este foarte scurt. Deci, ceea ce s-a micșorat peste tot, în toate domeniile, e timpul alocat întocmirii unei documentații. Cred că trebuie să fim abili încât să folosim ceea ce trebuie din această ofertă uriașă.

Care este stilul arhitectonic preferat și de ce?

Mie mi-a plăcut întotdeauna cubismul. Este un stil simplu, clar, concis, fără volute, fără lucrări excedentare, sincer, care te poate defini foarte clar, fără nicio interpretare.

Unde se simte cel mai bine Ioana Mihăiescu? În fața planșetei de arhitect, în atelierul artistului plastic, la întâlnirile cu colegi în tabere de pictură, la seminariile de arhitectură sau în agitația vernisajelor?

Nu pot să fac o ierarhie. Fiecare bucățică din mine vibrează în fiecare din domeniile pe care dumneavoastră le-ați amintit. Este clar că am o coloană care mă susține și care este arhitectura, pe care s-au grefat toate celelalte activități. Pe undeva sunt foarte liniștită când sunt la un vernisaj de pictură sau particip la o tabără, sunt foarte liniștită pentru că eu sunt arhitect. Sunt altceva. Și văd altfel lumea. Pe de altă parte, când sunt la planșetă și lucrez ca arhitect, mă gândesc întotdeauna că pot picta, mă pot dezvolta și pe linia asta cromatică foarte bine, foarte ușor, pot să fiu liberă, pot să gândesc altfel. Deci, e o completare a tuturor acestor preocupări.

Cum este omul Ioana Mihăiescu? Ce alte pasiune are?

Omul Ioana Mihăiescu, vreau să cred din tot sufletul meu, că este un om bun. Întotdeauna mi-am dorit acest lucru și întotdeauna dacă am simțit eu că am greșit m-am sancționat pe mine foarte dur. Mi-a plăcut literatura, mi-a plăcut să folosesc cuvântul, consider că este cărămida cea mai puternică a acestei lumi. Cuvântul poate schimba absolut totul. Construim cu vorbele sau ne construim în egală măsură. Deci, cuvântul, culoarea, corectitudinea, atitudinea față de ceilalți, dorința de a fi bun, dorința de a dărui un cumul de calități sau de înclinații spre care tind și care cred că m-au definit. Asta nu înseamnă că nu am și partea cealaltă, întunecată, dar încerc tot timpul să o corectez.

Arhitecta Ioana Mihăiescu a avut un vis: salavarea unei clădiri istorice – Școala Pittner. În Reșița, pe strada Furnalelor nr. 13, a funcționat la începutul primelor decenii ale secolului trecut, în plină perioadă de expansiune economică și socială, școala privată primară ’’Pittner Schule’’, chiar în casa familiei formate din August și Helene Pittner, la parterul acesteia. Întregul etaj era ocupat de familia celor doi învățători. Pittner Bacsi, așa cum era numit îndrăgitul învățător August Pittner de către locuitorii Reșiței, a locuit aici până la moartea sa, în 17 noiembrie 1965. Pittner-Bácsi a înființat și a îngrijit o bibliotecă renumită, cuprinzând cărți de care se folosea la predarea în școala deschisă în propria casă. În locuința sa personală avea și o mică galerie cu lucrări ale unor pictori reșițeni, un pian la care exersa în fiecare zi și nu în ultimul rând, o colecție de piese turnate în uzinele reșițene, o mică expoziție a unor realizări ale oamenilor harnici ai locului, demonstrând prin aceasta apartenența la simbolul muncii reșițene. Până în preajma Revoluției din 1989 casa, declarată acum monument istoric de categoria B, a fost îngrijită de locatarii acesteia, însă următorii au neglijat-o total, ajungând într-o stare de degradare avansată. Ajunsă la venerabila vârstă de 150 de ani, casa mai păstrează un ceas solar. Monumentul, aflat într-o stare avansată de degradare, a fost restauriat cu ajutorul Granturilor SEE, care reprezintă contribuția Islandei, Principatului Liechtenstein și Regatului Norvegiei la reducerea disparităților economice și sociale în Spațiul Economic European și la consolidarea relațiilor bilaterale cu cele 15 state beneficiare din estul și sudul Europei și statele baltice. În vechea Școală Pittner, a fost inaugurat în anul 2025, un centru cultural și a găzduit deja expoziții importante semnate de Nicolae Comănescu sau Dumitru Gorzo. Acesta din urmă și-a panotat expoziția folosind bolduri, un adevărat omagiu adus unei clădiri istorice, dar și muncii arhitectei Ioana Mihăiescu. Peste ani, m-am reîntâlnit cu arhitecta Ioana Mihăescu într-un spațiu care a devenit un vis împlinit. Am fost la Reșița, în vechea școală Pittner, pe care a reușit să o salveze de la distrugere și să o transforme într-un centru cultural. La discuția de la Reșița a participat și juristul Andrei Szabo, reprezentant al Asociației Euroland Banat.

Ioana Mihăescu, suntem la Reșița, în spațiul unui proiect de suflet - Școala Pittner, despre care ne-ați vorbit de acum câțiva ani, când era să se distrugă un monument de o inestimabilă valoare arhitectonică și care acum este transformată într-un centru cultural. În primul rând, care e povestea acestei clădiri?

Ca orice poveste începe cu a fost odată…Deci a fost odată, acum 150 de ani, începutul acestei crădiri, în care a locuit dascălul Pittner, care a transformat-o parțial în școală.

Ce școală era?

Era o școală ortodoxă, cu predare în limba română. O școală generală. Familia Pittner, o familie de dascăli, devotați actului pedagogic, s-a implicat foarte tare în menținerea, ridicarea, formarea generațiilor de copii din orașul Reșița.

Cât a funcționat această școală?

Până la naționalizare, când a preluat-o statul român. Și a transformat-o în, din nefericire, locuințe sociale. Locuințele sociale au intrat pe mâna unei categorii de oameni, care provenea din diverse straturi sociale. Erau oameni mai mult sau mai puțini elevați, care n-au știut să aprecieze valoarea acestei crădiri. Au exploatat-o prost, au devastat-o, au lăsat-o să se părăginească sub ochii noștri. Dar, pentru că s-a întâmplat ca să se schimbe și ceva în România, să se schimbe un pic istoria. Această clădire, care părea că o să se dezasambleze și o să cadă, iată, cu efortul unei echipe de tineri, și mai puțin tineri, oameni implicați în redevenirea ei, a renăscut. Dacă este să descriu această clădire ca o pictură, că așa arăta până la urmă, ea era foarte picturală, totul cădea, luminatorul a căzut, planșele au căzut, scara interioară a fost devastată, furată, nu mai exista, ușile fuseseră smulse, puse pe foc, ferestrele la fel, tencuiala era căzută, începuseră să se smulgă cărămizile. Și aici era foarte periculos, pentru că această casă, este o casă de pământ, adică o combinație de trei rânduri de cărămidă nearsă și un rând de cărămidă arsă. Cărămida arsă reprezintă un fel de armătură a casei, o structură care o ține în picioare. Cărămida aia arsă, dacă era smulsă, casa se putea prăbuși. Deci, totul era pictural pentru mine, ca artist plastic, era jalnic pentru trecătorul de pe stradă, și era disperant pentru administrația locală.

Dar era provocator pentru arhitecta Ioana Mihăiescu.

Toată echipa formată în jurul meu a fost compusă din oameni atestați de Ministerul Culturii pentru intervenția pe monumente. Inclusiv expertul tehnic, inginerul de rezistență, eu, ca arhitect, și pe lângă noi, am format tineri arhitecți și tinere cadre, care vor prelua ștafeta. Au învățat de la noi și vor merge mai departe pe drumul acesta.

Care a fost elementul care a convins autoritățile că merită să caute fonduri și merită să riște să o refacă?

Foarte mulți credeau că este o ruină care așteaptă să fie dărâmată pentru siguranța locuitorilor. Cred că elementul care a determinat autoritățile să meargă pe drumul acesta a fost verticalitatea noastră. Noi nu ne-am înclinat niciun pic, indiferent de cât de greu a fost. Am rămas verticali și am vrut să facem acest lucru. Puterea voinței a contat enorm.

Și din punct de vedere arhitectural, care a fost elementul? Pentru că mă gândesc că structuristul a avut un cuvânt greu de spus.

Casa asta are mai multe elemente interesante: 1. vechimea ei. 2. Structura ei, pentru că nu mai găsești foarte multe case din pământ în zona aceasta. 3. Pe peretele din spate al casei este desenat un ceas solar. Este singurul nostru ceas solar din Banat, pe care l-am recuperat și o să fie și funcțional. Și 4, în curtea acestei case este un dud. Dudul a fost adus în Banat de Frantz Joseph. Pentru ca să creștem viermi de mătase și să îmbrăcăm curtea austriacă în haine de mătase. Și acela este un reper care aparține cadrului peisagistic și trebuie păstrat. Deci toate aceste puncte, repere nu puteau să se piardă. Ele fac parte din istoria noastră. Ele ne definesc. Ele pur și simplu țin în picioare notorietatea acestei străzi care se numește foarte frumos și triumfal strada Furnalelor. Însă și denumirea asta este o denumire grea. O denumire care amintește de primul furnal din România care se vede de pe balconul casei și care e foarte aproape de noi. Deci asta e istoria noastră. Nu avem voie să o pierdem, să o diluăm. Trebuie să rămânem aici și prin aceste repere.

Cei care au investit au fost administratorii fondurilor norvegiene. Ați reușit să găsiți niște fonduri pentru refacerea de monumente.

Da, am reușit. A fost o lansare de linie de finanțare pe fonduri norvegiene. Au fost greu de accesat și foarte mult de lucru. La aceste fonduri s-a adăugat și contribuția administrației locale. Noi n-am ținut cont de greutățile pe care a trebuit să le depășim. Am refăcut de șapte mii de ori, dacă a fost nevoie, o documentație. Am depus-o și din treizecișișapte de proiecte propuse pe țară, noi am obținut locul cinci. Și am primit aceste fonduri.

În momentul de față, această casă este un centru cultural. Cât de depărtată este imaginea actuală de cea de la inaugurarea casei de acum peste 150 de ani?

Am vrut să fie cât mai aproape de atmosfera de atunci. Scopul nostrum nu a fost să facem dintr-o casă veche, o casă nouă care strălucește în soare. Scopul nostru a fost ca, intrând aici, să te furnice tot ceea ce vezi. Să trăiești emoția intrării în timp.

Ați descoperit și vreo arhivă în care să vedeți imaginile de demult sau texte despre școală?

Tot ce am avut vechi, am reușit să adunăm. Și în rest, prin investigații la fața locului, am reușit să ne adunăm toate datele. Plus că am fost foarte atenți când am făcut releveele și am intrat în atmosfera casei respective. Și eu cred că am păstrat o bună parte din acea atmosferă veche care se simte când vii aici. E drept. Și intarsia nouă este prezentă. Intarsia nouă este sub formă de elemente de sticlă. Deci, ceea ce a căzut și la care n-am avut dovezi istorice, a fost reconstituit din sticlă. De ce? Ca să vorbească despre risipire în univers, despre un material imaterial care este sticla.

Cât de greu a fost, din punct de vedere juridic, Andrei Szabo?

În primul rând, trebuie să spunem că a fost o bătălie civică începută acum mai bine de un deceniu. Noi ne-am luptat și cu administrația anterioară pentru că acest spațiu, deși arăta terifiant, era locuit de patru familii. Am abordat administrația care a promis că o să găsească o soluție pentru cele patru familii și să căutăm împreună, Asociația Euroland Banat și Primăria Reșița, care este în continuare proprietar spațiului, să găsim o finanțare și să realizăm un centru cultural. Bătălia asta a trebuit să o reluăm și cu noua administrație. Ei vedeau un morman de cărămizi, moloz, lemn putrezit, care nu are altă șansă decât să cadă sub lama buldozerului. Bătălia a continuat până i-am convins să renunță la idee, tocmai datorită câtorva din elementele pe care deja doamna arhitect le-a menționat. Plus, noi vedeam renașterea acestui spațiu nu numai ca o refacere a unei clădiri de un secol și jumătate și transformarea ei într-un centru cultural, ci și ca un cap de pod într-o Reșiță de odinioară. Suntem, din punct de vedere al spațiului, în ceea ce acum 50 de ani încă era zona centrală a orașului. Înainte să fie lărgit combinatul siderurgic, în apropiere a existat vechea primărie, a existat o clădire impozantă numită Palatul Schaufenstein, a existat unul dintre primele cinematografe din Banatul istoric, cinematograful „Apollo”. Din păcate o bună parte din Reșița de atunci a fost sacrificată pentru niște hale care 25 de ani mai târziu au rămas pustii.

Ioana Mihaiescu, Reșița post-industrială se poate transforma într-o zonă a artei contemporane? Aceste hale pot fi transformate în spații expoziționale sau în spații de evenimente sonore sau teatrale?

Da, pot fi transformate, dar atenție să nu cădem în monotonie. Ele trebuie să fie și funcționale. Deci a fi transformate în spații expoziționale înseamnă a primi o funcție culturală, care însă este episodică. Ele trebuie să fie vii permanent, orașul trebuie să le simtă cum pulsează. Inițiative sunt multe. Curajul de a finaliza un lucru pe care îl începi cred că asta e cel mai important. Pentru asta avem nevoie de oameni puternici, ca să poată să ducă la bun sfârșit așa ceva.

După 150 de ani, care este viitorul Școlii Pittner?

Acela de centru cultural. Eu cred că el va fi un ferment, va fi viu, va anima întreaga stradă, așa cum deja se și vede. Pe traseul străzii avem o serie de inscripții montate care amintesc de ceea ce s-a întâmplat aici. Trebuie să renască zona asta, iar zona asta, la rândul ei, ca o picătură de apă care cade pe o suprafață lucie, care creează valuri, să influențeze și celelalte zone și să se dilate până la marginea orașului.

Cum vedeți, Andrei Szabo, ca ONG-ist, dezvoltarea acestei clădiri care a renăscut?

Noi am gândit-o de la bun început ca un punct strategic, pe de-o parte renașterea clădirii și transformarea într-un spațiu cultural. Am văzut-o precum crearea unui far care să ilumineze această Reșiță de odinioară. Chiar am organizat o expoziție vie, am găsit fotografii de acum 50 de ani, când și această stradă era planificată să fie sistematizată. Și atunci în ferestrele caselor, de-a lungul întregii străzi, am pus acolo unde am găsit fotografiile de acum jumătate de secol, iar trecătorul putea să vadă cum arată casa în prezent și cum a arătat în trecut. Și pe lângă acest spațiu, trebuie spus că suntem în proximitatea sitului industrial al Combinatului Siderurgic, ceea ce înseamnă că suntem în apropierea celor două furnale care au fost aprinse la 3 iulie 1771. Din cele două furnale mai avem unul în picioare, care este monument istoric de patrimoniu industrial clasa A. Și pe acesta l-am vizat, fiind în proximitatea Centrului Cultural Școala Pittner. Ne-am gândit că vom putea să punem presiune atât pe administrație, cât și pe proprietarul Combinatului, să îl redea conform promisiunii făcute în urmă cu aproximativ 20 de ani, atunci când a fost declasat furnalul numărul 1 și vechii reșițeni și oameni din Combinatul Siderurgic au acceptat demolarea furnalului 1 din motive economice. Tot aici, ne aflăm foarte aprope în prezența unei zone care este clasată ca zona specială, Ansamblul Urbanistic Zona Rânduri, care este un sistem de locuire specific orașelor industriale de sfârșitul de secol XVIII, începutul de secol XIX. Sistemul acesta de locuire este, din păcate, puțin valorificat în România. Reșița ar fi un exemplu extraordinar să putem să-l punem și pe acesta în valoare. Deci, o combinație de factori, de clădiri care sunt în zona Reșiței vechi care pot aduce ceea ce înseamnă turism cultural, turism industrial. Nu trebuie să reinventăm roata. Pe perioada șantierului de restaurare a Școlii Pittner am făcut o caravană și am mers în licee, în școli, în universități, am avut întâlniri cu administrațiile locale și am prezentat câteva exemple din Europa Occidentală. Situl vechiului Centrul Siderurgic de la Duisburg atrage anual la evenimente culturale 3 milioane de turiști. Județul Caraș-Severin este deținătorul a 25% din patrimoniu industrial cartografiat al României. Există calea ferată Oravița-Anina, aproape Reșița, care a fost supranumită „Semmering-ul bănățean”. A fost construită de administrația vieneză și dată în folosință în 1863. Pe lângă aceasta, există cea mai veche cale ferată pe care o avem în sud-estul Europei, Oravița-Biserica Albă, în Serbia. Dacă refacem cea mai veche cale ferată din sud-estul Europei, inaugurată în 1854, ar fi o realizare deosebită. Mergem în amonte de Reșița. Există un sistem de canale de aducțiune care au furnizat concernului industrial care era în Reșița, lemne. Și pe lângă lemne a furnizat energie electrică. Există încă în picioare și funcțională vechea hidrocentrală de la Grebla, numită inițial Länd, care produce în continuare energie hidro, printr-un sistem ingenios realizat la început de 1900 de ingineri maghiari, care au colectat apele munților Semenic, iar acestea vin în cădere liberă într-o hidrocentrală la Reșița. Avem un șir întreg de elemente, inclusiv hale de valoare. Există halele vechii fabrici de locomotive care sunt în picioare și care sunt clasate ca obiectiv de patrimoniu. Se pretează la evenimente culturale, la concerte, la piese de teatru, la expoziții, la ateliere pe diverse teme. Lucrurile se pot lega dacă avem viziunea necesară și punem cărămidă lângă cărămidă pentru a dezvolta acest turism cultural, turism industrial cu valoare adăugată.

Ioana Mihăiescu, istoria vă ajută, natura vă ajută, ce lipsește?

Încrederea. Cred că asta trebuie să ne-o consolidăm.

Dacă v-ați văzut acum visul împlinit, refacerea Școlii Pittner, ce alte vise noi mai are Ioana Mihăiescu?

Îmi doresc ca orașul Reșița, pe care-l iubesc enorm, să fie un oraș cu notorietate, un punct de atracție foarte marcant pentru vestul țării, care, pe lângă peisaj, industrie, istorie, să-și pună în valoare și oamenii. Fondul uman de aici este extraordinar. Fără acești oameni entuziaști n-am fi făcut niciodată nimic aici.

Care este următorul proiect pentru care vreți să vă luptați?

M-am gândit la axa orașului și la fântânile care marchează această axă. La acest proiect aș lucra foarte mult, pentru că apa înseamnă trecerea timpului, înseamnă viață, înseamnă tot, marchează istoria acestui oraș și e păcat să nu punem în valoare acest lucru.