Daniel Brici – Arta și spațiile post-industriale

Daniel Brici (n. 31 martie 1987) după ce a absolvit Liceul de Arte Frumoase „Sabin Păutza” din Reșița, a urmat studiile la Facultatea de Arte și Design din Timișoara. Expoziția personală de debut a avut loc la Timișoara, în Galeria „Jecza”, în anul 2009 și s-a intitulat „Povești de pe Drum”. A expus apoi în Olanda, Norvegia, Danemarca, Italia, precum și în mai multe galerii importante din România. Este președinte al Filialei Reșița a Uniunii Artiștilor Plastici din România.

Astăzi intrăm în atelierul din Reșița al artistului vizual Daniel Brici. Ce reprezintă atelierul pentru dumneavoastră?

În principiu, cred că pentru toți artiștii e „acasă”. Am trecut printr-o grămadă de spații pe care le-am considerat ateliere-dormitor. Acolo și dormeam, acolo și lucram. Era un pic complicat.

Este primul spațiu atelier-atelier?

Da. Atelierul ar fi cea mai intimă locație. Sunt un artist care mă concentrez mult pe ce fac și petrec mult timp lucrând spre finalitatea lucrărilor. Și am nevoie de liniște. Nici muzică nu am în atelier. Doar liniște și super concentrare.

Care-i povestea acestui atelier?

Știam, când eram încă în facultate, că ar fi în Reșița două ateliere ale Uniunii Artiștilor Plastici. Firește, erau ocupate. Nu mă gândeam niciodată că o să se ajungă la ideea asta de a trece în eternitate unul din artiști, ca atelierul să devină un spațiu nou pentru altcineva. Mă gândeam că poate pe viitor există plan ca să apară alte spații noi. Dar, din păcate, așa s-a întâmplat. A fost super dificil.

Cât a creat aici precedentul artist?

Cred că în jur de 30 de ani. Spațiul arăta brutal, în sensul că spațiul este mare, dar era plin cu foarte multă mobilă. Artistul de dinainte făcea și sculptură, și grafică, și pictură. Lucrările erau peste tot. Dânsul a fost și profesorul meu, din clasa 5-a. Știu că la un moment dat nu mai vedea bine. Deci, el nu mai lucra în atelier.

Ce v-a făcut să vreți să pășiți pe acest drum al artei?

E destul de interesant momentul pe care mi-l aduc aminte cu drag. Bunicul meu, din partea mamei, trăia în județul Sibiu și era pictor naiv. Tot timpul eram impresionat, verile când ajungeam pe acolo, că avea un atelier super drăguț în curte, cu niște ferestre despărțite, mărunte, și lucra foarte mult cu vopsele de mașină. Mergea pe motive clasice, peisaje, anotimpuri. La un moment dat, mi-aduc aminte, a fost o chestie foarte faină, că am descoperit în vacanța de vară de la finalul clasei a IV a, niște reviste vechi, „Urzica”. Le-am răsfoit și am găsit ceva foarte interesant. Erau niște portrete, nu știam eu ce înseamnă caricaturile. Erau niște portrete stilizate, care pe mine m-au fascinat, pentru că aveau o expresie aparte. Aveam teme de făcut peste vară, și în caietul de română am umplut tot caietul cu reproducerea imaginilor respective. Și m-am trezit într-o zi, că vine tatăl meu și zice: „Hai să vedem și noi ce teme ai făcut în vacanța asta”. M-am fofilat. Nu știam exact ce reacție va naște caietul meu. Și până la urmă spune: „Mâine mergem la pescuit. Dacă vrei și tu, trebuie să aduci caietul”. Am adus caietul și am zis: „Asta a fost tema. Eu aș vrea să merg la liceul de artă, dacă există așa ceva la noi sau unde există”. Și ăsta a fost începutul. Cred că peste două săptămâni începeam școala, m-am dus, am dat un examen și așa am apărut la liceu de artă. Cumva eu știam din totdeauna că au fost niște influențe care mă țineau treaz.

Primul profesor a fost și cel de la care ați preluat atelierul?

Da.

Cum se numea?

Petru Comisarschi.

Ce-ați mai preluat în afară de atelier de la maestrul dumneavoastră?

Mi-aduc aminte o chestie interesantă. Eram încântat că descoperisem niște culori de ulei ale bunicului meu și am ajuns la domnul profesor într-o dimineață și l-am rugat frumos să-mi dea rețeta de preparare a pânzei. Mi-a scris-o pe blocul de desen. Firește, nu avem nicio șansă să prepar o pânză la vârsta aia, dar o am și acum. E o moștenire.

Daniel Brici, cum v-ați autocaracteriza ca artist? Ce vă inspiră? Ce vă individualizează?

Eu mereu am fost inspirat de corpul uman și emoțiile care poate să le transmită personajele în general.

Din ce văd în acest atelier vă concentrați foarte mult pe ochi.

Când încep o lucrare, mereu mă ghidez după partea asta de expresie. Ochii au o poveste rapidă de zis. Poți să înțelegi dacă apare tristețea sau bucuria pe o expresie dacă vezi doar ochii. Tot timpul am fost atras de asta pentru că noi avem o grămadă de stări care pot să se schimbe dintr-o clipă în alta.

Ați expus în Italia, în Olanda, în Danemarca, în Elveția. Cum ați caracteriza arta românească în contextul contemporan european?

Eu simt că se situează foarte bine. De curând am fost în Austria. Am descoperit o galerie. Nu am fost impresionat de ce am văzut, față de ce mă așteptam. Pe toți artiștii din România ne țin vii trăirile, munca și poate condițiile. Aici trebuie să te lupți, iar asta te face să dai totul din tine.

Ce înseamnă succes în arta zilelor noastre?

Pentru mine, succesul e chiar un moment la care nu m-am gândit niciodată. Nici la prima mea expoziție, când eram student, cred că în 2009, expoziția a fost un super succes, pe motiv că s-au vândut lucrările. Dar nu am simțit neapărat că e succesul care-l așteptam. Era o bucurie că s-a întâmplat, dar cred că succesul are o legătură mai degrabă cu intimitatea.

Succesul poate să însemne și o apreciere din partea unui personaj pe care îl respectați foarte mult.

Corect, da. Atunci aș putea zice că am super succes. Oamenii din jurul meu mă apreciază și îi simt aproape și sinceri.

Daniel Brici, sunteți președintele filialei Reșița a Uniunii Artiștilor Plastici. Cum ați caracteriza breasla locală a artiștilor?

Nu sunt de foarte mult timp președinte. Mă bucură, dar pare foarte complicat, având în vedere că la Reșița, poate și nu doar economic, foarte mulți tineri pleacă în alte direcții. Aici nu există o universitate de artă. Cea mai apropiată este la Timișoara. Acolo am mers și eu. Ciudat este că mulți nu se mai întorc. Acest fapt ne dezavantajează pe toți. E o lipsă masivă de artiști. Și totuși se întâmplă lucruri în oraș. Sunt oameni super calificați care fac lucrurile să se întâmple. Mie mi se pare foarte ofertant orașul, mai ales că poți să fii focusat pe munca de atelier. Ai o viață destul de liniștită și nu sunt multe atracții care să te cheme, să te disturbe. Sperăm să vină tineri și noi artiști din oraș. Îi așteptăm. Avem Galeria „Agora” Uniunii Artiștilor Plastici din Reșița, care e în renovare. Văd o perspectivă foarte bună. Poate și spațiul nou o să atragă artiștii tineri.

Cât de iubite, dar și de dezvoltate, sunt artele vizuale în regiunea Banatului Montan?

Cred că au fost din totdeauna iubite, dar e ceva care se întreține și e de lungă durată.

Ne aflăm într-un fost centru industrial important. Cât de ofertante sunt spațiile post-industriale reșițene pentru artele contemporane?

Pe mine m-a inspirat din totdeauna apropierea de zona industrială. Așa am și ajuns la o parte de lucrări, care sunt legate de fum. Am fost inspirat de furnale. Partea industrială a orașului e într-un proces super interesant de dezvoltare și sunt sigur că o să găsească niște soluții faine de dezvoltare.

Vedeți aceste hale, aceste spații post-industriale transformate în mari galerii?

Eu le-aș vedea chiar în niște muzee. A fost un început cu Hala Minda, unde în fața ei au fost amplasate niște sculpturi. În interior aș vedea niște ateliere foarte mari care ar avea un efect pozitiv nu doar pentru a folosi spațiul, cât pentru a putea să vezi că trăiește spațiul acela. Reșița stă foarte bine în sensul ăsta. Sunt multe clădiri care ar putea să găzduiască o serie de manifestări pentru artiști.

Daniel Brici, care sunt proiectele pe care le aveți în pregătire?

Pregătesc o nouă serie de lucrări. Am pornit de la lucrările cu fumuri, dar am simțit că am nevoie de ceva mai mult. Așa am ajuns la personaje care completează seria asta. Sunt mineri. Mă gândesc tot timpul la munca grea, mă gândesc la oamenii care își pupă pe frunte copilul și nu știu dacă se mai întorc. A durat ceva. Am fost, m-am documentat, lucrez la proiectul ăsta cred că de vreo trei ani. Acum văd că se conturează. Am pierdut foarte mult timp gândindu-mă la suportul pe care să fac lucrările. Am ajuns într-un final la ceva original. Sunt niște placaje care în miez au niște bucăți de lemn pe care le-am ars, tocmai în ideea de a transforma și suportul în cărbune. Și am obținut un efect care m-a bucurat foarte tare. Din păcate e foarte complicat să obțin panoul respectiv în forma pe care mi-o doresc.

Ce alte pasiuni are Daniel Brici?

Îmi place viața la sat. De vreo doi ani locuiesc și lucrez în partea de sat. O parte dintre lucrări le fac acolo, o parte le fac în noul meu atelier din Reștița. Am copilărit la sat și am avut tot timpul o energie care nu o găsești în altă parte. Asta mă încântă. Mai vezi un animal, ești mai puțin legat de lucrurile evoluționiste, de mașini și telefoane.

Lumea satului încă nu este printre temele predilecte ale lui Daniel Brici.

Cred că urmează. Cu vreo doi ani de zile am gândit ceva pe tema asta și sigur o să scot în curând o serie în direcția asta.