Mircea Rusu – teatrul între mit și realități

Mircea Rusu (n. 28 iunie 1954, Săcele, Brașov) este actor de film, radio, teatru și televiziune. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București în anul 1986, la clasa profesorului universitar Ion Cojar. A jucat în peste 20 de filme. Este Director General adjunct al Teatrului Național din București. În actuala stagiune poate fi văzut în spectacolele: „Dineu cu proşti”, „Frumos e în septembrie la Veneția”, „Gertrude”, „O scrisoare pierdută”, „Opera de trei parale”, „Ultima cafea cu Iuliu Maniu”.

Invitatul de astăzi este actorul Mircea Rusu. În primul rând, ce înseamnă să fii actor?

Este o bucurie. Este un mit. Este obligație față de cei care te-au ajutat la un moment dat în copilărie sau la începutul adolescenței. O datorie față de cei care te-au încurajat, față de bunica mea, de exemplu, în cazul meu. Este o profesie, este o trudă. Nu vreau să devin dramatic, dar toate la un loc ar trebui să se numească o bucurie. Bucuria de a trăi și alte destine, bucuria de a fi și altfel decât ești de fapt tu. Și această șansă ți-o dă teatrul, ți-o dă profesia de actor.

Ați folosit cuvântul trudă. A fi actor înseamnă o meserie sau mai degrabă o vocație?

Păi este o vocație care devine meserie. Dar fără muncă nu se poate șlefui un talent. Este exclus. Iar talent, nu știu, semnificația acestui cuvânt. Și nu sunt nici ipocrit, nu sunt nici sfredelitor introspectând sensurile cuvintelor. De ce un actor poate să facă un rol foarte bine, iar în următorul nu este foarte bine? L-a părăsit talentul.

L-a părăsit starea, poate.

Deci atunci talentul e o stare. Este extrem de delicat să vorbim despre cuvântul talent.

Există actori care sunt talentați în anumite tipologii de roluri?

Da, în general, actorii sunt cantonați într-o anumită zonă de lumini și umbre.

V-a plăcut să fiți scos din zona de confort?

Da, cel mai mult. Din păcate, atunci când am fost tânăr, am fost cantonat și eu într-o anumită zonă. Dar acum, îmbătrânind, având păr alb și ne mai fiind neapărat rolul principal, îmi pot permite să abordez și eu niște zone pe care nu mi le-am permis până la o anumită vârstă.

În momentul în care părăsești zona de confort, înseamnă mai mult un risc sau mai mult un curaj de a te descoperi altfel?

Este o provocare și provocările sunt mană cerească pentru un actor. Profesorul meu al doilea, pentru că primul s-a prăpădit în anul 2 de studio al meu. Se numea Amza Pelea. Profesorul meu cu care am lucrat cel mai mult, Ion Cojar, ne-a spus că un accident pe scenă este cel mai mare cadou pe care îl poate primi un actor în timp ce evoluează pe scenă. Accidentul ăla îl face să fie prezent, îl face să fie prompt în ceea ce privește personajul lui în scenă.

Mircea Rusu, ce v-a determinat să mergeți pe această cale a artelor spectacolului?

Bunica mea maternă și mama mea au descoperit niște disponibilități în ceea ce mă privește, pe care mi le-au încurajat. Bunica mea îmi spunea în seriile în care ne distram foarte tare, a fost interlocutorul meu cel mai haios, cel mai bogat sufletește, cel mai emoționant, și ea îmi spunea din când în când: „Mă, tu actor să te faci, că ești așa de haios.” Mie mi se părea că ea e haioasă. Și ne distram unul pe celălalt, eu având șapte ani și ea șaptezeci și șapte. Pe urmă mama mea m-a dus la teatru de mic și într-o seară, văzând un spectacol – „Visul unei nopți de iarnă”, în care jucau ce la Teatrul Giulești, iar în rolurile principale erau Mariana Mihuț și Silviu Stănculescu, după ce s-a terminat spectacolul am rămas și am văzut cum mașiniștii strângeau decorul și se pregăteau să plece spre București. Asta se întâmpla în Brașov, eu fiind din Săcele. Și mă uitam cum strâng decorul, cum se strângea mirajul, cum se strângea „palatul de cleștar” din seara aceea și am înțeles că e o lume pe care o fabrică niște oameni. Că erau mașiniști, că erau actori sau regizori, că erau cei de la lumini, de la decoruri, toți realizau un cadru care se dorea să farmece publicul venit în seara respectivă. Și am zis: „Și eu vreau să fiu ca ăștia mama!”. Aveam 12 ani. Și mama mea, care era învățătoare, mi-a spus: „Sigur că da, nicio problemă, înveți carte, ajungi la București și te faci artist”. Și iată că gluma ei a devenit realitatea.

Ca actor ați fost marcat de anumite modele?

Evident. Nu înțeleg unii dintre actorii tineri care au senzația că teatrul și filmul încep cu ei. Noi ne-am făcut actori tocmai pentru că i-am văzut pe alții și am vrut să fim ca ei. Am avut modele vrând, nevrând. Cine respinge ideea de model, se minte. Noi, de fapt, suntem niște mici maimuțele. Și nu vorbesc doar de actori. Vorbesc și de marii savanți care au văzut pe alții făcând orice în chimie, în fizică, și au vrut să fie și ei ca ăia. După ce intri lângă ei, sigur că vrei să îi depășești.

Care a fost modelul pregnant pentru dumneavoastră?

Am avut mai multe etape, cu mai multe modele. Și dacă aș pronunța niște nume, poate că i-aș nedreptăți pe ceilalți. Problema este dacă vrem să urmăm niște modele ca să imităm. Vrem să urmăm niște modele ca să fim la înălțimea popularității lor? Vrem să fim celebri ca ei? Sau vrem să fim profunzi și adevărați așa cum erau ei? Acestea sunt niște întrebări pe care mi le pun în continuare. Și sigur că neajungând la niște ștachete, pe care ni le-am fixat, care erau foarte înalte, nefericirea noastră începe să înmugurească și să devină, pentru unii dintre noi, niște neîmpliniri de-o viață. Depinde la ce înălțime vrei să îți pui ștacheta ca să fii sigur că poți să sari peste ea. Altfel, vei avea numai eșecuri. Profesia asta este foarte ciudată, foarte complicată și extrem de solicitantă emoțional și cerebral. De aceea v-am spus de cuvântul truda. Este o trudă pe care o facem în fiecare zi pentru că noi, actorii, analizăm lucrurile pe care le parcurgem în viața noastră și din punct de vedere actoricesc. Avem această zonă analitică. De ce? Nu pentru că am avea vreo problemă cu interlocutorul, ci pentru ca să ne verificăm nouă disponibilitățile și să știm la ce nivel de intimitate putem să ajungem. Ne modelăm atitudinea și din punctul profesiei de vedere.

Actorii de teatru depășesc mai ușor sfârșitul unui spectacol și revin în viața reală decât, să zicem, cântăreții de operă care rămân „Traviate” și când merg pe bulevard.

Da, așa este. Dar să știți că și unii actori de teatru rămân personajul pe care tocmai l-au jucat. Uneori te desparți ușor de personajul tău. Dar altădată nu te desparți ușor pentru că parcă ai avut o mică neîmplinire în seara aia și ai fi vrut să fie cel mai bine. Și zici: „Măi, dar de ce n-a fost spectacolul din seara asta ca cel de-acum o săptămână, două? Atunci am fost mult mai bine și am simțit publicul și am respirat o dată cu publicul mai tare decât în seara asta.” Dar pe urmă zici: „Doamne, dar nu cumva eu am perceput altfel în seara asta și senzația noastră de pe scenă a fost altfel?”. Așa că lucrurile sunt atât de relative în ceea ce privește teatrul că e greu să dai o sentință, e greu să stabilești că lucrul a fost așa, sau așa.

Ce înseamnă pentru actorul Mircea Rusu un regizor bun?

Un regizor bun este ca un tată bun. Este acel artist care ocrotește foarte mult actorul, are grijă de sufletul lui, știe să-l aducă acolo unde vrea să-l ducă, cu delicatețe, cu înțelepciune, cu umor, cu prietenie. În momentul în care un regizor pare că ți-e prieten, atunci actorul se duce până în pânzele albe încercând să îndeplinească sarcinile primite de la regizor. Dacă regizorul devine distant, dacă regizorul are senzația că este un mic Dumnezeu pe pământ, cultivat, informat, plimbat, iar actorul este un funcționar căruia trebuie să-i dai niște ordine și pe care el să le îndeplinească, în momentul ăla regizorul a pierdut partida. Cu unii actori merge și o mică dictatură. Sigur că și duritatea funcționează uneori, ca în viață, dar nu duce neapărat la un rezultat extraordinar.

După atâți ani de carieră, ați simțit o transformare a publicului de teatru?

Evident. Și aș putea spune lucrul ăsta că de vreo 60 de ani am făcut parte din public. De mult spectatorii erau mult mai disponibili, erau mult mai ușor de fermecat, veneau să se bucure, veneau să trăiască alături de actori, participau sufletește, le plăcea să fie prieteni cu cei de pe scena. Acum, încet - încet, lucrurile s-au depărtat. Mulți dintre spectatori au început să devină critici de teatru. Din aia care vin să găsească nod în papură, nu care vin să analizeze într-adevăr un spectacol. Pe de altă parte, cei din ziua de astăzi nu sunt neapărat avizi să vadă un spectacol foarte bun sau o regie minunată sau două, trei, patru creații actoricești foarte bune. Ei vor să vadă vedete. Dacă spectacolul are o vedetă sau dacă are două deja a câștigat partida. Dacă spectacolul nu are în distribuție nici măcar o vedetă, atunci acelui spectacol îi va fi greu să reziste în timp și să seducă spectatorii.

Ce mai înseamnă „vedetă” în lumea teatrului astăzi?

Vedetă este acel artist care acaparează mass media.

Dar poate fi un produs de marketing, nu neapărat un produs valoric.

Marketing pe care și-l procură singur. Eu am văzut niște evoluții ale unor actori și chiar regizori pe care și le-au construit în mass media. Cine nu a fost atent, așa cum am fost eu de exemplu, a pierdut această luptă. Dar nu-mi pare rău, pentru că eu am continuat și am respectat ce am învățat de la Amza Pelea și Ion Cojar. Și le sunt în continuare recunoscător. Sper că ei sunt mândri de mine, de acolo de unde sunt. Nu vreau să fiu vedetă la ora actuală. În primul rând pentru că nu m-aș descurca. Nu sunt foarte obișnuit să fiu așteptat după spectacol, să dau autografe, interviuri, poze. Nu știu să fac lucrurile astea. Poate și dintr-un soi de timiditate care nu m-a părăsit de-a lungul vieții mele.

În mediul online se tot spune că biletele la teatrele din București se epuizează rapid, cu mult timp înainte. Ce credeți că determină acest succes al teatrului de astăzi?

Teatrul românesc înainte de 1989 a avut un succes uriaș nu doar pe plan intern, ci și internațional. Era un fel de oază și era un teatru recunoscut la nivel european. Erau poate două nații care aveau un teatru mai bun decât cel românesc, adică teatrul rusesc și teatrul englezesc. După 1990 s-au întâmplat multe cutremure la nivel social și sigur că și teatrul, făcând parte din societate, a pățit și el niște mici schimbări. A fost atacat, a fost deranjat de ceea ce se întâmplă în țară și în lume. Biletele se vând pentru că oamenii între timp s-au săturat de talk show-urile de la televiziune, de discuțiile pe teme politice, de meciurile din Champions League, care sunt câte zece pe săptămână. Și între timp, oamenii au simțit nevoia să se întoarcă la emoție, să vină în sălile de teatru și să încerce o mică introspecție în ceea ce privește sufletul lor și viața lor, să găsească niște similitudini din viața lor cu cele de pe scenă. Vin să vadă ce se poate întâmpla într-o casă sau unde se întâmplă acțiunea teatrală, care seamănă foarte mult, uneori, cu ce pățesc ei, ce pătimesc ei la ei acasă. Și lucrul ăsta le face foarte bine. Pe de cealaltă parte, revin la discuția cu vedetele. Erau niște mari vedete ale teatrului românesc care încă joacă, începând de la domnul Rebegiuc și până la ultimul tânăr actor care deja își creează un nume și își croiește un drum. Și pentru asta oamenii vin, ca să vadă evoluția unui actor. Lucrurile se îmbină și fac să se întâmple această afluență către teatrele din București.

Mircea Rusu, ați făcut pasul și spre regie. Ce v-a determinat și prin ce v-a împlinit artistic această decizie?

Când am fost repartizat la teatru din Piatra Neamț după facultate, atunci au venit vreo câțiva tineri care m-au rugat să îi ajut să-și creeze un repertoriu, să învețe o poezie, un monolog, o povestire, și așa cum și eu am fost ajutat la rândul meu am făcut lucrul ăsta fără să pretind ceva, în speranța că pot și eu să îi mulțumesc în felul ăsta lui Dumnezeu care m-a luat din acel orășel lipit de Brașov, care se numește Săcele și m-a adus până în marile scene ale țării și nu numai ale țării. Și atunci am observat că aș avea un oarecare har să lucrez cu niște tineri care tânjesc către această profesie. Apoi, timp de 22 de ani, am fost profesor la facultatea de teatru și acolo am avut câteva grupe, am lucrat și cu ei și am avut și cu ei rezultate bune. Atunci mi-am verificat posibilitățile de conducător al unui act artistic, pentru că asta este regizorul. Acolo la facultate am făcut câteva spectacole ca regizor și am făcut și la teatru național. Eram în pandemie, încă trăia domnul Caramitru, eu eram director artistic și mi-a spus: „Mircea, trebuie să facem spectacolul ăsta, este obligația noastră. Avem zero lei, nu putem să invităm un regizor de meserie, știu că te pricepi, așa că te rog să-l faci tu”. L-am făcut. Nu vreau să devin regizor, dar dacă există un grup de tineri sau mai puțini tineri care au nevoie de ajutorul meu, nu mă voi da în lături.

Vă mai amintiți momentul debutului actoricesc? Care a fost atmosfera? Ce ați simțit în seara spectacolului?

Am avut mai multe etape ale debutului. Prima oară când m-am suit pe scenă, a fost la Casa de Cultură din Săcele. Eram în clasa a X-a și am jucat într-un spectacol care se numea „Adolescentul” de Horia Lovinescu, în regia unui actor de la Teatrul din Brașov, Ion Jugureanu. A fost ca un vis într-un palat de cleștar și acel vis a continuat la vârsta aia, la 17 ani și după ce s-a terminat spectacolul. Și a funcționat și în timpul nopții următoare. Și atunci am înțeles că sunt sortit acestui vis, că trebuie să-l perpetuez de-a lungul vieții mele.

Și debutul ca actor profesionist?

A mai fost un debut când eram student în anul întâi și am jucat la Teatrul Foarte Mic într-un spectacol cu mari actori din vremea aia. „Nu pot să dorm” se numea spectacolul. Și ăla a fost un debut. Nu știu, a fost teatrul profesionist? Ei erau teatrul profesionisti. Eu nu eram încă profesionist, deși eram un pic, pentru că eram student în anul întâi. Dacă teatru profesionist înseamnă că primești și bani în urma prestațiilor tale, atunci a fost la Piatra Neamț, când am jucat într-un spectacol „Sânziana și Pepelea”. Am fost Pepelea, alături de niște actori minunați de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Acel teatru, la vremea aia, însemna ceva.

Era un reper în teatrul românesc.

Sigur, după teatrele din București, dacă cineva dorea să vadă un spectacol minunat, mergea la Teatrul din Piatra Neamț.

Teatrul din Piatra Neamț lua toți absolvenții foarte buni la momentul respectiv.

Da, cei care aveau notele cele mai bune, cum a fost la noi. În funcție de medie alegeai la repartiție locul unde te duci. Având o notă mai mare, eu am fost cel care am ales Teatrul din Piatra Neamț.

Mircea Rusu, care este rolul care v-a adus cele mai multe satisfacții și de ce?

Rolurile care mi-au adus cele mai multe satisfacții sunt cele care erau împotriva firii mele. Cele care se potriveau cu firea mea, mi s-a părut că nu trebuie să muncesc pentru ele, mi se cuveneau, făceau parte din viața mea, făceau parte din lumea mea. Cele în care nu mă potriveam deloc, mă puneau la muncă. Oare dumneavoastră nu v-ați gândit cum ar fi fost să fiți altă persoană într-un moment în care vi s-a părut că ați fost slab în fața vieții? Tuturor ne-ar fi plăcut să fim mai răi sau mai fermi sau mai distanți sau mai relaxați sau altfel decât am fost într-un anumit moment. Lucrul ăsta ni-l permite noi actorii să-l facem și, repet, rolurile care au fost roluri de oameni duri mi s-au părut cele mai bine realizate în ceea ce mă privește. Și nu vorbesc doar de un spectacol unic care s-a numit „Ghetto” al lui Victor Ioan Frunză, spectacol de acum 32 de ani, despre care multă lume încă vorbește la superlative. De atunci am mai jucat și în film și în teatru oameni duri și am constatat cu stupoare că am avut succes mult mai mare decât cu rolurile pe care le-am făcut după chipul și asemănarea mea. Foarte ciudat, nu? De asta v-am spus că e o trudă, de asta v-am spus că nu există o rețetă pentru actori.

Există vreun rol râvnit pe care nu l-ați abordat încă?

Am avut două, dar viața a făcut în așa fel încât le-am jucat până la urmă. Doar că nu am fost fericit. Și vi le pot spune: în celebrul „Hamlet” al lui Shakespeare nu am vrut niciodată să joc Hamlet, nu am înțeles acest personaj. În schimb, mi-ar fi plăcut să-l joc pe Claudius. Și până la urmă am avut șansa să-l joc, dar nu pe cel al lui Shakespeare, ci pe cel al lui Radu F. Alexandru, în regia lui Silviu Purcărete. Și a mai fost încă un rol pe care l-am râvnit încă din studenție, se numește Trigorin, al lui Cehov. Și nici cu ăla n-am fost foarte fericit pentru că relațiile din timpul repetițiilor s-au deteriorat și nu a fost cea mai mare victorie a parcursului meu profesional.

Mircea Rusu, sunteți și director general adjunct al Teatrului Național din București. Cum arată în concepția dumneavoastră o stagiune ideală?

Stagiune ideală eu nu cred că există. Poate să fie foarte reușită. Am fost aruncat în vâltoarea direcțiunii Teatrului Național, iar lucrul ăsta l-au făcut cei doi Ioni de la vremea aceea, care s-au prăpădit unul după altul și care au lăsat un mare gol în urma lor la Teatrul Național. Ion Caramitru și Ion Onisei. Ion Caramitru, uriașul artist, actor, regizor și manager și Ion Onisei, care era un jurist de mare clasă și, mai ales în domeniul teatral, mai ales în domeniul artistic, era o autoritate. Ei au insistat să devin director artistic după ce a murit Ilinca Tomoroveanu. După ce a plecat Ion Caramitru, am devenit manager general al teatrului și mi-am propus să nu joc în perioada asta deloc. Adică să nu fac niciun spectacol nou cu mine, pentru ca nu cumva cineva să insinueze că am devenit șef și acum vreau să joc eu tot. Veneau regizorii, mă solicitau și le spuneam că nu vreau să amestec lucrurile. Asta până când am simțit că profesia mea îmi scapă printre degete și am făcut în așa fel încât să devin adjunct și să preia altcineva mai tânăr și mai energic povestea asta cu manageriatul, iar eu să ajut când este nevoie. Și am reînceput să joc. Dar atâta timp cât am decis eu ce să se întâmple la Teatrul Național am făcut un lucru pe care mi l-am dorit de foarte mulți ani. Am readus în teatru cei mai mari regizori români: pe Măniuțiu, pe Dabija, pe Galgoțiu, pe Victor Ioan Frunză, iar după ce i-am adus pe toți, inclusiv pe Purcărete, după care am umblat vreo doi ani, l-am adus și pe unul dintre cei mai mari regizori din lume, care se numește Thomas Ostermeier. Și după el am umblat vreo jumătate de an. Până la urmă a acceptat spre marea noastră mirare și dar și bucurie și le-am oferit colegilor mei șansa să joace cu cei mai mari regizori români și poate unul dintre cei mai mari din lume. Așa că, din punctul meu de vedere, o stagiune ideală este stagiunea de anul trecut sau de acum doi ani și cea care urmează, cu spectacole și mai vechi, dar și astea făcute de regizorii pe care i-am amintit.

Mircea Rusu, în ziua de astăzi numărul studenților la teatru este foarte mare, în timp ce numărul ofertelor pentru tineri actori nu este la fel de generos. Cât de ofertantă mai este această meserie pentru tineri?

Când am dat eu examen pentru Facultatea de Teatru am concurat împreună cu 250 de colegi de suferință pe două locuri. Doi erau dinainte și cu doi ăștia și cu trei fete eram șapte inși într-o clasă. Șapte! Și mai era încă o grupă la seral cu aceeași componență. Patru băieți, trei fete. Așadar eram 14 și mai erau vreo 2-3 la Târgu Mureș. Deci, eram 17-18 absolvenți pe țară, pe an. Acum sunt 40 doar de la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică, dar numai la București mai sunt încă vreo 3-4 facultăți.

E o inflație?

Enormă. Fac o mică paralelă. Pe vremuri, până în anii ’90, erau 100.000 de mașini în București. Pe niște străzi. După 35 de ani sunt un milion și ceva de mașini pe aceleași străzi. Seamănă foarte tare cu teatrul. Teatrele tot alea sunt. Mai sunt câteva particulare. Neseminificativ.

A mai apărut teatrul la underground.

Da. Prin restaurante, prin baruri, prin tot felul de săli. Jos pălăria pentru acești întreprinzători. Extraordinar. Dar e puțin, sunt câțiva în toată țara. La nivel național, teatrele tot alea sunt, iar absolvenții sunt de cel puțin 20 de ori mai mulți.

Ce-i trebuie unui absolvent de teatru ca să fie remarcat astăzi?

Baftă sau relații. Nimeni nu o să-l caute pe cel care are cel mai mare talent pentru că n-au timp pentru această căutare, n-au interes pentru asta. Din păcate trebuie schimbate un pic legile. Dar intru într-o zonă care contrazice postura mea de acum și tot ce aș vrea să vă spun ar fi împotriva regulilor din Teatrul Național. Nu aș vrea să fac asta, cel puțin atâta vreme cât mai sunt încă acolo. Dar sunt niște colegi de-ai mei de mulți, mulți ani care încă funcționează acolo și pe care îi aș dezavantaja urât dacă aș da frâul liber gândurilor mele. Doar că sistemul ăsta instituit de Ana Pauker în 1952, după care funcționează încă teatrele din România, nu cred că mai poate funcționa.

Vă referiți la momentul în care devii angajat și mai ieși cu picioarele înainte?

Ar fi ideal să ieși cu picioarele înainte la o vârstă de 90 ceva de ani. Dar ce faci între momentul începerii activității și final aia contează. Aici este o problemă. Ideea că joci, nu joci, tot banii ăia îi iei, n-are cum să funcționeze. Este o nedreptate uriașă pe care o facem și față de acești tineri. Sunt actori care nu joacă în teatre pentru că nu le convine rolul sau nu știu ce. Și sunt tineri care tânjesc să joace și care se uită la clădirea Teatrului Național ca la Bazilica San Pietro.

Ce alte pasiuni are Mircea Rusu?

Principala mea pasiune, de mulți zeci de ani, este tenisul. Joc tenis de câmp cel puțin de două ori pe săptămână într-un mod organizat. Joc cu niște prieteni, dar am și un antrenor.