Adrian Spirescu – arhitectura, o forță socială

Adrian Spirescu este absolvent al Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” (1979) si, din 2003 este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”. Activitatea sa de proiectare, de-a lungul a aproape patru decenii, s-a desfășurat în cadrul Institutului Carpați Proiect, unde a realizat un număr impresionant de proiecte rezidențiale, bănci, construcții de învățământ liceal și universitar, construcții sportive și culturale, amenajări urbanistice, restaurări de monumente istorice, centre logistice și comerciale. A participat cu succes la multe concursuri naționale și internaționale. A fost distins cu premii și diplome la Anualele și Bienalele de Arhitectură, a primit diplome de excelentă, nominalizări la Romanian Building Awards, premii Arhitext și Premiul Academiei Romane. A publicat eseuri și articole în reviste de specialitate și în „Romanian Business Journal” și Arhitext. A publicat cărți care s-au bucurat de succes: „3 proiecte publice”, „Pagini de arhitectură. Interferenţe şi nelinişti. Architecture pages. Interferences & anxieties.”, „Sub incidenţa luminii ”, „Nostalgia redefinirii – Crochiuri de călătorie”, „Clădiri pentru birouri – principii şi tendinţe, concepţii, realizări”. A organizat și participat la expoziții de desen și arhitectură în țară și străinătate.

Invitatul de astăzi este arhitect și profesor la Universitatea „Ion Mincu”. Domnule Adrian Spirescu, v-aș întreba pentru început, cum a apărut impulsul de a merge pe drumul arhitecturii?

Cu siguranță, pregătirea de la Liceul de arte plastice „Nicolae Tonitza” mi-a deschis orizontul lucrurilor cu spațiu, odată în două dimensiuni, prin grafică și pictură, apoi aveam și lecții de modelaj la liceu, în care învățam să înțelegem lucrurile în trei dimensiuni. Mare parte din elevii de la liceu mergeau către Institutul de arte plastice, sau se înființase atunci și era de mare căutare și succes, secția de design de la Institutul „Nicolae Grigorescu”. Alți colegi mergeau către arhitectură. Pe de altă parte, am trăit într-un mediu în care părinții, artiști plastici, tata pictor, sculptor, grafician, iar mama care făcea artă decorativă, discutau despre problemele creației cu critici de artă, cu oameni de cultură. De mic am fost obișnuit cu această problemă a creației în artele plastice, dar acum domeniile sunt întrepătrunse, arhitectura cu altele plastice, cred că m-au influențat ca în clasa a douăsprezecea să merg la arhitectură. Se intra foarte greu și am picat. Rapid am mers la Școala tehnică de arhitectură, unde am stat o perioadă. Mi-a folosit mult, pentru că acolo se învățau lucruri legate de partea practică. Mulți din absolvenții școlii tehnice mergeau pe șantiere sau în institute de proiectare.

Cât este artă, cât este știință în arhitectură?

Eu cred că este multă artă, dar și multă știință. În primul rând, consider că arhitectura este arhitectură. Domeniul ei este foarte bine definit. Proiectele pe care le întocmim, au în principal elemente tehnice care sunt predate constructorului. Iar constructorul lucrează după aceste planuri și după datele tehnice din proiecte. Asta m-a fascinat foarte mult, această gândire a arhitecturii față de artele plastice, în care deschiderea către societate este altfel. În orice caz, trebuie, și le spun și studenților, să fim tot timpul cu ochii și cu urechile pe vecinii nostril, artiștii plastici. Și mi-am pus un calendar la care mă uit mereu, care are pe copertă o terasă a unei cafenele în noaptea, o pictură a lui Van Gogh, care a avut mare succes. Și mă uit la ea, la copertă, pentru că lucrarea, de fapt, e o lucrare de arhitectură care descrie un spațiu public, o terasă de cafenea și cu o piațetă, Place du Forum, să-și numește lucrarea. Cafenea, terasă de cafenea și Place du Forum. Deci, ce poate fi mai multă arhitectură decât într-o pictură a unui pictor consacrat?

Cum ați descrie atmosfera atelierului, al biroului dumneavoastră de arhitectură, al spațiului creativ?

Este o formă de a înțelege arhitectura și de a o lucra împreună cu colegii mei și cu o parte din studenții pe care i-am format și care, după ce își termină studiile, unii dintre ei au lucrat cu mine și diploma, am continuat și în activitatea de a face arhitectură. Tot evit cuvântul „birou” pentru că părinții spuneau că merg la atelier, pentru că acolo se întâmplă acea chestiune extraordinară de creație artistică și cred că și la noi, în așa zisul birou, se întâmplă același lucru. La noi se numește birou. Și am și explicația, că m-am gândit de multe ori de ce, pentru că noi frecvent lucrăm cu societatea, cu persoane care vin și vor să-și construiască ceva. Și atunci, fațeta mult mai favorabilă a activității pare că ar fi birou. Știți că arhitectul Le Corbusier a proiectat o casă celebră lângă Paris, la Poissy, pentru o familie care a venit să-i cumpere niște lucrări de pictură și a văzut niște desene de arhitectură, planuri specifice, profesionate. Și l-a întrebat: „Sunteți arhitect? Da, sunt și arhitect”. I-a primit în atelierul lui de creație, unde Corbusier făcea și arhitectura și celelalte fațete ale creației lui, artele plastic, era și scriitor. Era o persoană extraordinar de creativă. Îmi place să spun lucrul ăsta pentru că e o suprapunere a creației de arhitectură, cu artele plastice și cu literatura într-un spațiu căruia noi îi spunem birou. De aceea, atmosfera din biroul de proiectare este destul de relaxată. Nu e ca într-un birou în care este o condică de prezență și se măsoară fiecare minut pe care îl petreceți acolo lucrând. Vedeți că acum se pune problema eficienței lucrului funcționarilor. Și sunt totuși impresionat de faptul că se măsoară în timp activitatea lor, nu în eficiență sau în creativitate.

Adrian Spirescu, pentru dumneavoastră, ce înseamnă arhitectura de calitate?

În perioada în care am studiat eu arhitectura, criteriile de calitate ale arhitecturii erau funcționalismul. Dacă o clădire îndeplinea parametrii funcționalului, atunci era de calitate. Și o partea din ce s-a construit în România în perioada de dinainte de ’90 avea valoare. Dau ca exemplu în principal arhitectura de pe litoral. A fost o perioadă în care atunci, pe litoral, au lucrat mulți arhitecți de valoare și s-au făcut lucruri bune. Pentru că e un paradox, deși forma de a te documenta era limitată, atunci acei arhitecți erau foarte informați și lucrările lor erau de calitate. Acum, în schimb, funcționalismul nu mai este principala formă de a te raporta la calitatea unei arhitecturi. Eu aș spune că o arhitectură de calitate, acum, este o arhitectură care are o raportare favorabilă vis-a-vis de societate. Pentru că societatea, în zilele de acum, este foarte agresată de evenimente politice. Și atunci, a le oferi oamenilor lucruri bune prin arhitectură, mi se pare ceva extraordinar. Asta înseamnă spații publice în care să te simți bine, în care societatea intră înăuntru, se plimbă în jurul lor, sunt spații care oferă informații culturale, și nu numai. Și asta mi se pare, mie, o preocupare bună. Pe de altă parte, școala are acum o orientare care mi se pare foarte în regulă, de a învăța pe studenți să se raporteze la un lucru dat. În România, dar nu numai, și în celelalte țări din Est, zestrea industrială în paragină rămasă fără viață în interior este foarte mare. Și atunci lucrul cu acele lucruri, spații industriale, de a le pune în valoare și de a nu le dărâma și a construi și a le înțelege, e un lucru extraordinar. Și cred că aici, arhitectura poate să-și arate efectiv forța socială. Arhitectura este mult mai legată de societate decât celelalte domenii.

Care este clădirea de care sunteți cel mai mândru?

Vă spuneam că am crescut într-un mediu artistic și că am studiat la Liceul de arte plastice. Proiectarea Muzeului Național de Artă Contemporană din București este lucrarea de care m-am atașat cel mai mult, am lucrat-o cu plăcere și a fost și o lucrare cu multă bătaie de cap, pentru că spațiuul respective, de fapt a fost o conversie, o transformare a unei arhitecturi existente, a unui corp din Palatul Parlamentului, care s-a transformat în Muzeul Național de Artă Contemporană. Nu toată societatea, în acel moment, a fost de acord cu amplasarea unui muzeu de artă contemporană într-o casă a lui Ceaușescu, într-un simbol al comunismului. Este o lucrare de care îmi amintesc cu mare plăcere și, din când în când, merg să văd expozițiile de acolo, ies pe terasa de la ultimul etaj, unde e o belvedere. Din păcate, a fost un proiect care s-a executat jumătate, adică numai obiectul din casă, nu și spațiu din fața muzeului, care, din cauza schimbărilor politice din acel moment, n-a mai reprezentat o prioritate culturală. Această a doua parte ar fi rezolvat multe lucruri, inclusiv accesul. Deci Muzeul Național de Artă Contemporană este o lucrare la care mă gândesc cu mare plăcere.

Adrian Spirescu, aveți un stil arhitectonic preferat?

Ce pot să spun cu convingere este că încerc în arhitectură să folosesc materiale contemporane, iar tehnologiile de aplicare ale lor să fie corecte. Încerc ca arhitectura pe care o folosesc să fie o arhitectură care să ajute societatea și caut lucrări în care spațiu public să fie important, pentru că acolo pot să ajuț foarte mult. În clădirile publice și în spațiul public ajung mulți membri ai societății.

Care este orașul care vă încântă din punct de vedere arhitectural și de ce?

Îmi plac multe orașe. Frecvent merg la Sibiu și parcurg cu plăcere piațetele publice. Sibiu îmi place mult de tot, îmi place cum „îmbătrânește”. Arhitectura acolo se patinează, mă refer la fațade, acoperișuri, la pardoselile piațetelor. Îmi place cum lumea se plimbă, cum devin veseli când ajung în spațiile de acolo. De asemenea apreciez foarte mult că frecvent apar evenimente culturale în spațiul public. Arhitectura lucrează acolo cu societatea și cu cultura. În străinătate îmi place foarte mult Florența.

Referitor la arhitectură, care sunt plusurile, care sunt minusurile Bucureștiului?

Mulți au spus despre el că e un oraș fascinant, pentru că este un oraș al contrastelor. Sunt multe forme de arhitectură în București, sunt case frumoase, case de valoare, sunt parcuri. Pe de altă parte, nu are spații publice interesante. Odată a trebuit să conduc pe cineva în niște locuri interesante și am considerat că un loc foarte interesant e Muzeul Statului, unde legătura cu natura și faptul că ești pe malul apei și cu acele case pitorești și cu istorie multă în ele, transformă spatial într-un loc extraordinar. În schimb, e un oraș care are și lucruri care deocamdată sunt nerezolvate: poluarea, traficul exagerat. În orice caz, e un oraș pe care eu îl apreciez și îl iubesc mult.

Adrian Spirescu, sunteți profesor. Cum caracterizați învățământul de specialitate actual și interesul pentru arhitectură în rândul tinerei generații?

Aici aș apela la cifre. An de an, numărul tinerilor care încearcă la examenul de promovare e din ce în ce mai mare. Și asta arată cumva interesul societății față de profesie. Eu cred că școala de acum de arhitectură, mă refer la școala „Ion Mincu” din București, este foarte bine calibrate. Cred că este un laborator efectiv în care îl învață pe arhitect, dar nu date pe care să le țină minte, ci îi deschide orizonturi și interes pentru profesie. Trebuie o permanentă documentare și după ce se termină facultatea. Asta școala îi învață acum, să fie efervescenți în ce privește studiul. De curând le-am prezentat o prelegere la școală, la anul V, despre o extensie a unei arhitecturi în Florența, la Capela Medici, monument de valoare international. Nu exista toaletă și bookshop. S-au construit, printr-un concurs internațional, ca o extensie. Problemă foarte grea să faci în centrul Florenței o arhitectură nouă. Și acea calitate de arhitectură nouă, am dat-o exemplu, și le-am vorbit așa convingător, încât după o săptămână, două studente, foarte preocupate de profesie, mi-au spus: „Știți, am fost și noi să vedem. Într-adevăr e un lucru extraordinar”. Posibilitatea de a vedea acum, de a te documenta, este un lucru determinat, zic eu. Cred că și faptul că mulți profesori din școală au birouri de proiectare întărește procesul de învățare, dublând ceea ce se face în școală, prin activități de practică.