Alexandru Rădvan – pictura ca oglindă a evoluției omului

Alexandru Rădvan (n. 1977, București) este absolvent al Universității Naționale de Arte București, Facultatea de Pictură, la clasa Prof. Florin Mitroi. Deține un doctorat în Știința Imaginii, acordat de Universitatea din București, și a început să expună constant din 1998, devenind unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai artei contemporane românești din anii 2000. A participat la numeroase expoziții personale și de grup, expunând în centre de artă contemporană, muzee și galerii din Berlin, New York, Roma și Paris, alături de artiști moderni și contemporani de renume, precum Pablo Picasso, Georg Baselitz, Andres Serrano, Berlinde De Bruyckere și Yinka Shonibare. Selecție de expoziții personale și de grup: “Warme Haut I Warm Skin”, Altes Dampfbad @ Anaid Art Gallery, Baden-Baden (2024); “Skin to Skin”, Muzeul de Artă Constanța (2024); “The Picasso Effect. Picasso’s Influence on Romanian Art in the 1960s”, Muzeul de Artă Recentă, București (2023); “Days of a Colossus”, Muzeul de Artă Craiova (2023); “Thoughts about Sun and a Myth”, Muzeul Nicolae Minovici, București (2022); “Mythical Flesh”, Anaid Art Gallery, Berlin (2021); “Untouchable Love”, Anaid Art Gallery, Berlin (2018); “Divine Decadence”, Kasteel van Gaasbeek, Gaasbeek (2016); “Artistic Education in Bucharest and Romanian Art after 1950”, MNAC, București (2015); “Badly Happy”, Marina Abramović Institute West (The Performance Art Institute), San Francisco (2010); “Messiahs”, Modem – Center for Modern and Contemporary Art, Debrecen (2009), etc. Lucrările sale se află în colecții publice și private importante din România, Germania, Belgia, Austria, Israel, Franța, Italia, Grecia și SUA. Din 2005, este reprezentat de Anaid Art Gallery.

Astăzi vă invit în spațiul creativ al lui Alexandru Rădvan. Ce reprezintă atelierul pentru dumneavoastră?

Pentru mine atelierul a reprezentat în primul rând o schimbare de paradigmă, fiindcă din liceu și până la vârsta de 45 de ani am lucrat în același loc și anume acasă. Am mai avut sporadic câte un spațiu de lucru, dar nu era propriu-zis un atelier, mai era câte o încăpere sau o jumătate de hală lăsată de cineva și nu puteam să mă desfășor. Știam că toate lucrurile acolo sunt temporare, se putea lucra pe perioade scurte ale anului, așa că tot timpul eu am lucrat acasă. În momentul în care mi-a fost repartizat atelierul acesta, primele gânduri au fost de șoc și groază, pe lângă bucurie, fiindcă am fost străbătut de ideea dacă nu mă voi putea descurca, fiindcă asemenea unui viețaș, eu m-am obișnuit cu locul, cu celula mea de acasă și schimbând spațiu, nu o să fiu la fel de productiv, nu o să mai am același flux de idei. Lucrurile astea au durat puțin, fiindcă omul se obișnuiește foarte repede cu binele și în timp de două săptămâni m-am obișnuit și deja eram ca la mine acasă. Atelierul a devenit un loc foarte, foarte important în momentul ăla, deci relativ târziu, acum aproape trei ani. Am realizat că atelierul este chiar un loc care îți poate transforma creația, fiindcă asta s-a întâmplat în cazul meu, lucrurile au expandat în dimensiune, au expandat și ca număr, procesul de lucru s-a modificat, fluxul de idei s-a modificat, așadar că a fost un lucru foarte, foarte bine venit. Deși multă lume a zis: „Tu meritai atelier de mai demult”, consider că atelierul acesta a venit exact la vârsta la care am știut ce să fac cu el și cum să mă folosesc de el cât mai bine. Am experiența suficientă și încă puterea fizică să pot să acopăr spații mari și să mă bucur de ceea ce poate oferi el.

Cum ați caracteriza acest spațiu din punct de vedere al atmosferei?

De lucru, seamănă cu mine și cu ceea ce înțeleg eu prin atmosferă de lucru. Uneori cum este și acum, atelierul este într-o fază intermediară. Au plecat de aici niște lucrări, mai sunt niște proiecte în lucru, este o mică dezordine, dar nu este o dezordine studiată. Am perioade în care lucrurile se aglomerează, materialele se aglomerează, dar din grămezi de materiale și saci de gunoi îmi pot veni posibile idei. După ce se termină ceva, urmează o perioadă în care simt nevoia să arunc tot, să fac curățenie, să fie totul cât mai curat vizual ca să pot să operez din nou. Pe mine nu mă stimulează să văd bidoanele de culori, să văd materia brută, pânze, cartoane ce mai am eu pe aici, să le simt mirosul. Asta este atmosfera care pentru mine este prielnică.

Dacă se dă o căutare pe internet, vă găsește lumea ca pictor. Dar acest atelier e un pic atipic față de alte ateliere ale pictorilor. Sunt și obiecte tridimensionale, și colaje de materiale, și pictura propriu-zisă…

Da. Nu știu cât de atipic este. Cum am glumit cândva, eu am ajuns la meseria asta pentru că sunt un toboșar frustrat. Poate că mi-ar fi plăcut să fac tobe când eram mic. N-am avut ocazia și de acolo lucrurile s-au tras unele pe altele. Nu cred că un domeniu poate fi cunoscut doar stând în acel domeniu. Nu fac lucrul ăsta în mod demonstrativ. E ceva ce se potrivește firii mele. Și am simțit la un moment dat, acum peste 25 de ani, când eram încă student, nevoia să dau corp, să dau tridimensionalitate desenelor mele. Și așa a început totul. Adică e un mod în care eu mă simt foarte acasă, acela de a avea deschise toate posibilitățile, de la faptul că fac acuarele, mai desenez, și că ajung până la tridimensional și între timp mai pictez ceva. Este ca un fel de mic orășel în care toată lumea vorbește cu toată lumea, de la desen până la sculpturi. Și așa îmi circulă ideile mai bine. Și mi-am dat seama că ăsta a devenit un mod de lucru care mă caracterizează și în care eu mă simt cel mai bine. Am făcut chiar modelaje pentru a le desena. Deci ăsta a fost singurul lor scop, să fac niște lucruri tridimensionale, după care eu să desenez niște figure, pe care ulterior le-am folosit ca personaje într-o anumită pictură. Încerc să păstrez o cursivitate și o fluiditate cât mai mare în procesul ăsta de lucru, pentru că asta creează un efect de domino asupra ideilor și am senzația că mereu am ceva de făcut și că mereu am de a face cu o provocare nouă, tehnică. Și în momentul în care eu am de a face cu o provocare tehnică nouă, asta îmi solicită creierul artistic și mă supune unui efort pe care eu îl găsesc mai mult decât sănătos în ceea ce mă privește și cred că sunt un pic dependent de el.

Aveți tabieturi când lucrați?

Da, am. Sunt momente în care startul e greu și de asta am lăsate lucruri de făcut fizic. Să mai strâng nu știu ce, să tai o bucată de plasă de fibră de sticlă cu foarfeca, să mai strâng niște cartoane, trebuie să ating materiale și, la un moment dat, atingând materiale, mutând ceva, bineînțeles că ajung, fie prin preajma borcanului cu pensule, fie ceva se întâmplă, trebuie să mai curăț acrilicul de pe un capac, în momentul ăla simți și mirosul de la acrilic și se declanșează lucrul. Sau sunt momente în care vin, dau drumul la radio, de regulă ăsta este tabietul meu și ascultând muzica pot să mă apuc direct să fac ceva.

Alexandru Rădvan, cum a apărut dorința de a încerca să mergeți pe acest drum al artei?

Nu e niciun mister, pentru că m-am gândit de multe ori la lucrul acesta, fiind o întrebare pe care și eu o pun studenților: „cum v-a venit?”. Îmi aduc aminte că am pornit pe drumul ăsta fiindcă mie îmi plăceau lecțiile de istorie și simțeam nevoia să le desenez. Ulterior, o rudă, văzându-mă pasionat de istorie, mi-a lăsat colecția sa de reviste „Magazin Istoric” și mă uitam toată ziua și erau diverse poze cu artefacte, miniaturi și încercam să le desenez și eu, să le copiez. Încet ăsta a devenit un mod de exprimare. Pe urmă am luat hotărârea să urmez în mod susținut această cale și am început din clasa a 8-a la Liceul „Tonitza” și ulterior la facultate.

Cât de mult v-ați lăsat influențat de profesorul dumneavoastră, Florin Mitroi?

Imens! El este foarte prezent încă în discuțiile noastre, însemnând ale mele și ale foștilor colegi de grupă și este un om pe care eu îl pomenesc foarte mult la școală în discuțiile cu studenții. Mă trezesc de multe ori să spun: „Uite, asta i-ar fi plăcut lui Mitroi”. Mitroi era atipic. Eu mă laud că am avut un profesor atipic pentru vremea aia. Acum înțeleg și mai bine și de multe ori stau să cuget asupra faptului că nu m-aș fi dezvoltat în felul în care m-am dezvoltat, dacă n-aș fi fost în preajma lui. A fost un fel de aliniere de planete că l-am întâlnit în momentul în care aveam nevoie cel mai mult de acel tip de educație și de problematizarea pe care o avea el și în care m-am regăsit foarte mult. În mod evident am preluat multe lucruri, de la pedagogie, până la plastică. Sunt de accord cu unele, cu altele nu, dar foarte des eu am dialoguri cu el în minte. Am fost extrem de influențat.

Vă mai amintiți ziua primului vernisaj?

Se numea „Anatomia Peisajului”. Expuneam împreună cu un bun prieten care acum nu mai este printre noi, Doru Popescu.El era student la foto-video, dar picta foarte, foarte bine. Noi am făcut expoziție la Galeria „Eforie”. Eu eram student anul al cincilea. Aveam niște emoții fantastice. În primul rând că mi se părea suprarealist faptul că mi-am lăsat lucrările în altă parte decât acasă. Am conștientizat asta într-o seară, plecând de la Eforie înspre casă, după ce am panotat. Acum când organizez o expoziție îmi dau seama cât de mult au evoluat și s-au schimbat lucrurile în România. Eram în anul 2000 și a trebuit să facem niște eforturi, niște invenții, nu se găseau pe piață atunci o grămadă dintre lucrurile care astăzi ni se par că au existat de când lumea și pământul. Emoțiile la vernisaj au fost mari pentru că nu știam cum trebuie să fie, cum e bine cum facem. Ne întrebam: „Trebuie să vorbească cineva, să nu vorbească cineva” și multe alte să, să, să. Aveam un sentiment amestecat. „Oare lucrurile pe care le expun sunt în regulă, sunt de arătat?” Era și jenă, dar și mândrie, pentru că eu credeam în ce doream să expun. Acum, privind retrospectiv, îmi dau seama că a fost un act de curaj, dar și cu niște emoții fantastice.

Cum ați descrie traiectoria dumneavoastră artistică?

Mă pregătesc precum sportivii pentru marea competiție. E un gând care pe mine mă animă și mă ține treaz. Un reper definitoriu este în primul rând tradiția. În permanență și cu cât avansez în creație, în vârstă, în experiență și de viață și artistică, îmi dau seama că relația cu trecutul, este ceva care încă este deschis. Este punctul de sprijin pe care îl am în relație cu ceea ce s-a întâmplat de-a lungul a mii de ani în toată tradiția asta artistică. Ăsta este un reper. Al doilea este zumzetul lumii în care trăim și care mie îmi place foarte mult. Adică sunt o persoană foarte cufundată în subcultură, fiindcă mi se pare o perioadă de un dinamism foarte mare, care are multe lucruri de oferit, care propune limbaje noi, iar pe mine mă fascinează, chiar dacă nu toate mi se potrivesc. Dar am convingerea că pot să mă stimuleze și să mă îmbogățească în moduri pe care eu nu pot să le anticipez. Din tradiție îmi doresc să iau știința de a face un mesaj care să transceadă timpul.

Ca privitor, ce apreciați cel mai mult la o lucrare?

Cel mai mult și cel mai mult, cred că apreciez firescu. Dar firescul ale fațete multiple. Sunt fascinat de diverși artiști care, pe de-o parte, reușesc să facă din cele mai comune lucruri, din cele mai comune viziuni, cele mai comune fapte, cele mai insignifiante și mărunte întâmplări, un lucru impresionant. Dar sunt încântat și de anumiți artiști care au capacitatea de a face să pară firești niște invenții cât casa. Chiar dacă sunt lucruri total nenaturale, firescul cu care sunt spuse, forța cu care sunt spuse, le fac să pară naturale. Firescul unei lucrări este ceva pe care și eu îl solicit atenției studenților. Dacă reușești să faci să pară firesc, atunci poți să pui acolo cele mai mari năstrușnicii.

Vi s-a întâmplat, ca peste timp, să revedeți o lucrare și să doriți să interveniți, să faceți modificări?

Nu. Asta nu în sensul că lucrarea ar fi perfectă, dar este cum eram eu atunci. Mi se declanșează idei noi sau se reactivează ideea respectivă și primesc un impuls de a face ceva nou acum. Dar nu să intervin, să o corectez, pentru că asta nu-mi stă în caracter.

Cum ați defini peisajul plastic actual?

Ce este fără precedent în istorie, este multitudinea de artiști. Niciodată la scara planetară nu au fost atât de mulți artiști cât sunt acum. Nu știu dacă înseamnă concurență mai mare, pentru că oamenii cu care chiar vrei să intri în arena de competiție, ăia tot puțini sunt. Adică vârful iceberg-ului, vârful muntelui, este ocupat tot de puțini. Pe vârf este loc tot de o singură persoană sau de două. Baza este foarte, foarte, foarte mare. Și sigur că sunt și foarte multe prostii, dar în niciun caz nu sunt deloc adeptul acelei poziții care spune că nu se mai fac lucruri ca altă dată. Nici nu trebuie să se mai facă lucruri ca altă dată pentru că au fost făcute. Se fac capodopere în continuare. Se nasc genii în continuare, dar este foarte greu, de fapt, să faci un lucru de calitate. Asta se aplică în orice domeniu. E puțină lume dispusă să se sacrifice, fiindcă nimeni nu-ți spune când te apuci de orice fel de meserie, câte sacrificii trebuie să faci pentru meseria respectivă și cât de puține beneficii vei avea. Dar plăcându-ți și fiind implicat în ea nu simți chestia asta ca pe o corvoadă.

Ca să faci acea capodoperă în 2025 ai nevoie numai de geniu sau de o multitudine de factori care influențează, de la promovare, la noroc, uși deschise spre marile galerii sau marile muzee?

E o cursă de unul singur. Cred că trebuie să faci liniște în interior, să asculti niște lucruri care sunt tot ale tale, să ai și ochiul deschis spre ceea ce se întâmplă în afara ta, dar să ai acea capacitate de concentrare și de decantare. Și în 2025, crearea unei capodopere cred că ia exact aceleași resurse ca în 1425. Procesul rămâne același. Poate mai complicat acum este procesul de liniștire. Zgomotul exterior este mai cuceritor, mai zornăitor, mai strident și mai intens poate ca niciodată în istorie. Sunt mulți stimuli.

Prin ce credeți că arta zilelor noastre va rămâne peste timp? Care este ideea fundamentală care va purta privitorul din viitor în deceniul al treilea, din mileniul III?

Diversitate. Există un asemenea pluralism și efectiv poți să faci orice în zilele noastre. Tendințele nu mai sunt tendințe. Lucrurile sunt într-o dinamică fantastică. Pe de altă parte, în mod absolut antagonic, este un anumit gen de conformism și de adaptare la anumite frici. Văd asta la arta mainstream, arta care bifează agende, activism și care mie mi se par total contrare principiilor creativității. Îi respect pe unii activiști, respect unele activisme, nu sunt genul eu, dar consider că lucrurile astea sunt contrare procesului creativ și astea văd că invadează mult în acest deceniu spațiu artistic. Mă tem că o să rămână mai puține capodopere și o cantitate foarte mare de artă propagandistică. Într-un fel, seamănă poate ca producție artistică din Italia fascistă, Germania nazistă, cu Uniunea Sovietică sau arta chineză. Retorica este aceeași. Mesajele se schimbă un pic, numele vehiculate, dar retorica și pentru mine este pe de o parte fascinant, pe de altă parte înfricoșitor, cât de asemănătoare este. Asta cred că va rămâne pe viitor. Sper să apară o distanțare substanțială între un grup de artiști care creează de capul lor și au valoare intrinsecă și unele creații care sunt bine poziționate acum, dar sunt extrem de datate. Se potrivesc doar cu agenda acestor ani.

Cum caracterizați piața de artă din România?

Este mai bună decât în alte dăți. Este o piață care încearcă să se dezvolte și de multe ori se dezvoltă parcă cu frâna de mână trasă. Sunt mulți actori culturali de la galerii, artiști, promoteri, despre care pot să spun că cei mai mulți își fac treaba. Noi de colecționari ducem lipsă. Nu de oameni cu bani, aceștia sunt. Educația este de cu totul alt tip, oamenii aceia nu vor investi în artă. Mai îi văd pe la evenimente, dar ei de fapt participă nu în dorința de a colecționa și de a cunoaște neapărat fenomenul, ci de a fi văzuți acolo. Sunt, cum îmi place mie să spun, bovarici. Lor le place să fie cu artiștii, să fie băgați în seamă, să fie gâdilați în orgoliu. Pe de altă parte cei ce au muncit în toți acești ani, cel puțin în ultimii 25 de ani, toți colegii mei, de la artiști, galeriști, dealeri, au senzația că acest efort colosal s-a transformat într-un fel de muncă sisifică. De asemenea întotdeauna, când sunt situații de criză, cultura este prima afectată, deși cultura nu consumă chiar atât de multe resurse. Deci vor fi niște vremuri destul de grele pentru cei din sectorul cultural. Dar o să ne legăm încă o dată de catarg cu toții și o să stăm până trecem de „vâltoare”.

Cât de important este, după părerea dumneavoastră, demersul curatorial în arta zilelor noastre?

Cred că există multe situații în care accentele curatoriale sunt mai puternice decât sunt necesare. Cu alte cuvinte, există un număr de curatori care chiar au vocație și care fac curatoriat cu știință și cu dragoste față de fenomenul artistic, cu înțelegere și comunicare cu artiștii. Aceștia sunt curatori cu viziune. Dar, la fel ca în cazul capodoperelor, aceștia nu sunt mulți. Marea masa este formată din oameni cărora le place eticheta de curator, la fel cum sunt și mulți oameni cărora le place eticheta de colecționar. Adică sunt cei care mai mult profită de artiști. Sunt oameni pentru care contează mai mult numele propriu, decât generarea unei idei, a unui concept și punerea în valoarea a unei direcții și a unor artiști. Sunt atât de multe evenimente unde vezi și reții doar numele curatorului.

Alexandru Rădvan, sunteți profesor. Puteți face o caracterizare a școlii românești de arte din zilele noastre?

Plec de la ideea că eu țin la învățământul de artă românesc pentru simplu motiv că m-am format și eu în el. Dar, ca în familie, oricât ții la rudele tale, tot trebuie, din dragoste pentru ele, să le vezi și părțile care pot fi îmbunătățite. Consider că este de datoria ta, ca membru al acelei familii, să atragi atenția. Învățământul artistic românesc a suferit. O să încep de pe vremea când eram eu student, deci de la jumătatea anilor ‘90. Jumătatea anilor ‘90 este o perioadă la care eu n-aș mai vrea să mă întorc. Era caracterizat de frustrare. Nu mai era entuziasm, dar noi, ăștia care eram studenți acolo, aveam o speranță că o să fie altfel. Am început atunci să călătorim în străinătate cu niște eforturi incredibile. Am trecut împreună cu colegii mei prin niște umilințe când călătoream ca student, pentru faptul că eram români. Nu eram în nicio structură de tip comunitate europeană. Au fost niște greutăți care astăzi sunt de neconceput. Pe de-o parte era o lipsă de informație. Mi-l aduc aminte pe profesorul Adrian Guță care ne-a ținut treaz interesul pentru arta contemporană fără să aibă ce să ne arate, doar ne povestea. Erau multe cursuri ca pe vremea lui Creangă, ca la Humulești. Ne povestea niște lucruri despre artă contemporană și noi îl credeam pe cuvânt. De-abia ieșisem din parandigma în care ne uitam pe albume alb-negru cu artiști impresioniști. Când am ieșit în străinătate a fost un șoc atunci când am văzut pe viu lucrări adevărate.

Care a fost primul muzeu?

Printr-o conjunctură am ajuns la Londra și am văzut National Gallery. La Tate am intrat folosind o legitimație falsă. La expozițiile temporare se plătea enorm, cu mult peste capacitățile mele. Banii erau mult mai valoroși pe vremea aia. Am intrat să văd retrospectiva Cézanne. Nouă, în Liceul Tonitza, ni s-a împuiat capul cu Cézanne. Unii dintre noi ajunsesem să nu-l mai suportăm. Și, văzând Cézanne, am rămas în șoc pentru că mi-am dat seama că nimic, dar absolut nimic, nu semăna cu ce ni se spusese. Noi am trăit și ne-am educat în perioada în care nu puteai să spui numele anumitor culori. Nu dau nume, Dumnezeu să-i odihnească, dar am avut niște profesori, niște legende la un moment dat prin liceu, care erau idioți și ne-au chinuit cu niște prostii. Din momentul ăla în care am văzut cu ochii mei adevărata artă m-am întors schimbat. Am zis că nu mai pot fi păcălit. Alt șoc a fost când m-am întors și mai eram întrebat cum e nu știu ce artist sau lucrare. Eu povesteam, iar reacția era că aia le strică, ăia nu știu să le conserve, n-au restauratori. Vă puteți da seama în ce noaptea minții eram. Oamenii erau într-o panică în care se izolau și mai tare în zona lor de confort. Toți erau stricați, numai noi eram buni. Numai griurile mioritice erau adevăratul cézanneism. Erau niște discuții, pe care le-am auzit când eram în liceu, incredibile. Atunci a fost un mare proces de restaurare al Capelei Sixtine. Acum dacă venim și spunem că și școala de restaurare italiană este defectă, cred că ar trebui să ne mai uităm o dată și să ne alegem altă carieră, dacă asta este concepția. Cineva adusese un albumaș cu Michelangelo, cu restaurarea capelei și îmi aduc aminte discuțiile între profesori din care rezula că ăștia le-au stricat, le-au colorat, le-au stricat culoarea. Ăsta este viciul școlii românești. Mai continuă și în zilele noastre, pe aici, pe acolo. Am pomenit de tradiție mai devreme. Noi o percepem ca la un limbaj mort, ca la o limbă moartă. Ori pictura este un fenomen viu. Pictura a mers mână în mână cu omenirea, din peșteră până în zilele noastre, până la computer. Pictura e un limbaj care ține de modificările prin care trece omul. Eu pot să mă dau de ceasul morții ca să pictez ca Michelangelo sau ca Van Eyck. Nu o să pot, din motivul că m-am născut aici, că trăiesc în altă epocă, am altă viziune și sunt influențat, fără să vreau, de toate obiectele care mă înconjoară, de ritmul actual, de vopseaua florescentă, de firmele luminoase. Și sunt convins că dacă un artist din perioada manierismului italian, s-ar trezi din mormânt și ar apărea în Times Square, sau pe Dorobanți, ar fi înnebunit de plăcere văzând culorile astea, stridența asta.

Încă ceva: în liceele de artă și încă în multe facultăți există încă tema de studiu a naturii statice. Frumos, în regulă. Numai că natura statică o compunem din niște elemente care sunt mai mult decât vetuste: strachini de lut, plante uscate, sifoane vechi. Astea sunt puse pentru niște tineri care unii au piercinguri, unii au tatuaje și în orice caz, toți sunt cu telefoanele în mână. Ei nu mai au nicio legătură, nu înțeleg obiectele alea, nu se pot raporta la ele. Astea sunt venite din marea tradiție a picturii interbelice. Dar Tonitza după ce picta o strachină dintr-aia, ieșea pe uliță și mânca dintr-o strachină de aia. Picta un sifon apoi se ducea la cârciumă și folosea sifon ca ăla. Dar dacă pui o natură statică cu sticle noi, cu peturi de apă minerală sau o sticlă de detergent, astea nu sunt suficient de culturale. Ceea ce mie mi se pare o tâmpenie. Am făcut o călătorie la Viena și la Galeria Albertina era o expoziție a lui Adrian Ghenie. Lucrurile care mă fascinează la Adrian Ghienie și la care mi se pare că el chiar este un maestru, este reprezentarea obiectelor pe care noi le folosim astăzi în mod curent. M-am întors din drum de trei ori ca să văd cum era pictat un telefon pus la încărcat, un laptop deschis, un scaun de plastic, o pereche de papuci contrafăcuți. Erau pictate magistral. Eu nu folosesc obiectele astea în plastica mea, pentru că n-am nevoie. Dar dacă aș avea nevoie, sigur m-aș duce înspre niște lucruri de genul ăsta.

Și cum face saltul tânărul artist vizual spre adevărata contemporaneitate?

El învață pe o paradigma istorică, dar trăiește în contemporaneitate. Cred că ce este cel mai greu și cel mai important este să facă saltul către sine. Și de acolo este problema lui încotro vrea să se ducă. Dar nu trebuie să-i pui surdină. El nu trebuie să crească cu batista pe țambal. Să-i spună că asta nu, și asta nu, și asta nu. După o vârstă, trebuie să fii mult mai atent la ce au ei de zis și încărcătura cu care vin ei și propunerile cu care vin ei, fiindcă deja este o relație de dublu câștig. Tu-i înveți pe ei niște elemente de limbaj și înveți și tu de la ei cum să păstrezi proaspete acele elemente de limbaj. Noi operăm cu niște elemente de limbaj dintre care, o parte, sunt niște valori, să zicem, imoabile și pun accentul pe „să zicem”, fiindcă noi ne educăm foarte mult fiind bazați pe ceva care provine din academismul francez, dar care, între timp, a devenit academismul sovietic, plus niște precepte de tip Bauhaus. Ori Bauhaus a fost o școală de avangardă, experimentală, acum o sută de ani aproape. Ne mai minunăm acum de tot felul de chestii, când în 1963, la Bienala de la Veneția, Robert Rauschenberg a expus Combines Paintings, cu capra, cu cauciucurile. Deci au fost niște schimbări mari de paradigmă. Ignorăm noțiunea de colaj, acum, în epoca în care totul este un colaj. Dacă vezi pe cineva că stă și scrollează pe telefon, toate imaginele de acolo sunt făcute pe principiul unui colaj. Nu luăm suficient în considerare aceste noi media, le socotim de multe ori ca pe un inamic. Noi ne ocupăm de lucrurile serioase, precum pictura. Ori întotdeauna artele vizuale au fost vârf de lance, au fost interesate de orice nouă nebunie, șmecherie, orice chestie mai trăznită care apărea în domeniul tehnici. Deci toate invențiile erau procesate imediat, dar imediat, în pictură. Acum atitudinea asta vine contra naturii artistului și a artei. Să creezi o separație între aceste noi media și tradiție, asta poate fi fatal.

În rândul tinerilor apare speranța viitorilor colecționari?

Eu chiar cunosc niște tineri, foarte tineri, care au fost și educați în spiritul acesta și care sunt foarte receptivi, foarte informați, merg cu plăcere să vadă, să cunoască. Chiar au început să-și formeze colecții. Și știu să-și formeze o colecție cu sens. Nu colecționează de a valma lucruri. Ei au colecții orientate către o anumită direcție stilistică, un anumit grup de artiști.

Care sunt ingredientele succesului pentru un artist?

Trebuie să stai să lucrezi. Nu stai, nu lucrezi, chiar ai garanția că nu o să se întâmple nimic. Muncești, îți vezi de ale tale și îl asculți pe omulețul tău interior. Eu mereu fac apel la omulețul ăla care era acolo când erai tu mic sau foarte tânăr și singura ta grijă era să te exprimi. Nu aveai nicio cunoștință despre piață de artă, colecționarii, stilurii, lumea artei. Tu făceai pentru că simțeai că vrei să exprimi ceva. Exista o puritate sufletească, o anumită intensitate și o anumită dragoste pentru exprimarea în imagini. Trebuie reușești să conservi starea aia și te-ntorci. Nu va fi starea la fel, dar dacă reușești să te-ntorci în zona aia cât de des posibil și reușești să închizi ferestrele, cum spuneam mai devreme, la zgomotul ăla, la tot bruiajul care vine din afară și să îți fii credincios ție, va fi bine. Iarăși o să-l invoc pe Florin Mitroi. El spunea că atunci când vă vine o idee și știți că vreți să o faceți, că simțiți că este bună, nu vă mai uitați stânga-dreapta, apăsați pedala de accelerație până la podea și după aia vedeți ce va fi. Trebuie să nu fii circumspect, nu trebuie să fii rezonabil în meseria asta și poate să ai un anumit succes, dar și succesul este relative. Adică ce numim succes? Vânzări? Vânzările nu înseamnă neapărat un success. Expoziții prin locuri extraordinare, pentru unii este important, pentru unii este mai puțin important. Ce rămâne după tine, unii nici măcar nu se gândesc la chestia asta, deci aici fiecare are definiția proprie asupra succesului, nu poți să dai o rețetă. Tot ce vei găsi sunt situații, sunt viețile altora și la tine este o mica diferență acolo care face ca lucrurile alea să fie diferite, dar singurul lucru de care trebuie să te ții este să fii credincios propriei creații, să o faci cât de des poți, cât de bine poți și cât de amplu poți. Atunci la un moment dat o să se întâmple ceva. Și pe urmă, lucrurile bune care ni se întâmplă sunt exact ca nașterile. Uităm și chinurile facerii și prin ce am trecut și iar rămânem însărcinați cu următoarele idei.

Unde este zona de confort al lui Alexandru Rădvan? În mediul academic? În atelier? La vernisaje?

Dacă este vorba de zona în care eu mă simt liniștit, îmi place să fiu și „mă hrănește”, atunci vorbim despre atelier și despre școală. Școala „mă hrănește” pentru că acolo am tot timpul contact cu oameni vii. Faptul că există o constantă, care sunt colegii și locul, pe mine mă ajută. Din când în când îmi dau seama că merg în clădirea aia de niște zeci de ani, că am fost și student acolo, că știu mirosurile, știu ușile și văd și câte lucruri s-au schimbat. E ca o întoarcere acasă mereu și mereu. O dată la trei ani preiau o grupă nouă, dar în fiecare an, apar fețe noi, oameni din locuri noi, cu idei noi, cu gânduri, și fiecare vine cu aspirațiile sale, cu iluziile sale. Asta pe mine mă îmbogățește, îmi place și mă face să mă simt foarte, foarte bine.

Ce au însemnat premiile pentru dumneavoastră și mai ales cel mai recent - premiul pentru pictură primit în cadrul Galea Uniunii Arțișilor Plastici în România?

Premiul a fost o onoare. Am simțit că l-am meritat, nu că mi se cuvenea, dar nu mi-a fost jenă cu el. La expoziția pentru care am primit premiul, am fost 150% eu. Dar a doua zi am uitat de el. Adică gata, am luat premiul, a fost minunat că l-am luat, dar acum nu mă mai gândesc. Premiile sunt frumoase, e bine să le iei. Nu mi s-a întâmplat foarte des, nici n-am alergat după premii. Dar gata, l-am luat, s-a dus. Eu încerc, sper că din când în când și reușesc, să-mi creez provocări. Intru în teritorii în care nu mă descurc așa de bine și să văd cam cum este acolo. Romantic sau nu, nebunește sau nu, mie-mi place să-mi fixez competiții cu oameni din istorie artei, maeștri la care țin și competițiile astea imaginare mă provocă să intru în zone noi. Eu am nevoie să-mi arunc geamandura cât mai departe. Pe urmă „înot” până acolo și când să pun mâna pe geamandură o arunc și mai departe și tot așa și văd ce se întâmplă, cât de mult se poate întâmpla. Astea sunt șansele mele, astea sunt condițiile în care Alexandru Rădvan se poate dezvolta și poate să crească în acord cu Alexandru Rădvan. Mulțumesc internetului pentru că dacă știi ce să cauți, găsești lucruri care erau de neimaginat și faptul că astăzi eu cu telefonul pot să am acces la ore întregi de interviuri cu artiști pe care îi admir și că ei își explică procesul de lucru care nu este misterios deloc, este extraordinar. Văd că străinii nu transformă nimic într-un mister. Totul este la vedere. Dacă ai o curiozitate, întrebi pe cineva și ți se răspunde. Așa mi-ar plăcea să îmbătrânesc.

Ce alte pasiuni are artistul Alexandru Rădvan?

Mie îmi place teatru foarte mult, deși merg puțin la teatru, dar teatru îmi place pentru că seamănă cu ce facem noi aici. De ce merg puțin la teatru? Fiindcă de multe ori mă dezamăgește ce văd acolo. Dar am lucrat și eu în teatru și am respect foarte mare pentru că știu cât de mult se muncește ca să iasă uneori o chestie care nu este extraordinară. Muzica mi-a plăcut tot timpul, dar acum datorită vârstei, o ascult altfel și din când în când mai bat la tobe.