Cristian Mandeal - o viață dedicată muzicii

Cristian Mandeal (n. 18 aprilie 1946, la Rupea, în județul Brașov) a fost Dirijor Principal și Directorul General al Filarmonicii din București. A fost Directorul Northern Israeli Orchestra din Haifa (1999–2002), Simfonia Euskadi – Orchestra Națională Basca, San Sebastian (2001–2008) și Dirijor Permanent al Orchestrei Haydn din Bolzano și Trento (2000–2003), Dirijor Invitat Principal al Orchestrei Hallé, Manchester (2005–2010 - prima persoană din istoria de 150 de ani a orchestrei care a deținut acest titlu), Filarmonicii din Belgrad (sezonul 2006–2007), și al Filarmonicii din Copenhaga (2006–2013).

Cristian Mandeal a lucrat cu multe dintre cele mai importante orchestre din lume, inclusiv London Symphony Orchestra, London Philharmonic Orchestra, Royal Philharmonic Orchestra, BBC Symphony Orchestra, City of Birmingham Symphony Orchestra, Royal Liverpool Philharmonic Orchestra, Bournemouth Symphony Orchestra, Staatskapelle Dresden, Staatskapelle Berlin, Münchener Philharmoniker, Symphonieorchester des Bayerischen Rundfunks, Orchestra Operei de Stat din Viena, Orchesters der Deutschen Oper Berlin, Filarmonica Ceha, Orchestrele Simfonice și Radio din Praga, Filarmonica din Israel, Orchestre Nationale de Belgique, Orchestra dell’Accademia Nazionale di Santa Cecilia di Roma, Orchestra Sinfonica Nazionale della RAI di Torino, Orquestra Simfònica de Barcelona i Nacional de Catalunya, Gulbenkian Orchestra, Orchestra Simfonica Gothenburg, Orchestrele Filarmonicilor din Tokyo, Sao Paulo, Ciudad de Mexico, Helsinki, Monte Carlo, Copenhaga, Moscova, Varsovia, Sofia, Belgrad, si Zagreb, acestea fiind doar câteva exemple.

A participat în cadrul a numeroase festivaluri, iar la Festivalul Internațional și Concursul „George Enescu” a fost Director Artistic în 2001 și 2003. A colaborat cu unii dintre cei mai importanți soliști din lume și a dirijat sute de concerte în peste 36 de țări.

Astăzi pătrundem în laboratorul creativ al dirijorului Cristian Mandeal. În primul rând, v-aș întreba ce înseamnă să fii dirijor?

Înseamnă să faci muzică fără sunete, cu sunetele în cap. Deci tu ești un producător nespecific de sunete, pentru că tu nu cânți la nimic. Tu doar configurezi un proces sonor pe care îl fac alții.

Dirijorul este un intermediar între compozitor și muzicianul interpret?

În primul rând, asta este dirijorul, este intermediarul între compozitor și consumator, pentru că nicio partitură nu există în sine decât în momentul în care este materializată, respectiv este sonorizată. Această punere în pagină a unei partituri o face interpretul. În cazul meu, ca interpret cu orchestră, o face dirijorul.

V-ați născut la Rupea, în județul Brașov. De unde a pornit atracția pentru muzică?

Tatăl meu era foarte talentat, mama mea la fel, amândoi părinți erau talentați pentru muzică, niciunul nu a fost însă muzician. Ascultam un radio cu lămpi când eram copil cu toate părâiturile și zgomotele respective și eram teribil de atras de tot ceea ce auzeam. Făceam zgomot tot timpul, încercam să fredonez melodii și să imit ceea ce auzeam din alte părți și încetul cu încetul m-am tras înspre acest domeniu, cred că în mod foarte natural, fără ca să mi-l doresc sau fără să fiu împins de către cineva.

Ce sau cine v-a determinat să doriți să deveniți dirijor?

Cred că fenomenul orchestral în sine, care mă satisfăcea într-o măsură mai mare decât pianul cu care am început. Eu am fost și pianist pe vremuri. Pianul oricum era un instrument de mare anvergură față de toate celelalte instrumente, cu toate acestea, orchestra era de o anvergură încă sporită, așa încât dorința de a cuprinde fenomenul muzical în cea mai extinsă forma lui m-a tras către dirijat.

Îmi dau seama că am sărit o etapă. De la acel copil care făcea tot felul de sunete, de zgomote, cum a fost trecerea spre pian și apoi spre orchestră?

Tatăl meu, la rândul lui, cânta frumos la pian, amator. Aveam pian în casă, aveam și vioară de la mama. Mama cânta foarte frumos vocal, avea o voce foarte frumoasă. Pe la șapte ani am fost dat la o profesoară particulară. Așa am început, la Sighișoara, într-un centru cultural, cu mare tradiție săsească, muzicală, cu orgă. Am început să studiez chiar cu o profesoară germană pianul. Apoi ne-am mutat la Brașov, acolo am trecut în mod firesc la școala de muzică și de acolo mai departe.

Ce modele profesionale dar și umane ați avut?

Modelele mele au fost profesorii, printre care l-aș pomeni, în primul și în primul rând, pe maestrul care m-a format, într-o proporție de 90, Constantin Bugeanu, cel care a format pe toți ceilalți dirijori de generația mea, inclusiv Horia Andreescu, Ion Marin, Camil Marinescu, ca să pomenesc doar câteva nume sonore din dirijatul românesc.

Cum era maestrul Bugeanu?

Era, în primul rând, un erudit muzical și cu o capacitate extraordinară pedagogică pornită dintr-o pasiune de a preda, de a transmite, de a forma un dirijor, tocmai pe metodologia formării unui dirijor, care este extrem de complicată. Trebuie să înveți pe cineva cum să-și imagineze sonor, să cuprindă o partitură care este pur și simplu un document pe hârtie și nimic altceva, cum să o desfacă precum un ceasornic în sute de bucățele, ca după aceea să o recompună, cum să o cuprindă în interior, într-un proces de învățare care cuprinde și memorizarea absolută a fiecărui detaliu a unei partituri și în sfârșit cum să fie transmisă această cunoaștere mai departe în orchestra. Dar mai sunt și multe alte lucruri, printre care și cele etice, de care aș pomeni cu mare, mare drag, pentru că, pentru el, a fi dirijor nu conținea nimic de spectacol, nimic exterior, nimic de show, ci era un proces extrem de profund, de sincer, de autentic, de dăruit și sobru.

Cât de importante credeți că mai sunt modelele astăzi? Mai identificăm și promovăm modele reale?

Desigur că există problema modelelor, pentru că, odată că există o multitudine de personaje care apar în viața noastră, în toate domeniile, de toate profilurile, de toate dimensiunile, de toate autenticitățile, mai mari sau mai puțin mari, și atunci alegerea unui model astăzi devine poate mai greu decât era în trecut. Dar, cred că modelele sunt absolut necesare pentru formarea oricărui tânăr, chiar dacă poate sunt mai greu de identificat în capul lui astăzi decât erau pe vremea mea.

Cristian Mandeal, vă mai amintiți ziua primului concert la pupitrul unei orchestre simfonice?

Desigur, a fost în 1972, în fața Filarmonicii din Brașov, un concert estival, care a conținut doar muzică românească. Totuși la sfârșitul acestui concert, pe lângă câteva titluri mai puțin sonore din compoziția autohtonă, am dirijat pentru prima dată Rapsodia I de George Enescu.

Și care a fost reacția orchestrei, a publicului, dar și emoția dumneavoastră?

Vă dați seama, să te trezești în fața unei orchestre profesioniste ca și tânăr student, cum eram încă pe vremea aceea, implică o enormă emoție. Desigur, m-am pregătit extraordinar de bine. Succesul a fost mare de atunci. Din momentul acela am început ca să fiu invitat cam peste tot prin țară, și lucrul acesta a fost ca un fel de deschidere a unei uși, care apoi s-a propagat în multe alte spații.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră o orchestră bună?

Există multe orchestre bune astăzi pe lume, nivelul orchestrelor în general crește, cam peste tot, pe toate meridianele. O orchestră bună este pentru mine însă acea orchestră care este suficient de flexibilă și lipsită de preconcepții și care este dispusă să preia un alt format pe care îl prezint eu în lucrări pe care deja le cunoaște și le-a făcut din totdeauna. Din acest punct de vedere aș menționa în primul rând orchestrele englezești, care cu toată soliditatea lor dispun și de o enormă flexibilitate încât să se plieze perfect pe intențiile dirijorului.

Care este cea mai mare satisfacție a dirijorului Cristian Mandeal în momentul actului artistic?

Atunci când cred că am depășit stadiul de pură materializare și când simt că trec într-o sferă superioară a acesteia, respectiv când cred că ajung să ating ceea ce eu numesc a fi muzică. Muzica pentru mine este fenomenul care depășește sunetul, care este o rezultantă a combinării întregilor sunete, dar care aduce o informație superioară celei direct materiale a sunetului.

În momentul în care ascultați o înregistrare mai veche a dumneavoastră, apar diferențe conceptuale bazate pe acumularea de experiență?

Categoric. Foarte multe dintre ele le consider nevalabile astăzi și dacă aș putea le-aș reînregistra într-o altă formă. Cred că este un bun semn, pentru că asta înseamnă că totuși nu m-am anchilozat definitiv.

În atâtea decenii de evoluții pe scenă din întreaga lume, puteți identifica o seară de grație, o întâlnire extraordinară, o experiență creatoare de neuitat?

Da, au fost mai multe dacă vreți, dar acum îmi vine în minte de fapt primul meu concert de la München, pe care mi l-a acordat Sergiu Celibidache în 1991, în luna noiembrie. Am avut contact cu o enormă orchestră, iar acel moment mi-a deschis multiple alte porți în Occident.

Cum a fost atmosfera aceea de la München?

A fost extraordinară pentru că maestru Celibidache a dorit ca să fie concert, așa-numit recital de dirijori, respectiv să nu am avut niciun solist și am putut să dirijez doar lucrări care să mă reprezinte pe mine. Au fost cele două lucrări: Simfonia a V- a de Șostakovici și „Așa grăit-a Zaratustra” de Richard Strauss în partea a doua. Presa a fost grozavă, receptarea orchestrei la fel și de acolo s-au născut alte și alte contacte.

Sunt dirijori care, în momentul învățării unei piese noi, nu ascultă înregistrările realizate de alți șefi de orchestră, de teamă de a nu fi influențați. Cum arată procesul de studiere a unei lucrări în atelierul lui Cristian Mandeal?

Chiar dacă ascult o lucrare în prealabil, imediat și trec la propriul meu demers de a-mi însuși partitura. Încerc să mă identific cu dirijorii sec. XIX, care nu dispuneau de niciun fel de alte informații decât de cea autentică, respectiv a partiturii, a documentului scris.

V-ați perfecționat la Berlin și la München cu Herbert von Karajan și Sergiu Celebidache. Care erau diferențele dintre cei doi și care au fost cele mai importante sfaturi pe care le-ați preluat de la ei?

De la Karajan n-am preluat niciun fel de sfat, pentru că Herbert von Karajan nu preda. Oricine pretinde că ar fi fost studentul lui Karajan minte, pentru că niciodată nu a predat în mod direct cuiva. Se lăsa însă asistat, urmărit. Și din această „contaminare” rezultau niște îmbogățiri a propriei tale personalități sau a meșteșugului pe care îl aveai. În contrast cu Karajan, Celebidache a fost un imens pedagog, a avut mii de studenți. De la Celebidache am învățat în mod direct niște elemente profesionale.

Cristian Mandeal, ați condus multe orchestre din multe părțile lumii. Există diferențe conceptuale între ansambluri în funcție de tradițiile muzicale locale și de preferințele repertoriale?

Desigur că sunt diverse particularități ale orchestrelor din diverse părțile lumii, din diverse sfere culturale de unde provin. Sigur, o orchestră japoneză nu cântă ca una germană și una italiană nu cântă ca una americană. În funcție de tipologia orchestrelor, există și o preferință repertorială a acestor orchestre. Să cânți o simfonie de Bruckner în Germania este un lucru natural, dar extrem de dificil de realizat în Coreea sau în Japonia. Sunt sfere culturale extrem de diferite. Și modul de a percepe și a realiza muzica se petrece divers de la un loc la altul. Îmi vine în minte când am dirijat Rapsodia I de Enescu la Taipei, cu o orchestră locală. Pentru ei muzica românească era un lucru total necunoscut, așa încât am recurs la mijloace nespecifice dirijorale. Am fluierat, am dansat, am recitat, am mimat, am trecut de orice fel de barieră de comunicare doar pentru ca să-i fac să înțeleagă lucrarea lui Enescu. Și vă pot spune cu mâna pe inimă că a ieșit o asemenea rapsodie încât am dat bis cu ea, fiind prima dată auzită pe acele meleaguri.

Publicul reacționează diferit în diferite părți ale lumii?

Da. Publicul german în general este mai reținut, mai sobru, la fel și publicul franțuzesc. Publicul englezesc este încă și mai sobru, față de publicul italian, balcanic, care se exprimă conform temperamentului naturii acelor popoare.

Ați amintit de Taipei. Într-un interviu pe care l-am făcut cu violonista Mira Glodeanu, spunea că ajungând în China a avut surpriza că lumea aplauda între părți, dar la fel ca și cum ar fi aplaudat la finalul lucrării. Ei nu înțelegeau unde e finalul, unde e sfârșitul unei părți. Ați avut șocuri de genul acesta din punct de vedere al receptării fenomenului sonor de către publicul din anumite părți ale globului?

Îmi aduc aminte de o simfonie de Bruckner cântată în festivalul de la Istanbul. Era pentru prima dată un Bruckner pe teritoriul turcesc. S-a aplaudat după partea întâi, s-a aplaudat după partea a doua, s-a aplaudat după partea a treia, iar după partea a patra nu s-a mai aplaudat, oamenii crezând că va mai urma încă ceva. După ce s-au păcălit de trei ori, a patra oară n-au mai vrut s-a aplaude. Cu chiu cu vai, s-au dumirit că în sfârșit s-a terminat simfonia. Este vorba despre zone culturale diverse, este vorba despre muzica europeană mai puțin cunoscută pe anumite meridiane și despre un public neformat, dar asta nu înseamnă nimic. Uneori publicul aplaudă chiar și din entuziasm. Chiar și un public cunoscător aplaudă. Mi s-a întâmplat, după părți lente ale unei simfonii, să pornească ropote de aplauze la unui public foarte avizat.

Aveți un repertoriu imens care acoperă aproximativ jumătate de mileniu. Care este perioada creatoare mai aproape de structura interioară a dirijorului Cristian Mandeal?

Pentru mine, muzica lui Bach îmi este la fel de apropiată ca și muzica de Șostakovici, dar dacă ar fi să mă gândesc la ponderea repertoriului meu, este din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, până în prima jumătate a secolului XX.

Sunteți și profesor. Cât de dornici sunt tinerii să vă calce pe urme astăzi?

Depinde. De tânăr la tânăr. Studenții de care mă ocup sunt diferiți. Unii sunt mai talentați, alții mai puțin talentați, alții sunt mai harnici, alții sunt mai leneși. O parte dintre ei încearcă să mă imite. Este un lucru care nu-l găsesc rău neapărat, pentru că fiecare am pornit prin a avea modele și a ne sprijini pe niște elemente concrete, verificate și la care aspiri pentru a ajunge și tu ca tânăr. Niciunul dintre aceștia nu se oprește însă doar la imitație. Chiar dacă pornesc imitând ceva, ajung în cele din urmă să-și găsească propriul limbaj, ceea ce este de dorit. În dirijat se spune că nu există dirijat, ci există doar dirijori, în sensul în care fiecare dirijor este altceva față de vecinul, chiar dacă în mare pot să semene între ei. Oricare dirijor care se maturizează își găsește propriul său limbaj de expresie.

Pornind de la acest subcapitol, cel în care sunteți profesor, care credeți că este viitorul școlii de dirijat din România?

Sper ca să aibă un viitor. Din când în când întâlnesc tineri foarte talentați. Dar în dirijat există o vorbă: „mulți chemați puțin aleși”. Dintre cei care studiază dirijatul, și sunt destul de mulți, este un domeniu care atrage, foarte puțini dintre ei vor deveni dirijori. Sper însă că în fiecare generație să apară măcar 2-3 tineri dirijori care să ducă mai departe dirijatul românesc.

De ce atrage acest domeniu? A devenit o modă ca și mari instrumentiști să lase instrumentul și să se apropie de bagheta dirijorală.

Ei doresc ca să-și îmbogățească această sferă pe care la un moment dat o epuizează. Și repertoriul de vioară, chiar dacă este atât de bogat, la un moment dat se epuizează. Cu atât mai puțin la un suflător, la un flaut sau la un clarinet. Ori atracția de a te exprima și prin ajutorul altora și într-o sferă mult mai largă repertorială decât cea pe care o posezi, deja cred că este foarte mare. Apoi mai este și mirajul acesta de a sta tu ca personaj în fața unui ansamblu format din colegii tăi, din muzicieni, la fel de buni ca și tineri, dar pe care tu să-i conduci. Există tot felul de vrăji care compun această atracție dirijorală enormă. O văd la tineri în special, dar și la cei formați. Sunt atâția pianiști care sunt dirijori, unii dintre ei de un extraordinar nivel, ca Barenboimsau ca Eschenbach. Dar, în general, și Barenboim și Eschenbach au pornit prin a studia în paralel instrumentul cu dirijatul. A prelua dirijatul după o anumită vârstă este, din păcate, mai puțin productiv, pentru că tipul acesta de muzicieni foarte buni, ca dirijori, nu ajung la același nivel pe care l-au atins în propria lor profesie, adică în cea instrumentală.

În ciuda unor momente neplăcute sau nedrepte, ce credeți că a fost mai important pentru cultura română, ridicarea valorică și promovarea internațională a Filarmonicii „George Enescu” sau constituirea Orchestrei Române de Tineret?

Eu zic că amândouă au fost importante în diverse perioade ale existenței mele. La început m-am dedicat într-un mod absolut Filarmonicii „George Enescu”, la care am funcționat timp de 23 de ani. M-am străduit să fac din această orchestră una de nivel internațional. Am trecut prin 30-40 de turnee. După aceea, din 2008 încoace, Marin Cazacu m-a provocat să formez Orchestra Română de Tineret pentru care am investit la fel de mult ca și pentru Filarmonica „George Enescu”. Din păcate proiectele Orchestrei de Tineret sunt mai mici și mult mai puține, decât cele pe care le avea Filarmonica „George Enescu”. Cu toate acestea, am reușit să facem succese foarte mari cu Orchestra de Tineret, încât a devenit un fel de brand național în momentul de față.

Cât de bine credeți că este promovată muzica românească în lume?

Nu e suficient de bine promovată în lume. Muzica românească e puțin cunoscută, de fapt intră și într-o concurență uriașă de producție muzicală, componistică. Fiecare națiune încearcă să-și promoveze proprii compozitori contemporani, așa încât compozitorii români nu intră deloc într-un repertoriu permanent în străinătate, ei apar sporadic în festivaluri de muzică contemporană, în care unul sau altul sunt promovați. Dar nu cred că arta componistică românească, nici din trecut, nici actuală, nu reprezintă un capitol de consum permanent al artei muzicale universale, ci doar locale. Noi ne străduim prin Festivalul „Enescu” să-l popularizăm în primul rând pe George Enescu. El este emblema muzicii noastre naționale și reușim într-o bună măsură. George Enescu începe să fie cântat mult mai mult decât acum 20 de ani. Totuși nu este o prezență permanentă în repertoriul orchestrelor de pretutindeni, așa cum îi putem găsi pe Șostakovici, Prokofiev, Bartók, pe compozitorii americani sau englezi. Nu are aceeași popularitate cum o au alții.

Cristian Mandeal, ce apreciați și ce credeți că lipsește în peisajul muzical românesc actual?

Apreciez faptul că din ce în ce mai mulți tineri se îndreaptă către studiul muzicii. Ce nu apreciez este selecția, care nu este suficient de operativă, încât să ne aducă la acele valori care efectiv să poată face parte dintr-o viață muzicală superioară românescă.

Aș vrea să vorbiți și despre omul Cristian Mandeal. Ce alte pasiuni aveți?

Îmi place să mănânc bine, îmi place să călătoresc.

Vă place să gustați din diferite bucătării pe unde ați dirijat?

Da, peste tot mănânc numai din bucătăria națională. Sunt foarte curios din punctul ăsta de vedere și e o plăcere care face parte din nivelul cultural al unui om. Îmi place să citesc o carte bună. Bulgakov, de exemplu. „Maestrul și Margareta” este o carte de căpătâi la care revin periodic. Încetul cu încetul mă delimitez de beletristică și mă îndrept spre alte zone literare care mă interesează mai mult, precum eseistica sau istoria. Am devenit foarte pasionat de fenomenul trecutului. Mi se pare că, așa cum spunea Iorga: „Omul care nu-și cunoaște propria istorie este ca un copil care nu-și cunoaște părinții”. Așa încât, în primul rând, istoria națională, dar apoi și istoria universală mă pasionează foarte mult.