Carmen Poenaru: „Atelierul este locul în care mă regăsesc cu adevărat”

Artista Carmen Poenaru a absolvit Academia de Artă „Ion Andreescu” din Cluj Napoca. A obținut de-a lungul timpului foarte multe premii și burse, a călătorit și expus în spații culturale foarte diverse din înteaga lume, iar lucrările sale se regăsesc în colecții publice și private din România, India, Elveția, Finlanda, SUA; Franța, Italia, Spania, Grecia, Norvegia, Republica Moldova, Germania sau Australia. În perioada 2017 – 2025 a deținut funcția de președinte al Filialei Bacău a Uniunii Artiștilor Plastici din România.

Carmen Poenaru, ce reprezintă pentru dumneavoastră atelierul?

Atelierul este acel laborator în care toate gândurile mele prind viață. Este locul unde lucrând, mă încarc cu energie. Este locul în care mă descopăr pe mine și descopăr noi mijloace de expresie în tot ceea ce fac. Pentru mine este un templu și e mai mult decât casa mea. Este locul în care eu mă regăsesc cu adevărat.

Cum ați descrie atmosfera atelierului dumneavoastră?

Atelierul meu are o atmosferă încărcată pentru că este un spațiu nu foarte mare. Sunt un artist destul de prolific, lucrez foarte mult și lucrez în multe direcții. Este încărcat nu numai de lucrări de pictură. Eu lucrez și design vestimentar, fac și grafică. Am foarte multe direcții în care merg. Și bineînțeles, niciodată nu lipsește muzica din atelier pentru că ea își pune amprenta pe ce lucrez. În funcție de ce lucrez, îmi aleg muzica pe care o ascult, pentru că fondul muzical mă ajută să mă concentrez mai bine și să mă focalizez mai bine pe ce lucrez.

Ce a determinat intrarea pe acest drum al artelor vizuale?

Este un drum lung. Am avut două talente. Unul a fost muzica. În primii șapte ani am studiat pianul la liceu de artă din Craiova, după care am hotărât brusc că vreau să trec la plastică pentru că mi-am dorit să creez propriul univers. Nu mă vedeam un mare pianist și nici studiind partituri scrise de alți compozitori. Vreau să am propria partitură. Și la vârsta de 13 ani am trecut la plastică și de atunci lucrez în continuu. Am rămas în domeniul artelor plastice. Am terminat Liceul de Artă „Marin Sorescu” din Craiova, secția design de interior. După care am intrat după al patrulea an la facultate. Erau acei ani cu șase locuri, cinci locuri, în care foarte greu se intra. Am terminat facultatea la Cluj, secția de design vestimentar. Dar niciodată nu m-am rupt de pictură, ba din potrivă. Toate lucrurile pe care le-am învățat în plus m-au ajutat mai târziu ca instrumente de lucru în creația mea și în descoperirile mele.

Cât de importante sunt modelele în artă? Și care sunt modelele artistice și umane ale artistei Carmen Poenaru?

Dacă ar fi să mă gândesc la un model, într-adevăr am avut un model, ca om, ca artist și ca tot ce poate face ca un om să fie integru, frumos, nu numai pe dinafară, dar și în atitudine și în arta lui. Am lucrat cu Grigorian Rusu, care mi-a fost profesor doi ani în școală, dar de la care am învățat mai mult decât se preda în școală. După anii de școală, doi ani am lucrat în atelierul lui și l-am urmărit lucrând. L-am observat în intimitatea atelierului lui. Aveam acolo un colț, veneam dimineața, nu îl deranjam absolut deloc, dar trăgeam cu ochiul la ce lucra și îl vedeam cum caută, șterge, pune, revine, l-am urmărit în toate aceste etape. Nu știu dacă e vorba de furatul unei meserii, dar să ai acces la intimitatea unui artist este ceva fantastic. Iar un lucru care el m-a învățat, și pe care îl repeta întotdeauna, era faptul că locul artistului este în atelier. Al doilea spunea așa: „Vrei să faci bani, faci bani, dacă vrei să faci artă, faci artă, dar astea două nu stau împreună”.

Cum a fost atmosfera primului vernisaj?

Primul vernisaj a fost la Craiova, pentru că am susținut lucrarea de diplomă și culmea, nu cu design interior, ci cu tapiserie. Primii pași în tapiserie și învățarea urzelilor și a nodurilor mi-au fost predate tot de Grigorian Rusu, care era monumentalist. Omul ăsta știa să împletească ciorapi, știa să croșeteze, știa să tricoteze, știa noduri de toate felurile. Nu știu dacă exista ceva să nu știe. Mai mult decât atâta, la vremea aceea în Craiova era Casino-ul din Parcul Romanescu, unde erau ateliere de creație. Aveau ateliere Marcel Voinea, Grigorian Rusu, Sorin Novac. Marcel îmi corecta crochiurile din punct de vedere anatomic. Sorin Novac m-a învățat perspectiva, m-a învățat cum să plantez personajele într-un cadru. Cu Grigorian Rusu am învățat tehnici care se fac la monumentală. A fost de fapt a doua școală. Stând lângă ei acolo și având acces în ateliere, am văzut foarte multe lucruri. A fost chiar o școală mai școală decât cea pe care am absolvit-o.

Cum ați descrie traiectoria dumneavoastră artistică? Care sunt reperele definitorii?

Traiectoria mea a avut un drum firesc pentru mine, pentru că traiectoria mi-am făcut-o singură, am parcurs-o eu singură și o creez în continuare. Se spune că drumul cel mai bun este cel pe care îl faci tu, pas cu pas. Am crezut din tot sufletul în lucrul ăsta și, într-adevăr, n-am așteptat niciodată nimic. Întotdeauna m-am dus acolo unde am simțit că este locul meu și am luat hotărârile pe care am considerat că ajută în demersul meu artistic.

Ce determină un pictor figurativ să abordeze și zona abstractă?

Am avut o perioadă în care am lucrat numai figurativ, pentru că aveam foarte mult de povestit, iar poveștile mele erau despre locuri, fapte și oameni, despre tot felul de întâmplări care nu aveau ce căuta într-o zonă non figurativă. A fost o perioadă de început în care, într-adevăr, am lucrat figurativ, dar figurativul acela s-a transformat pe parcurs cu fiecare experiență din viață pe care am avut-o și cu fiecare călătorie a mea. Începând din 1996, după ce am câștigat bursa Unesco la Paris și am avut trei luni de rezidență în India, în al doilea an m-am întors, și, pe urmă, tot așa de nouă ori. În nouă ani India și-a pus o amprentă foarte puternică asupra mea.

V-a transformat?

Bineînțeles. În primul rând, mi-a transformat modul de a vedea lumea. În al doilea rând, calitatea înțelegerii rolului meu în lumea în care trăiesc. Am învățat toleranța - un lucru extraordinar. Am învățat respectul față de tot ce este în jurul meu, diferit de ceea ce știu eu. Acolo a fost locul în care chiar mi-am dat drumul la simțul culorii cu care m-am născut. Am învățat că nu există gri, că se poate picta culoare pe culoare, fără să fie țipătoare. Acolo chiar m-am regăsit, am lăsat deoparte tot ce înseamnă școală și mi-am dat drumul la adevăratul sine. Tot acolo s-a întâmplat o schimbare în momentul în care am luat contact cu filozofia indiană și cu toate structurile lor religioase și, bineînțeles, cu mediu artistic extrem de bogat. Mi-am dat seama că, de fapt, noi numim pictura abstractă ceva care se reduce la linii și pete, dar, de fapt, ei erau abstracții cu mii de ani în urmă. Pentru că lumea începe cu un singur punct, care se numește Bindu și toată lumea îl are pus în frunte. Acest punct este începutul și sfârșitul. El are mai multe conotații, dar de la punctul acesta se dezvoltă totul. Ori ei, în arta lor religioasă, dacă o privim cu ochii europeanului și cu ochii celui care face școala în Europa, am putea să o denumim o artă abstractă, dar nu, este o artă simbolică. Fiecare linie înseamnă ceva, fiecare linie are o conotație. De exemplu, în arta maestrului Raza, care a trăit la Paris și pe care am avut ocazia să-l cunosc, o să găsiți în lucrările lui care sunt legate de această introspecție, de căutarea de sine, de meditație, pornirea de la punctul zero, adică de la Bindu. De acolo se dezvoltă totul, de acolo universul devine expansiv, de acolo, din același punct, poți să pornești în două direcții, spre căutarea din afară și spre căutarea interioară.

Ce v-a determinat să abordați și creațiile vestimentare?

Creația vestimentară este o pasiune a mea. De asta m-am și orientat în facultate spre design vestimentar, pentru că la secțiunea design vestimentar nu faci numai design vestimentar.Cel puțin la Cluj, în perioada respectivă, se făceau toate cele trei secțiile, adică și tapiserie, și imprimerie, și design vestimentar. Noi care eram din al doilea an la creație vestimentară ne imprimam singuri materialele, noi ne țeseam singuri stofele și atunci, într-adevăr, ieșea un obiect unicat.

Care sunt sursele de inspirație?

Sunt absolut multiple și niciodată nu sunt minore sau majore. Ceea ce îmi atrage atenția și îmi dă de gândit, îmi pune probleme, devine o sursă de inspirație și de cercetare. Este foarte simplu.

Carmen Poenaru, ați condus filiala Bacău a Uniunii Artiștilor Plastici din România. Cât de apreciate sunt artele vizuale în regiune, atât de public cât și de autorități?

Din punctul acesta de vedere, pot să vă spun că eu am fost norocoasă că am ajuns cu repartiția guvernamentală la Bacău. Nici n-am mai plecat de acolo. Acolo am găsit o echipă foarte bună. În primul rând l-am găsit pe Ilie Boca. El este întemeietorul acelei filiale, un mentor extraordinar și ca artist, și ca om, și ca structură interioară. El a fost omul care a canalizat foarte mulți artiști, i-a adunat pur și simplu. Unde găsea un tânăr artist talentat îl aducea la Bacău. Făcea tot posibilul, să-i găsească casă, să-i facă rost de atelier, ca să închege o echipă foarte bună. Și am avut noroc să găsesc deja 23 de artiști, când am venit eu, care într-adevăr erau foarte avangardiști pentru vremea aceea. S-au pliat perfect pe felul meu de a fi. Erau foarte dinamici, ceea ce mi-a plăcut foarte mult. Și în continuare vreau să spun că filiala are artiști foarte buni. Noi acum numărăm 60 de artiști în filiala de la Bacău, iar cel puțin jumătate dintre ei sunt foarte activi și participă peste tot în țară la tot felul de evenimente. Sunt oameni active, care lucrează foarte mult și este o atmosferă care generează dorința de a fi văzut, de a fi pe simeze. Ăsta este rolul artistului, să aducă frumosul pe simeze. Noi avem un public format de foarte mult timp. În Bacău este o comunitate care iubește arta și cumpără arta. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care noi ne-am străduit să păstrăm magazinul. Oamenii vin și sunt interesați. Dacă în alte părți magazinele Fondului plastic, cum era pe vremuri, au dispărut, pentru că nu își mai găsea rostul, noi l-am păstrat în ciuda a tuturor problemelor. Magazinul merge foarte bine și este o casă pentru artiști. Artiștii trebuie să fie văzuți în galerie. Nu numai artiștii noștri expun și vând în galerie. Vin și de la Iași, vin de la Galați, vin de la Brăila, pentru că foarte multe magazine s-au desființat și artiștii nu au unde să-și valorifice arta.

Cum vedeți evoluția artei românești în ultimile decenii?

Este o direcție care se imprimă. Ea merge undeva spre minimalism, merge spre esență. Este adevărat, este o zonă foarte experimentală de multe ori, poate nu chiar pe gustul meu, pentru că eu rămân o clasică. Pensula și dalta sunt de bază și sunt adepta unui lucru finit fizic. Sunt de acord cu media, cu tehnologia, ajută foarte mult. Dar pentru mine arta înseamnă vibrație. Până nu atingi acel lucru și nu pui o parte din sufletul tău în el, pană nu se încarcă cu energia ta, nu reușește să transmită. Arta trebuie să miște ceva în sufletul celui care privește și cred în asta cu toată tăria.

Carmen Poenaru, ca privitor, ce apreciați cel mai mult la o lucrare de artă?

Dacă mă face să mă opresc în fața ei, dacă îmi dă de gândit, dacă mă atrage prin ceva. Important este să-ți atragă atenția, în primul rând. Pe urmă, poți să spui nu-mi corespunde, sau nu sunt de acord. Adică încep să vină gândurile. Dar primul lucru este dacă ți-a atras sau nu atenția. Poate să fie un mesaj negativ, dar faptul că te-a făcut să te oprești în fața ei să vezi despre ce este vorba, chiar dacă nu este în armonie sau pe aceeași lungime de undă cu tine, ăsta este un semn.

Ce părere aveți despre piața de artă din România?

Eu, trecând printr-o piață de artă din India, cred că suntem la început. În anii ‘90 erau 130 de galerii de stat în New Delhi și 300 particulare. Piața de artă este enormă. Și vorbesc numai de New Delhi. Foarte multe galerii, galeriile investesc, nu lucrează cu foarte mulți artiști, maxim 8, dar de la un an la altul crește prețul lucrărilor pentru că galeristul investește enorm în artist. Îi asigură toate condițiile ca să lucreze, să fie gata cu expoziția la termen și o mediatizează extraordinar de bine. Dacă stau să mă gândesc retrospectiv la anii aceia și perioada în care eu mă aflu acum de vorbă cu dumneavoastră, eu cred că se va dezvolta o piață de artă reală, dar deocamdată suntem la început.

Călătoriți foarte mult în zone foarte diverse, participați la simpozioane internaționale, cât de importante sunt schimburile culturale pentru un artist în zilele noastre?

Sunt foarte importante. De-a lungul timpului am participat la sute de tabere de creație. Mă bucur atunci când particip la un simpozion cu oameni veniți din toate părțile lumii, pentru că vin cu cultura lor, cu gândirea lor, cu stilul lor de lucru. Este imposibil să vii dintr-o zonă și să nu ai măcar o atingere a spațiului cultural și nu numai cultural în care trăiești. Toți vin cu o amprentă și se creează niște legături extraordinare.

Ce alte pasiuni are pictorița Carmen Poenaru?

Îmi place să dansez. Dacă aș avea mai mult timp m-aș înscrie la vreo două cursuri: unul de flamenco și unul de tango argentinian. Îmi place să ascult muzică, îmi place să mă întâlnesc cu oameni frumoși, îmi place să călătoresc, îmi place să am tot felul de experiențe de toate felurile și cât mai îndepărtate. Mă duc ca un copil nou născut, deschid ochii într-o altă lume și absorb tot. Vreau să văd, vreau să știu, vreau să cunosc, vreau să gust din mâncarea lor, vreau să-i văd dansând, vreau să-i văd glumind, vreau să-i văd cum se mișcă, să le aud limba. Tot ce este nou mă atrage. Sunt ca un explorator.

Concurs

O lucrare semnată de Carmen Poenaru va fi câștigată prin tragerea la sorți de unul dintre cei care vor răspunde corect la întrebarea: Ce distincție a primit invitata noastră la recentul vernisaj al Salonului Internațional „Martha Bibescu” de la Palatul Mogoșoaia. Asteptăm răspunsurile dumneavoastră, până pe 17 iulie, pe adresa de email: atelier.radio.romania.cultural@gmail.com