Ileana Tureanu - o sentință arhitecturală contemporană

Ileana Tureanu este Președinte al Uniunii Arhitecților din România.Obține diploma de arhitect la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București - Facultatea de Arhitectură în 1976. Între 1980 și 1982 este asistent la Departamentul de Istorie și Teorie a Arhitecturii la UAUIM București. Timp de 15 ani (între 1975 -1990) publică în Revista Arhitectura. Începând cu 1990, devine membru fondator al Revistei Arhitext. Obține titlul de absolventă World Trade Institute – New York în 1993. Este coordonatoarea unei competiții importante - International Architecture Competition 2000. În perioada 2001-2005 a fost secretar de stat în Ministerul Transporturilor,Construcților și Turismului. Din 2012 este membru al Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice - Secția Urbanism și arii protejate. De asemenea, este cea care coordonează Comisia Zonală din Iași (2012) și București (2013). În 1988, câștigă un premiu simbol – Premiul UAR - pentru Centrul Național de Oncologie Fundeni, alături de arhitecții Silvia Măldărescu, Gheorghe Pătrașcu și Nicolae Grama.

Ce v-a determinat să vă apropiați de arhitectură? Știu că și mama dumneavoastră, Ecaterina Oproiu, avea studii în arhitectură, deși a excelat în film, publicistică și magistratură.

Mama a făcut trei ani de arhitectură într-o perioadă în care nu putea să publice și nu putea să lucreze nicăieri în presă. Și atunci, casa noastră a devenit un fel de predecesor al Clubului A. Toți colegii din grupa ei, care stăteau la cămin veneau la noi, mâncau la noi. Și așa i-am cunoscut, am cunoscut viața de la arhitectură, am început și eu să merg cu ei, să merg la balurile arhitecților și am rămas prieteni până în ziua de azi.

Ce v-a plăcut când ați început serios să vă apropiați de planșa de arhitectură?

Viața studențească de la arhitectură. Hai să fim serioși. Asta m-a atras și încetul cu încetul, când spui arhitectură, spui cam tot. Spui oraș, spui artă, spui monumente, spui imaginație.

Spui știință, spui matematică…

Până și profesorii noștri de matematică erau fantastici și profesorii de structuri. Eu am avut șansa să îl am profesor de structuri pe profesorul Alexandru Cişmigiu, care era un inginer absolut genial și marele nostru specialist în inginerie seismică. Până și disciplinele astea erau fermecătoare. Așa că încetul cu încetul m-a acaparat arhitectura și…au trecut ceva ani de atunci.

Cum arată atelierul arhitectei Elena Tureanu?

De când sunt la Uniunea Arhitecților, atelierul meu a dispărut pentru că n-am mai lucrat. Cred că funcția pe care o am implică o detașare de activitatea de zi cu zi, în afară de faptul că nu-mi permit niciun minut de activitate pe cont propriu. Atelierul meu acum este Uniunea Arhitecților pentru că eu consider că aici avem câteva lucruri de tezaur național. Pe de o parte, o arhivă extraordinară pe care ne-au încredințat-o o parte dintre arhitecții care nu mai sunt și trebuie să le valorificăm memoria și munca. Avem revista Arhitectura care este cea mai longevivă revistă de profil din Europa. Din 1906 până acum a apărut neîntrerupt și cred că ultimii ani sunt ani de cotitură. Revista a avut multe perioade extrem de interesante, dar cred că în ultimul timp am reușit să deschidem către publicul larg revista și implicit arhitectura, să facem pe mulți părtași ai fenomenului arhitectural. Revista este extrem de cerută și în străinătate și întotdeauna a reflectat arhitectura românească. Este de interes real pentru toți cercetătorii din România și din străinătate. În același timp, organizăm din ‘94 încoace cel mai mare concurs național de arhitectură la fiecare doi ani, Bienala Națională de Arhitectură, care crește, crește în fiecare an. Am ajuns la peste 750 de participanți.

Este chiar un fenomen național și credem noi că recunoscând talentele naționale, recunoscând activitatea arhitecților, încercăm, nu știu dacă reușim, dar încercăm să le dăm un sentiment că nu este orice efort inutil, că pot fi recunoscuți și în România.

Lucrările premiate la această bienală importantă pot fi regăsite?

În toată țara.

Nu au rămas numai în stadiul de proiect.

Asta era ideea. Avem o singură secțiune care se referă la proiecte de sertar, la proiecte vizionare în general. Nu luăm în calcul decât lucrările realizate deja. Deci sunt premiate lucrările excepționale din toată țara. Juriul nostru aleargă și le vede peste tot și așa reușim să distingem din sute de lucrări. O singură lucrare este premiată în general. Pot să spun cu mândrie că toate premiile care au fost acordate sunt recunoscute ca valori contemporane ale arhitecturii.

Arhitectura este o artă sau o știință?

Arhitectura, în mâna unor oameni cu totul și cu totul fantastici, este artă. În viața de zi cu zi este meșteșug. Aici cred că ați atins punctul cel mai dificil - diferența între oamenii obișnuiți, cei cu totul și cu totul remarcabili și oamenii geniali. Asta este și arhitectura, nu? Făcută toată ziua trebuie să fie știință, trebuie să fie utilitară, trebuie să fie funcțională și din când în când să facă niște gesturi mari și să treacă peste secole, să treacă, așa cum sunt clădirile lui Frank Gehry, și să marcheze arta pe viață.

În rândul arhitecților există mai multe tipuri de specialiști?

Arhitectura se face în echipe și echipele sunt foarte ample. De la arhitect, la structuriști, la instalatori, la tot ce vreți. Sigur că și arhitecții ajung să se specializeze în câte un domeniu. Domeniile mari sunt restaurarea și conservarea patrimoniului, urbanismul, arhitecții de clădiri, arhitecții de interior, acum sunt arhitecții de construcții efemere, arhitecții de eveniment.

Cum caracterizează Ileana Tureanu dezvoltarea arhitecturii românești? Care sunt plusurile, care sunt minusurile? Vă pun această întrebare și pentru că ați fost secretar de stat la un moment dat.

Pe vremea când eram eu secretar de stat, era un minister al lucrărilor publice, acum este un serviciu în Ministerul Dezvoltării. Importanța a scăzut. Cam asta ar fi diferența foarte mare și mi se pare trist lucrul ăsta. Pe măsură ce mediul politic a înțeles cât de important poate să devină arhitectul în dezvoltarea orașelor, a devenit mai concesiv în legătură cu arhitectul șef. Acum aproape că orice veterinar poate să fie arhitect șef, nu că aș disprețui veterinarii, dar să-și facă fiecare meseria. Din păcate, ce se practică la noi acum este un urbanist de business, un urbanist speculativ, un urbanist pentru bani, nu pentru oraș. Pentru marile firme, pentru marii dezvoltatori. S-a pierdut complet preocuparea pentru calitatea vieții în oraș. Suntem buni în programe, suntem buni în teorie, în realitate tot ce se face, se face pentru prosperitatea marilor firme imobiliare. Și vă spun asta cu toată convingerea. Nu există programe mari de stat. În toate țările lumii, construcțiile culturale sunt o preocupare majoră, construcțiile de învățământ sunt o preocupare majoră, construcțiile spitalicești și de sănătate sunt marile investiții naționale. La noi programul ăsta nu există. Avem arhitecți specializați. Dar norocirea este că arhitecții noștri fac construcții extraordinare în alte țări. Orice arhitect visează să participe la concurs, să ia lucrări și să le realizeze. Nimeni nu-și permite astfel să abordeze lucrările publice în lume. La noi se poate. Se poate și fără. Este o mare amărăciune că arhitecții pleacă în străinătate cum termină facultatea. Dacă nu încep deja facultatea în străinătate, pleacă în străinătate și au rezultate deosebite. În Statele Unite, un arhitect român este cel care face optimizarea energetică a clădirilor.

Cât de mulțumită sunteți de păstrarea sau înnoirea patrimoniului arhitectural?

Dacă suntem invitați la evenimente internaționale și trebuie să mergem cu arhitectura făcută în România, noi promovăm revitalizarea rurală. Cred că în zona rurală suntem cei mai buni în clipa asta. Este zona în care s-a lucrat cu pasiune, în care sunt câțiva arhitecți care au reușit să meargă dincolo de partea turistică și comercială a arhitecturii de sat și au reușit să facă o arhitectură de mare calitate în zona rurală. În același timp sunt foarte mulți arhitecți angrenați în restaurarea patrimoniului care au reușit să readucă la viață și să dea o viață nouă monumentelor istorice. An de an se premiază lucrări realizate în România la „Europa nostra”, care este cel mai mare premiu pentru valorificarea și readucerea la viața patrimoniului. Deci, în materie de restaurarea patrimoniului și de arhitectură rurală, cred că suntem competitivi și am devenit un reper european.

Doamna Ileana Tureanu, care este stilul arhitectonic preferat și de ce?

Sigur că îmi place Art Deco, îmi place arhitectura balcanică și când spun arhitectură balcanică, mă refer la culele oltenești, mă refer la arhitectura neoromânească balcanică realizată de doamna Delavrancea și îmi plac marile gesturi nebune. Arhitectul meu de suflet este Frank Gehry, care după ce spui cât de important este să te încadrezi într-un mediu construit, la un moment dat, dacă ești genial, poți să-ți permiți să vii în contrapunct cu ceea ce înconjoară și să faci un mare gest de arhitectură, dar condiția e să fii genial.

O lucrare importantă de arhitectură poate să-și piardă din farmec prin reconstrucția mediului ambiant, adică prin vecinătăți? Să o gândești într-un anumit spațiu, iar peste câțiva ani să apară alte construcții care să-i mănânce din farmec?

Evident că modul în care comunică cu vecinătatea poate să așeze bine o lucrare sau poate să o compromită.

Doamnă Ileana Tureanu ce vă deranjează și ce apreciați la peisajul arhitectural actual?

Mă deranjează lipsa de viziune, mă deranjează faptul că tot ce facem, facem de azi pe mâine, că nu avem niciun fel de strategie și de țeluri mari, că suntem în bătaia sorții, a vântului și-a întâmplării. Îmi place că în pofida acestei situații există încă oameni pasionați, există încă oameni care vor să facă lucruri deosebite. Am văzut în toată țara niște realizări cu totul și cu totul extraordinare, care se datorează exclusiv oamenilor și nu contextului și atmosferei generale pe care o trăim. Am văzut piețele din Baia Mare, care mi se par pe departe cele mai interesante și primitoare din țară: piața Sfântul Ștefan și piața Libertății din Baia Mare, realizate de colegi de-ai mei de acolo, cu prețul a ani și ani și ani de insistență și încăpățânare. Numai maramureșenii probabil că pot să fie în halul ăsta de căpoși. Dar astea sunt excepțiile și se datorează unor oameni extraordinari, nu unui climat normal și profesionist pe care ar trebui să-l avem. Mă deranjează că la nivel administrativ asistăm la o scădere gravă a profesionalismului. Chiar o să atingem o culme a analfabetismului în materie de arhitectură și urbanism. Mă deranjează că realizările deosebite sunt excepția și nu regula în arhitectura românească.

Trăiți, lucrați în București. Cum l-ați caracteriza din punct de vedere arhitectural?

Este un oraș eclectic. Ar putea să aibă un farmec cu totul special, dar și pentru București proiectele sunt, ba, îl împărțim în felii ca pe un tort și potrivelile sunt întâmplătoare, ba, le abordăm ca happening-uri. Toții și închipuie că tot ce facem noi și școala pe care o facem și meseria pe care o facem este așa o nebunie care îți trece. Te speli pe dinți și vezi un muzeu în fața ferestrei și a doua zi spui că îl realizezi. Este o lipsă de respect față de meseria noastră și față de oraș până la urmă, care se reflectă în tot ce se întâmplă.

Care sunt cele mai mari lipsuri ale capitalei?

Fiecare domeniu se plânge de ceva. Nu există nici o sală de spectacole. Nu există săli de expoziții. Nu există o viață normală în cadrul instituțiilor educaționale. Școlile și liceele ar trebui să fie zone de activitate intensă șapte zile din șapte. La noi sunt niște instituții ca oricare altele. Nu coagulează o viață în jurul lor. Nu avem terenuri de sport, nu avem bazine de înot, nu avem patinoare. În general…nu avem.

Care este orașul care vă încântă cel mai mult din punct de vedere architectural din întreaga lume și de ce?

Ar fi greu să spui că nu Parisul, nu Londra. Sunt unanim recunoscute. Mi-mi place în mod special Barcelona.

Și Barcelona și Parisul au fost gândite de la început urbanistic.

O anume coerență și o anume stăpânire a dezvoltării mi se pare că sunt obligatorii într-o dezvoltare urbană.

Doamna Ileana Tureanu, în luna noiembrie 2024 ați fost la Paris cu ocazia unui eveniment arhitectural dedicat marilor doamne din domeniu. Cum a fost primită această manifestare?

Expoziția noastră cu femeile excepționale din arhitectura românească a început în 2019 la Londra, când trebuia să dovedim că în arhitectura românească femeile au fost discriminate. Multe păcate am avut noi de-a lungul vremii, numai pe ăsta nu l-am avut. Și n-am putut să corespundem cerințelor acelei manifestări, pentru că realmente, din toate țările prezente acolo, femeile din arhitectura românească nu au fost nedreptățite de nimic. Prima arhitectă română că și-a luat diploma în 1919, ca să vă dau un reper. Prima arhitectă din Catalunia este tot o arhitectă din România, Margareta Rubinstein, se numea Rubira, și a căpătat dreptul de liberă practică în 1962. Deci, arhitectele românce au fost de la început, în linia întâi. Au fost nu numai creatoare de arhitectură, ci niște personalități extrem de puternice. Henrieta Delavrancea mi se pare, pe departe, cea mai puternică personalitate din arhitectura românească, și atunci întotdeauna expozițiile noastre se referă la doamna Delavrancea, care a fost și o mare creatoare, dar și un mare caracter. A fost un om care a intrat la facultatea de arhitectură, a părăsit-o ca să înscrie infirmieră voluntară în primul război mondial, a devenit arhitecta Reginei Maria. După război când au plecat prietenii, clienții, rudele, toți, a devenit arhitectă la Centrala Rromilor și la întreprinderea de salubritate. S-a luptat cu Ceaușescu pentru fiecare demolare care s-a făcut în centru civic. Și-a terminat cariera ca angajată într-un mare institut de proiectare, cu traista în băț colindând județele țării în căutarea unor trăsături de arhitectură tradițională românească și a murit la 90 de ani cu planurile Bisericii Sfântului Gheorghe Nou pe planșetă.

Prima arhitectă română a fost doamna Hareta Andreescu, Virginia Hareta Andreescu. Puțin știu că este, de fapt, primul arhitect care și-a dedicat 30 de ani de viață carierei publice. Ea a lucrat la Ministerul Învățământului, e adevărat, ca noră a ministrului Haret, dar a făcut din anii 1927-1928 tot setul de construcții școlare, de la grădinițe, până la licee cu internat. Peste 40 de proiecte tip care să poată fi reproduse în toată țara ca să se compenseze lipsa clădirilor școlare. În multe dintre clădirile făcute de ea se învață și astăzi. Acolo a început și acolo s-a sfârșit interesul pentru programul educațional la oraș și la sat.

Deci, cele două arhitecte sunt constantele noastre. În rest, ne-am plimbat în Anglia, în Spania și acum am ajuns în Franța cu arhitectele excepționale. În Franța am vrut să prezentăm unele dintre arhitectele care au avut legătură cu Franța. Doamna Delavrancea a fost măritată cu un ofițer francez la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Am avut șansa să o invităm la această expoziție și să prezentăm filmul pe care l-am făcut pe Solange d'Herbez de la Tour, o arhitectă care s-a născut în România, a făcut facultatea de arhitectură în România, are 104 ani, a participat la vernisajul expoziției noastre de la Paris, a fost uimită de filmul despre dânsa pe care l-a văzut. Este o arhitectă care a ajuns în Franța în 1952 și a fost șocată de discriminarea de care aveau parte acolo femeile în arhitectură. A câștigat un concurs de arhitectură în Franța și n-a putut să ia comanda pentru că nu putea să dovedească că a făcut serviciul militar, care era destinat numai bărbaților. A răsturnat toate regulile, a dat în judecată și a creat Asociația Femeilor Arhitect din Franța, cărora după aceea li s-au alăturat femei din alte țări și deci a creat Asociația Femeilor Arhitect din lume. Este un personaj mai mult decât românesc, este un personaj european și o doamnă care a făcut mai mult de 500 de clădiri sportive, locuințe sociale, clădiri culturale. E o prezență cu totul specială și am avut-o la expoziția asta.

Am mai descoperit o doamnă din Franța, arhitecta Sanda Hânciu Popa, care a fost distinsă cu Premiul „Aga Khan” pentru arhitectură islamică și care a refăcut Cartagina. Este formată tot la Facultatea de Arhitectură din București. Tatăl ei a creat cartierul Vatra Luminoasă, a lucrat mult în România, a plecat apoi în Tunisia și acum este arhitectă la Paris. Ne-a onorat și dânsa cu prezența. A fost o seară cu lacrimi și cu emoție. Au fost la vernisaj copiii arhitectei Rodica Mănciulescu, una din marile restauratoare ale României, care din păcate a dispărut la cutremurul din 1977. Fiul ei este unul dintre marii specialiști în patrimoniu, în Franța și cei mai titrați arhitecți în materie de prezervare a patrimoniului și fiica una din arhitectele de interior de succes. Ambii au fost la expoziția noastră, au vorbit despre mama lor și au curs lacrimi. Au fost mulți arhitecti români care s-au revăzut după ani și ani la Paris, au fost mulți arhitecți francezi.

Cum este omul Ileana Tureanu? Ce alte pasiuni aveți?

Arhitectura este cam tot. Drumețiile, călătorile, turismul, artele plastice...Dar despre ele când vorbim, vorbim despre arhitectură implicit.

Dacă ar fi să încheiem interviul nostru cu o muzică, Ileana Tureanu ce ar alege?

Toți la un moment dat devenim bunici, deci bunica Tina Turner este cea care ne ține moralul sus.