Ion Pantilie - o viață dedicată artei

Ion Pantilie s-a născut în 1945 la Pitești. Este absolvent, în anul 1971, al Universității Naționale de Arte București, unde l-a avut ca profesor pe Mihai Rusu. Ion Pantilie a fost președintele Uniunii Artiștilor Plastici - Filiala Pitești în perioada 1980 – 1990. A fost profesor și director la Liceul de Artă „Dinu Lipatti” din Pitești. Ion Pantilie este fondator al Galeriei de Artă „Metopa” din Pitești. A fost declarat cetățean de onoare al orașului Pitești, al comunei Bascov și al județului Argeș.

Astăzi vizităm atelierul din Pitești al artistului Ion Pantilie. Cum a început călătoria pe această cale a artei?

Eu cred că n-a fost nimic spectaculos, mai degrabă am avut perioadă de curiozitatea de a vedea ce se întâmplă în lumea culorilor, ce se întâmplă în lumea desenului. Poate și faptul că fratele meu mai mare era deja elev la Liceul de Arte din București m-a influențat, mi-a fost model și poate diferența asta de 3 ani dintre noi a fost foarte bună pentru că de obicei frații mai mici îi copiază pe cei mari. A fost la început pur și simplu o curiozitate. Un moft. Nu mi-am dat seama că sunt prea talentat, pentru că, după părerea mea, talentul rămâne doar într-o fază mai puțin interesantă față de cei care au și har pe deasupra. Și am încercat să-mi construiesc o lume, la început timidă, despre ceea ce se întâmplă în jurul meu și ceea ce este frumos în artă. După acest început destul de timid am avut sentimentul că pot să fac așa ceva, dar cu muncă și iar muncă. Partea de început, pentru a intra în artă, este partea aia de travaliu pe care foarte mulți o ignoră, trec peste ea. Aveam ore de studio, care depășeau probabil orele de muncă ale unui muncitor. Era și o asemănare cu munca fizică, pentru că era important nu numai numărul schițelor după mâini, după picioare, portrete și autoportrete, dar și calitatea lor trebuia să primeze, pentru că nu te puteai duce la profesorul tău cu un teanc de hârtii mâzgălite. Trebuiau să aibă amprenta și precizia muncii unui ucenic.

Se poate face o paralelă între tânărul artist vizual și tânărul muzician care studiază 8-10 ore pe zi?

Da, se poate face.Eu am avut șansa să lucrez într-un liceu de artă și am fost și directorul unui liceu de artă unde am avut și muzică și arte plastic. Și am văzut că cei care au făcut muzică și au făcut muzică de calitate, erau cei pe care îi găseau în permanență în sălile de studiu. Același lucru e posibil să-l dai ca exemplu și în plastică. Erau cei care rămâneau peste orele de program de la atelier și continuau studiul și își făceau autoportrete și care nu știau că e sâmbătă sau duminică și lucrau cu o deosebită plăcere.

Dar nu este o garanție munca multă în artele plastice, nu?

Nu este când rămâi la ea și am din păcate foarte mulți colegi care încă sunt studenți, au poate și 50 de ani sau 60 de ani și continuă să studieze. S-au luat la întrecere și cu Rembrandt, bineînțeles că n-au reușit să îl depășească, și cu Da Vinci, și cu Rafael și au rămas tot la stadiul de învățăcei. După ce stăpânești bine ABC-ul, poți să încerci să devii tu. Și dacă într-adevăr nu ai această șansă să pui semnătura cu curaj, o iei de la capăt. Și probabil că ai rămas doar la faza talentului și n-ai ajuns la faza harului. Harul este, cel puțin în lumea mea, cel care face diferența între doi artiști. Cel cu har își depășește condiția de ucenic.

În momentul în care ajungi la un nivel de măestrie, poți să ai curajul să distrugi alfabetul?

Sigur că poți să ai curajul să distrugi alfabetul, dar alfabetul este obsesiv. El se înfinge undeva în spate, în creier, în partea de neuronii dedicată artei și greu scapi de el. Și apoi, ce înseamnă alfabet? În muzică, alfabetul înseamnă cunoașterea perfectă a fiecarei note. Același lucru se întâmplă și în pictură, când fiecare culoare trebuie să aibă o prietenă sau o adversară cu care trebuie să se pună de acord în actul de a emoționa privitorul. Arta este „una cosa mentale”, iar dacă nu ai creier să știi să ordonezi aceste lucruri, nu mai e „una cosa mentale”, ci este o pastișe după ceva. Un tip cu o oarecare educație plastică poate să o facă, dar asta nu înseamnă că e și artist.

Ce modele ați avut? Și cât de important mai este în zilele noastre să ai modele?

Eu cred că e foarte important și eu am avut fericirea să am. Un model a fost fratele meu, care a fost un mare desenator și un colorist deosebit, sensibil și un teoretician care avea o bună înțelegere a culorilor. Știu toți că Gheorghe Pantelie și Ion Pantilie au făcut o școală aici, în Pitești, care s-a bazat, în primul rând, pe teorie. Totul a fost ordonat, matematizat, chiar în cazul meu am fost foarte atent la sistemul de compunere, sistemul de comunicare, pentru că mi-a plăcut și matematica, și am introdus matematica în ceea ce am făcut, dar nu pot să nu recunosc că prietenia mea cu fratele meu, ceea ce este rar ca doi artiști, să fie și prieteni, să fie și frați, m-a ajutat foarte mult în cariera mea artistică. El a fost un tip mai cald, mai apropiat de impresionism, de ceea ce se întâmplă la nivel de inimă, iar eu am fost un tip mult mai conservator, mai apropiat de matematică și de o comunicare estetică rece. Am ajuns unde am ajuns și datorită unui alt noroc pe care l-am avut în facultate - Mihai Rusu, un profesor extraordinar, care a plecat din păcate în Germania și am rupt o perioadă de timp legătura cu el, iar când s-a reîntors în țara după ‘90, n-am reușit să-l mai capacitez și mi-a părut foarte rău. Pentru că dacă am cui să-i mulțumesc, lui în mod special o fac pentru ce a făcut din mine ca student, cum a făcut să înțeleg valorile reale din plastica mondială. El, de fapt, el m-a pus în fața primului album de artă adevărat. El mi-a adus Paul Klee, la el am văzut Kandinsky, la el am văzut artiști pe care altfel nu aveam unde să-i văd și mi-am dat seama că mai există și altceva decât colectivizări sau lucrări din astea patriotate, de proastă calitate, cum se făceau atunci. El m-a încurajat să pun în valoare ceea ce am în suflet.

Ne aflăm în atelierul dumneavoastră din Pitești. Cum arată spațiul creativ, spațiul ambiental creației al lui Ion Pantilie?

Eu am două ateliere în acest moment. Unul din ateliere este într-o zonă centrală a orașului, vis-a-vis de Universitatea din Pitești, unde sunt și 14 colegi de ai mei, cu care mă întâlnesc și mă simt bine. Dar mi-am dorit din totdeauna să am un atelier acasă. Acasă pentru că am aici tot ce-mi trebuie și mi-e mult mai ușor să ies din habitat să intru în spațiul creativ. Mi-e mai ușor aici să am la îndemână tot ce-mi trebuie, decât acolo, unde de câțiva ani n-am mai avut căldură pentru că ne-au tăiat gazele din mai multe motive, iar focul cu lemne era o teroare.

Care considerați că sunt bornele importante în drumul dumneavoastră artistic? Cum ați caracteriza devenirea artei dumneavoastră?

Faptul că l-am avut profesor pe Mihai Rusu, am avut de la început, din facultate, libertate. El m-a îndrumat către o etapă pe care o iubea și el, iar mie mi-a prins bine. Mă refer la constructivism. Se pare că nu ăsta era drumul meu, dar m-a ajutat în disciplinarea suprafețelor, pentru că e foarte important să știi să stăpânești o pânză de dimensiuni mici sau una de dimensiuni mari, să vezi ce îți rezervă fiecare dintre ele. Și după o perioadă, nu prea lungă, de constructivism, am fost descoperit. Ion Frunzețti a remarcat, la prima mea expoziție în 1971, aceste încercări de a stăpâni modul de comunicare mai spre geometrie, decât spre întâmplare sau spre gest.

Ion Pantilie, vă mai amintiți atmosfera de la primul dumneavoastră vernisaj?

Da. A fost la „Amfora” și am avut o expoziție în trei atunci. „Amfora” a căzut la cutremur. Expoziția a avut loc în 1971, când ne-am promenit în sală cu Frunzetti și cu o grămadă de colegi. Noi eram de fapt o curiozitate. Veneam din provincie, eram eu, fratele meu și cu Lucian Cioată și propuneam altceva în acea lume încă pătată de proletcultism. Veneam cu elemente abstractizante. Fiecare avea firi diferite, avea altceva de spus. Noi am așezat în mijlocul atelierului obiecte pe care le-am pictat fiecare altfel. Ăsta a fost probabil și șocul. La vernisaj atmosfera a fost nemaipomenită, pentru că artiștii mai bătrâni ne-au primit în brașă, într-un anume fel. Au venit, au fost alături de noi, au avut o înțelegere și o căldură față de noi, lucru care la 25 de ani, cât aveam eu, a însemnat mult. Era ceva să te bage în seamă lumea artistică din București, care era mai ostilă cu provincia.

Ați fost fondator al Filialei Pitești a Uniunii Artiștilor Plastici. Ați fost fondator al Galeriei „Metopa”. Cât de importante au fost aceste două realizări pentru mișcarea plastică argeșeană?

N-am cum să nu mi-aduc în aminte cu plăcere că a venit un grup de opt tineri în Pitești, cam în același timp, în anii ‘70-’71. Am simțit nevoia să facem o grupare care să spună ceva și să orienteze într-un anume fel arta plastică argeșeană. Și am pornit de la acest cenaclu. A fost o frumoasă emulație. Ne și iubeam, ne și certam, ne și simțeam foarte bine și am văzut ce înseamnă să nu ai nimic. Să nu ai atelier, să nu ai sală de expoziție și am început să ne luptăm fiecare cum am putut cu rude, cu prieteni, să câștigăm niște spații pentru ateliere și am reușit să facem atelierele grupate, să fim cam toți în același loc. Lupta cea mare a fost pentru o adevărată galerie de arte care s-a numit până la urmă „Metopa”, care a apărut în anii ‘74-’75. În 1975 am inaugurat-o de Crăciun și toți am contribuit la formarea acestei grupări, care ușor-ușor a devenit filială. În 1980 eu am ajuns președintele filialei și mi-am dat seama că primul lucru pe care trebuie să-l fac este să asigur colegilor mei mai tineri spații de lucru și am reușit să găsesc un spațiu pe care l-am transformat în ateliere. 14 dintre colegii mei beneficiind de atelier, simțindu-se bine, au realizat o școală a Piteștiului, recunoscută țară la momentul respectiv, care se bătea, nu cu Bucureștiul, ci cu centre mult mai interesante gen Timișoara, în care era atunci cu grupul „Sigma”, cu Flondor, cu Bata Marianov și alți artiști care erau foarte bine cotați în lumea occidentală și care aveau, curiozitatea să vadă ce se întâmplă și în alte centre decât București și bine au făcut. Așa ne-am descoperit reciproc și am început să avem niște manifestări comune care au dus la o recunoaștere a unei filiale mici, dar cu pretenții mai degrabă occidentale, decât orientale. Am început să ne considerăm proviciali față de Paris și mai puțin față de București, pentru că acolo se făcea arta adevărată. E drept că am profitat și de faptul că tenacitatea vâstei ne-a ajutat să nu ieșim după prima înfrângere și să ne batem cum am putut toți, într-un grup, să obținem și recunoașterea multor iubitori de arte din Pitești. Erau sălile pline. Eu eram foarte fericit când vedeam 100-150 de persoane la venisaje. Nu numai că le plăcea, dar vedeau că se întâmplă ceva nou în Pitești. Eram cunoscuți, eram chiar și achiziționați. Aveam colecționari interesanți aici. Aveam și acel entuziasm al tinereții că s-ar putea să facem artă. Din păcate nu prea mai sunt în viață decât 2-3 din grupul ăla și asta e o durere și în sufletul meu. Dar, cred că am reușit să scoatem, la vremea respectivă, Piteștiul din anonimatul în care l-am găsit când ne-am întors noi de la facultate.

Ion Pantilie, cum ați caracteriza din punct de vedere cultural, din punct de vedere plastic, zona în care trăiți și creați?

Din păcate, nu numai Argeșul, trebuie să spun cu durere în suflet că se întâmplă ceva în toată țara. Nu numai în lumea artistică, în toate domeniile. La Pitești, chiar dacă există un liceu de artă, chiar dacă există și o secție de artă sacră la Universitatea din Pitești, parcă nu mai este interesul care era pe vremea când noi încercam să facem ceva aici.

Nu mai vin sutele alea de spectatori la vernisaj?

Nu. E o performanță dacă vin 40-45 de persoane la un vernisaj. Înseamnă că trebuie să fie artistul rudă cu toată lumea din zonă. Nu mai spun de alte calități.

Și nu mai sunt nici acei doritori să achiziționeze lucrările?

Nici. Este un singur colecționar foarte important, care e de origine slovena, care trăiește în Pitești. Pentru că nu se face educația generațiilor noi, asta e marea nenorocire, nu avem din cine să selectăm publicul.

Ion Patilie, ați fost profesor, ați fost inspector școlar. Cum ați caracteriza traiectoria învățământului vocațional?

În continuare, în școli, este tratată această disciplină ca o Cenușereasă. Și aici nu este vina numai a conducerii, a inspectoratului, aici este vina, în primul rând, a profesorului. Nu știe să-și transforme disciplina lui într-o disciplină cu adevărat vocațională. Profesorul trebuie să înțeleagă ce trebuie să facă el la oră. Eu, spre exemplu, am avut neșansa să am niște profesori mai slabi la muzică. Niciun profesor de muzică din cei pe care i-am avut nu ne-a spus că există și un mod de a studia muzica, de a-ți pregăti urechile și mintea pentru a recepționa muzica. Ne dădeau notele în funcție dacă aveam sau nu voce. În domeniul artei plastice este la fel. Cu durere o spun, foarte mulți dintre colegii mei mai tineri se complac în a-și face orele ca niște funcționari. Fără să încerce să „gâdile” privirea elevilor, să-i ducă la muzee, să-i ducă la manifestări de artă cu adevărat bune. Și atunci, întorcându-mă un pic la colegii mei care sunt mai tineri și care sunt mulțumiți că au un număr de ore, au cedat, au renunțat la lupta de a face educație cu adevărat artistică. Asta am văzut de la modul cum Muzeul de Artă din Pitești, care are o galerie interesantă, cu lucrări de calitate, unde m-am școlit și eu, este mai tot timpul gol. Nu vine nimeni cu ei să le arăte ce se întâmplă în artă. Eu am predat și la Universitatea de aici din Pitești timp de 8 ani, o disciplină destul de interesantă legată de cum se predai artele plasice în școală. Și am avut la un moment dat sentimentul că am reușit să schimb mentalitatea celor care mă ascultau, până când am asistat la niște ore, la foștii mei studenți și am văzut că mare lucru nu obținusem. Consider că a fost păcăleala vieții mele. Vreau să încerc să spun o întâmplare foarte haioasă. Le spuneam la cursuri să nu transforme în literatură opera de artă, să nu intre în amănunte literare, ci să încerce să le creeze un alt mod de apropiere față de opera de artă la cei din fața lor. Și le-am explicat cum trebuie să pătrundă el, ca profesor, în inima și în mintea elevilor, dându-le un exemplu pe care l-am văzut la târziu, la Centrul Pompidou, în fața unui tablou de Mondrian, foarte greu de citit. Erau niște copilași, cred că erau prin clasa a doua, a treia, așezați pe podea, stăteau toți și se uitau la lucrare și nimeni nu scotea un cuvânt. Și au tăcut până când învățătoarea le-a spus să comenteze, să fie liberi să vorbească. Și încerca fiecare să-și spună punctul de vedere asupra operei din față. Și am rămas plăcut impresionat. Eu personal am descoperit prin copii altceva la Mondrian decât ceea ce credeam că descoperisem înainte. Acei copii mi-au deschis mintea că se poate face și altceva din contactul cu opera decât o citire tehnică. E mai important să descoperi ce emoții transmite lucrarea. M-am dus la unul dintre tinerii mei cologi, care mi s-a părut mai luminat, la o oră de examen de grad. A prezentat două lucrări de Grigorescu pe care le-a comentat cam așa. A spus exact ceea ce recomandasem să nu facă. Am rămas blocat. Am crezut că nu aud bine. Am înghețat. M-a întrebat: „V-a plăcut, domnule profesor?”. A zis: „Enorm. M-ai făcut să-mi dau seama că am fost cel mai prost pofesor pe care l-ai avut vreodată, dacă tu ai putut să faci o asemenea lecție”. Deci, eu consider că a fost unul dintre eșecurile mele și mi-am schimbat modul de a preda din clipa aceea. Și cred că dacă aș fi fost tenace de la cap la coadă, mai câștigam niște comunicatori din artele plastice, dar am obosit și n-am mai vrut să mai fiu cel care face treaba asta. Un lucru rău, zic eu.

Unde apare zona de confort al artistului Ion Pantilie? În liniștea atelierului, la întâlnirile cu colegii de la atelierele din centru, din taberele de creație sau la dinamismul vernisajelor?

Totdeauna în atelier. Aici este zona de confort, aici mă simt bine, vorbesc foarte mult cu lucrările mele, am un mod rigid, în sensul că nu iese o lucrare din atelier fără să fie de mai multe ori verificată. Nu-i dau drumul în piața dacă nu o consider că exprimă ce mi-am dorit.

Vi s-a întâmplat să revedeți o lucrare după 10 ani, în casa unui colecționar și să vă spuneți ar fi trebuit să faceți altfel?

Spre lipsa mea de respect față de Ion Pantilie am avut și momente în care l-am criticat pentru ce a făcut. Mi-am privit lucrările ca și cum nu le-aș fi făcut eu. Și am avut și sentimente frumoase, și sentimente mai puțin frumoase, dar, în general, am avut o singură dată dorința de a-mi retrage o lucrare care fusese o comandă. A fost o perioadă mai grea și în viața mea și a trebuit să fac o comandă, o natură statică cu flori pe care aș fi vrut să o retrag, dar vă dau cuvântul meu de onoare că era foarte frumoasă. Evea o tentă impresionistă, nu era în stiul meu. Mi-a fost foarte greu să o recunosc, dar fusese măcar profesional bine făcută. Dar am avut, în general, bucuria de a descoperi și nu după 10 ani, după 30, 40, 50 de ani, lucrările mele și să-mi dau seama că nu i-am păcălit pe cei care au cumpărat lucrările, adică am reușit să le pun un strop din ceea ce am fost și sunt.

Care credeți că este viitorul artelor vizuale?

Sunt destul de optimist. Eu cred că încă în artele vizuale, și-i bine că li se spune așa, există încă lucruri nedescoperite. Dar, ca și în alte domenii, vor fi în continuare foarte mulți falși comunicatori. Vor mai exista tentative de a pastișa, tentative de a încerca să cânți în strună colecționarului și să faci compromisuri. Dar, repet, mai este încă atâta de mult de spus despre culoare, încât arta contemporană are de luptat pentru a duce mai departe ceea ce a rămas neterminat. Eu zic că este o rostogolire firească, precum un bulgăre de zăpadă, a ceea ce a acumulat arta până la artistul respectiv, care, dacă are ceva de spus, spune, dacă nu are ceva, nu face altceva decât să se rostogolească pe loc, să se învârtă ca un titirez și să nu facă pasul înainte. Din pasul ăsta înainte să naște o adevărată revoluție în arta vizuală.

La începutul discuției noastre vorbeam despre teorie, despre teoreticieni. Cum stă România din punct de vedere al criticilor de artă, al teoreticienilor?

Ca în toate domeniile și în România există teoreticieni de calitate. Am un respect deosebit pentru domnul Stoichiță, pe care l-am avut și profesor pentru o foarte scurtă perioadă. Și când l-am îndrăgit mai tare pentru ceea ce preda, a rămas și el în Germania. Există, ca în orice domeniu, oameni care spun ceva, care încearcă să nu vină cu lecția învățată. Există oameni care au condei și care au și vorbele la ei, dar sunt și oameni care sunt stereotipi. Adică aceeași expoziție este repetată mental pentru ei și în următoarea expoziție, chiar dacă nu mai are nimic comun cu precedent. Au învățat un bagaj de cuvinte și le rostogolesc.

Ce alte pasiuni are omul Ion Pantilie?

Am rămas cu plăcerea sportului. Mă uit la toate meciurile de rugby și de la Campionatul Mondial și din Turneul celor șase națiuni. Îmi plac sporturile, însă sunt și un adept al arhitecturilor. Sunt foarte îndrăgostit Bauhaus. Și tot ce s-a întâmplat la Bauhaus înseamnă și arhitectură și plastică. De asemenea îmi place muzica, fără să fiu un specialist. Am trăit în liceul de arte atâți ani și am avut prieteni mai mult între cei de la muzică, decât între cei de la plastică, pentru că cei de la plastică erau foștii mei elevi și mai greu să te împritenești cu foștii tăi elevi când dincolo existau artiști cu o vârstă mai apropiată de mine, iar comunicarea era mai ușoară.