Ștefan Pelmuș - „Atelierul este casa mea”

Ştefan Pelmuş s-a născut la 19 august 1949, la Valea Calugarească. A studiat cu Ilie Pavel și Ion Sălișteanu. În 1972 a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucuresti. În 1980 a devenit membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România. Lucrările sale au fost expuse în muzee din: România, Franța, Germania, Israel, Canada, Austria, Chile și Brazilia. În 1994 a câștigat Premiul „Gheorghe Petrașcu”, iar în 1995, Uniunea Artiștilor Plastici din România i-a acordat premiul pentru pictură. Este considerat a fi unul dintre cei mai importanți artiști contemporani ai României.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră atelierul?

Este casa mea. În afară de atelier, nu mai știu nimic de la un timp. Ește și din cauza vârstei. Când eram mai tânăr călătoream mai mult. Acum altelierul e un serviciu non-stop.

Cum ați descrie atmosfera propice creației în atelierul dumneavoastră?

Atmosfera mi-o fac singur. Depinde de cum am dormit noaptea, de ce am mai citit, de supărările sau bucuriile pe care le am, de starea de sănătate. Deocamdată, mulțumesc lui Dumnezeu, cât de cât merg, vorbesc și pot să lucrez, adică merge mâna, că fără să meargă mâna, e rău de tot.

Știu că aveți două ateliere, unul la Valea Călugărească, unul în București. Care ar fi diferențele de atmosferă pe care le degajă cele două spații creative?

Atelierul trebuie să-l ai și într-un oraș mare. Aici vine lumea, aici mai dau interviuri, aici vin și clienții, câți mai vin, că ăștia au cam dispărut. Cel din București arată ca o expoziție, iar la Valea e casa mea părintească. Am refăcut-o. Acolo mă încarcă locurile, dealurile, via, acolo când fac o pauză, mă duc și plimb câinii, care îmi sunt foarte dragi. Acolo lucrez mai lejer. Mie îmi place să fie casa plină. Atunci lucrez eu bine. Nu mă simt deranjat. În timpurile astea, cu telefon mobil, cu WhatsApp, nu te mai sună nimeni. Îmi plăcea când se strângeau prietenii la un pahar de vorbă, eu mă așezam la șevalet, ascultam discuțiile, interveneam rar, și mă simțeam inspirat.

Ce v-a atras spre artele vizuale?

Fratele mamei mele, Ilie Pavel, un mare artist constructivist, care a murit în Canada, venea la Valea Călugărească să picteze. Prima dată la el am simțit mirosul de vopseluri și uleiuri. Se pare că a fost de bun augur pentru mine.

Ștefan Pelmuș, ce vă definește ca artist?

Asta e viața mea. Nu pot să fac altceva. Când lucrez, când pictez, mă liniștesc. E ca un medicament.

Stilul dumneavoastră este original. Care sunt elementele definitorii? Cum ați ajuns la acest concept artistic?

După facutate, în 1972, am ajuns la Tulcea. Avea o atmosferă specială și nu era așa dezvoltat ca acum. Mai vedeai acolo lipoveni… cu barba aia lungă, era și praf până la genunchi, însă era o atmosferă foarte propice, care poate i se datora și domnului Constantin Găvenea, care era un mare acuarelist. El a făcut acolo și ateliere și a ridicat orașul din punct de vedere cultural. Acolo m-am format ca artist. În anii ‘80 am ajuns la stilul ăsta care pune accent pe simboluri precum: Sămânța, Graalul, Sacrificiul, Hristos pe cruce, Labirintul, Drumul spre cunoaștere, Troițele.

Cum a fost prima expoziție? Când?

Prima expoziție am făcut-o cu fosta mea nevastă, la Căminul Artei. Începusem cu simbolurile astea ale mele, paleocreștine, să zicem, arhetipuri. A fost bine primită și mi-a dat curaj.

Ce înseamnă succes și ce credeți că aduce succes în arta plastică în zilele noastre?

Succesul îl simți. E ca împlinire. E atunci când ceea ce ai în cap și pui pe pânză, sunt exact dorințele tale. E foarte important să nu fie o făcătură. E foarte periculos și de multe ori mulți cădem în capcană. Dacă îți cumpără unii care au bani o imagine, începi să o faci mai ales pe aia, pentru că a avut succes, iar ceea ce vrei tu să faci cu adevărat, dai la o parte. Nu e bine deloc asta.

Care credeți că este rolul curatorului?

Curatorul este foarte important. Artistul trebuie să stea în atelier să lucreze, iar acest curator să-și bată capul cu cei de afară, cu promovarea.

Cum ați caracteriza piața de artă din România?

Pentru unii merge, pentru alții nu. Colegii mi-au acordat și mie pensia de merit și atelierul de aici. Sunt foarte puține ateliere în Pangratti. Sunt mulți artiști care merită un atelier bun și nu au. E teribilă treaba asta să se aștepte să moară un artist, să vină alții în locul lui. Dacă moare unul la 80 de ani, cel care a așteptat ajunge și el la 70 de ani…ce să mai creeze? Din păcate, Uniunea nu mai e așa de bogată, să poată face ateliere.

Cât de bine credeți că sunt ancorați artiștii români la realitățile internaționale din această lume a artelor vizuale?

Eu cred că cei tineri circulă foarte mult și foarte bine. Fac expoziții în străinătate, participă la diverse saloane, găsesc sponsori acolo. Noi, artiștii români, suntem apreciați dacă ajungem acolo. Mulți care au plecat acolo, au plecat să scape de tărele astea din „tradiția” românească.

Ștefan Pelmuș, cât de greu sau de ușor v-ați atras copiii spre artele vizuale?

A fost foarte ușor. Toată ziua erau prin atelier, fosta nevastă era și ea artist plastic și așa s-au legat lucrurile. Și Bogdan, și Teo, și soția lui Bogdan sunt oameni care nu și-au greșit meseria. Merg pe alte direcții stilistice, iar asta îmi place foarte mult. Eu le-am dat libertate, ei și-au ales fiecare drumul lui.

Ce sfat ați da unui tânăr artist aflat la început de drum?

Să fie foarte, foarte serios în tot ceea ce face. Să vadă mult, să viziteze mult și să lucreze enorm. Eu lucrez non-stop. Picasso se încălzea la soba lui celebră, cu desene și schițe, și lucra continuu.