Academicianul Mircia Dumitrescu – „Atelierul este viața mea”

Mircia Dumitrescu s-a născut la 3 iulie 1941. În anul 2005 devine doctor în arte vizuale, cu lucrarea „Invenţia oculocentrică sau ispitirea Sfântului Antonie”. În perioada 1990-2008 a fost şeful catedrei de grafică şi membru al Consiliului Profesoral şi al Senatului la Facultăţii de Arte Plastice al Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti. Este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din anul 1967. Este Doctor Honoris Causa al Universităților de Arte „George Enescu” din Iaşi și „Ovidius“ din Constanța. A fost decorat cu Meritul Cultural în grad de Cavaler. În anul 2013 a devenit membru corespondent al Academiei Române, iar din anul 2024 este membru titular al înaltului for al culturii și științei românești.

Astăzi vă invit în atelierul academicianului Mircia Dumitrescu. Ce înseamnă pentru dumneavoastră această noțiune de atelier?

Pentru mine e viața mea, iar atelierul a fost întotdeauna o construcție pe care n-am crezut că pot să o am. De când am terminat facultatea, am lucrat în casă și săraca mama se chinuia. Atunci, aveam niște covoare, iar eu, făcând gravură în lemn, era tot covorul plin de așchii. După aia am închiriat un garaj și toată viața am vrut atelier pentru că, pentru mine, presa pentru imprimare a fost baza existenței mele. Având presă, eram sigur că o să fiu artist. Dacă nu aveam presă de imprimat gravură, clar că pierdeam. Așa mi-am făcut o presă mică la început, în timpul facultății, după aceea am luat o presă de litografie. În doi ani am aranjat la Roman și mi-am făcut o presă nemaipomenită. Greutatea era că trebuia să le cari dintr-un garaj în altul, până când am primit o camera mică. Eram secretar la Uniune, dar nu îmi dădeam singur atelier. Oricum, târziu de tot, am avut un atelier în Casa Robescu, în care am stat până în anul 2010.

Și acum sunteți unul dintre cei mai fericiți artiști vizuali din România pentru că atelierul dumneavoastră e într-un muzeu. Și e împărțit pe mai multe etaje.

E ceva nemaipomenit, întrucât colectivul este fantastic. Sunt și sali de expoziție, iar toate camerele oamenilor care lucrează aici sunt împânzite cu lucrările mine, ceea ce îmi dă o stare de parcă merg prin propriul muzeu.

Mircia Dumitrescu devine astfel un fel de exponat viu, nu?

Da (râde). Întrucât am donat presele Muzeului Literaturii, inclusiv o presă veche de la 1790, de la Viena, dar și presele și literele le-am dat muzeului, iar muzeul deja mi-a și făcut o firmă acolo: Muzeul de gravuri al Bucureșcilor „Mircia Dumitrescu”, ceea ce mă face să mă simt tare mândru.

Ne aflăm la Muzeul Național al Literaturii Române. La parter este sala preselor istorice. La etajul 4 este un spațiu în care Mircia Dumitrescu își începe ziua desenând cu tuș în caiete, apoi se apucă de acuarelă, apoi are un șevalet pe care creează lucrări în ulei pe pânză, iar la etajul 5 are sala de sculptură.

Sunt două săli de sculptură și e și depozitul de lucrări pe care nu le-am expus niciodată. Vreau să spun că e atât de bine și că mă și sperii că pot să părăsesc lucrurile astea vreodată.

Cum este să locuiești într-un muzeu? Că uneori nici nu plecați acasă.

Da, nu plec, dacă mă lasă soția, bineînțeles (râde). Când ea e plecată din București stau doar pe aici, pentru că așa am fost obișnuit în permanență. De când am avut atelier la Robescu, până și fiul meu a crescut în acel muzeu de la Casa Robescu. Am părăsit cu strângere de inimă, dar mă bucur că acum spațiul de la Robescu va fi un spațiu nemaipomenit, în sensul că Universitatea de Artă a avut grijă de acest spațiu, unde și mama mea a fost profesoară, iar în partea unde a fost biblioteca casei Robescu, erau războaiele Jacquard ale Școlii profesionale „Tudosca Doamna”. Aveau și țesături unde acum sunt spațiile sculpturii.

Mircia Dumitrescu, de fiecare dată când intru aici sunteți însoțit de muzică pe tot parcursul zilei. Care este atmosfera pe care o degajă acest spațiu creativ de la Muzeul Literaturii?

În ultimul timp nu prea mai ascult muzică, pentru că m-am apucat de ceva complicat. În luna noiembrie voi avea discursul de recepție în Academia Română. După ce se va face Laudatio, voi invita audiența la o expoziție, care nu e retrospectivă, ci care este răspunsul temei despre gravură: „Modestia și orgoliul graficii românești”.

Mircia Dumitrescu sunteți al nouălea artist vizual, membru titular al Academiei Române din istoria acestei instituții de cultură românești. Ce înseamnă acest lucru?

E o mare responsabilitate și te simți stânjenit, pentru că numele care sunt titulare sunt atât de puține. Primul a fost Petrașcu, după aceea Iosif Iser, Jean Steriadi, Ressu, Baba. Sunt niște oameni, niște maeștrii de la care orice arist „a furat”.

Sunteți primul grafician membru titular?

Da, sunt și singurul momentan, sper să mai fie, pentru că exact acest lucru vreau să insist, să spun că facultatea, adică Belle Arte, prin Aman, au gândit ca secții fundamentale pictura, sculptura și secția care se numea gravură. Gravura este cu totul altceva decât ceea ce înțelegem noi prin grafică, acesta având o sferă mult mai largă. Gravura deja dădea legătura artistului, a educației vizuale a ochiului, cu aceea a mâinii. Astăzi începe puțin spaima, deoarece mâna e preluată de computer și nu știu dacă este în beneficiu artistului, cu toate că astăzi printurile sunt mai folosite decât munca propriu zisă la o pictură, la o gravură sau la o sculptură. Să sperăm că oamenii pe parcurs vor alege.

Cum a apărut această pasiune pentru gravura?

Nu e o pasiune pentru gravură, este pentru desen. Gravura pentru mine este o sinteză a desenului. Faptul că am abordat gravura în lemn m-a împins către sculptură. Pentru mine și sculptura acum este tot limbajul desenului, dar pe care trebuie să-l urmărești tridimensional. De aceea, lucrând în lemn permanent, trebuie să ai în mână volumul. Acest volum îl aveam înainte în bidimensionalul gravurii. Vă dați seama că o tăietură greșită în lemn deja era mult mai greu să mai refaci, preferai să faci placa din nou. Aveam lucrări care am imitat la un moment dat rastelul tiparului, dar bineînțeles manual. Erau niște plăci de 70 pe 100 de centrimetri, și țin minte, compozițiile se numeau „Mitul bucuriei de a trăi”. E bine, vreau să spun că una dintre aceste compoziții am făcut-o de 9 ori și avea 200.000 de puncte. Aveam răbdare, aveam timp, dar această nefrică de faptul că nu mai am timp, mă face și astăzi să repet și să refac lucrările, ca și cum aș avea o veșnicie în față.

Apropo de veșnicie și apropo de inspirația de a merge spre sculptură de la plăcile de grafică, Haideți să le spunem ascultătorilor gluma dumneavoastră preferată, acel dialog cu Nichita Stănescu despre viața lungă a sculptorilor.

Da, asta a fost o treabă nemaipomenită. Nichita era așa de sigur că un poet nu poate să trăiască mult, pentru că el îți găsește suflul în tinerețe și arde repede, ca și pictorul. În schimb sculptorul are nevoie de timp pentu că trebuie să cioplească bolovanul, să-l modeleze. Făceau o paralelă: pe de o parte pictorul și poetul, iar de cealaltă parte sculptorul și scriitorul. Cum era domnul Breban care trebuia să stea pe un scaun și să scrie mult. Și eu văzând că nu vorbește și de grafician, îl întreb: „Bine, bine și graficianul?”. La care el, puțin uimit, se gândește și zice: „Și graficianul”. Nefiind foarte clar, eu, ca să fiu sigur, m-am apucam serios de sculptură. Dar, cinstit, sculptura pentru mine este ca și gravura. Mă bucură, îmi face plăcere și am văzut că lumea o acceptă. Chiar și sculptorii mă acceptă în rândul lor. Dar eu nu mă grăbesc să zic că sunt nici sculptor, nici pictor, pentru că toate le-am făcut numai ca să mă lămuresc eu cu ce să ocupă fiecare dintre aceste compartimente. Fiecare are o posibilitate să se explice și numai printr-o anumită tehnică poți să rezolvi anumite probleme. Pentru mine gravura rămâne în continuare o tehnică care, chiar dacă vine din vechea tehnică a ștampilei, această posibilitate de reproducere face o bucurie și o democrație a lucrării pe care o faci. E o comunicare. Poate astăzi nu mai simțim nevoia, pentru că avem televiziunea, avem internetul și lucrările se văd. Dar cred că e o mare plăcere să ai un original acasă, chiar dacă este o gravură. Și trebuie să spun că oamenii, așa cum au o bibliotecă în casă, ar trebui să aibă o mică pinacotecă și să-și schimbe lucrările de pe pereți, întrucât ele nu mai sunt vizibile de tine ca persoană. Majoritatea oamenilor au tablouri pe pereți pentru a se lăuda, ceea ce este o mare greșeală. Personal țin mult mai mult la cultura orientală, în care scot tablourile în funcție de sentimentele pe care le au, de anotimpuri. Deci, la un tablou, ca și la o carte, trebuie să te întorci când ți se face dor de el, nu să-l lași pe un perete, pe post de mobilă.

Mircia Dumitrescu, în noiembrie va fi o sinteză expozițională. Vă mai amintiți de atmosfera primului vernisaj?

Primul vernisaj pentru mine a fost nemaipomenit pentru că m-a lansat. Prima mea expoziția a fost în 1973. Am avut cronici minunate. Domnul Frunzetii m-a remarcat ca sculptor. A vorbit de influența lui Brâncuși asupra sculptorilor, de influența lui Georgescu, a lui Paciurea, și după ce înșiră îi înșiră pe toți, pe toți, la sfârșit se referă și la mine. Cred că mi-a făcut cel mai mare compliment.

De ce ați făcut o pauză de câteva decenii?

Au fost 35 de ani în care n-am făcut expoziție, din 1973, până în 2008. Efortul pe care l-am făcut pentru a face prima expoziție a fost imens pentru mine. Nu aveam rame, dar am vrut să-mi prezint expoziția la un nivel înalt. Nu aveam bani ca să pot să cumpăr hârtia pentru imprimat și atunci am preferat să lucrez, să am lucrările, să fac gravurile. Am făcut rost de hârtie abia în 2002, când a venit un prieten, Mara Constantin, din Suedia și mi-a adus un balot de hârtie enorm pe care l-am dat și la școală și am putut să imprim. Aveam deja 50 de plăci. Sculptorii m-au ajutat foarte mult. Am învățat să fac și ceara pierdută. Și atunci am primit niște bani și mi-am cumpărat hârtie de gravură ca să imprim cărțile lui Nichita, cele de 2 metri. Am tras în 11 exemplare. Fiecare avea 80 de pagini duble. Deci coala de hărtie avea 4 metri. Era complicat.

Cât de importantă e hârtia?

Are o importanță enormă. Hârtia este ceva fantastic și am norocul că cunosc un inginer care face hârtie în Ungaria. De la el am învățat ce înseamnă cleiul. Închipuiți-vă că în China, Coreea, Japonia este lipici vegetal. La noi a venit foarte târziu. Prima moară, Fabriano a apărut în 1270, apoi cea de la Nürnberg în 1300 și ceva. Avem și noi mori de hârtie care au fost făcute în timpul lui Matei Basarab, lângă Râmnic. Am mai avut încă un om nemaipomenit de care lumea nu vorbește. Este Grigore Asachi. El s-a chinuit să facă o moară de hârtie și a făcut-o bine organizată. Dar, în schimb, așa cum se întâmplă și astăzi, industria română nu era apărată și, bineînțeles, concurența și birocrația funcționarilor de pe vremea aceea au făcut ca această moară să dispară.

Care sunt personalitățile de care ați fost mai apropiat de-a lungul timpului?

Am avut mare noroc. Poate datorită meseriei mele m-am întâlnit cu toată pleiada intelectuală a României. Eu îi ajutam să își scoată cărțile. Țineau foarte mult la mine, ca profesionist. Sunt oameni care mi-au fost foarte dragi: Nichita Stănescu, Zaharia Stancu, Nicolae Breban, care este nașul copilului meu, iar cu domnul Eugen Simion am lucrat și am rezolvat tipărirea manuscriselor eminesciene. Pentru că deja eram un profesionist al cărții și cunoșteam și foarte bine gravură, am găsit o formulă care s-a potrivit foarte bine pentru acest tipar. Sunt mândru că le-am făcut. Sunt mândru că ediția a doua a primului volum de manuscrise apare într-o ediție bibliofilă și scrisoarea în care Constantin Noica i-a lăsat testamentar lui Eugen Simion să încheie și să tipărească aceste manuscrise. S-a ținut de cuvânt domnul Simion. Și astăzi sunt în legătură cu o pleiadă întreagă de tineri, adică mai tineri ca mine. E trist că anul trecut între membrii Academiei au murit foarte mulți: Răzvan Teodorescu, marele recompozitor Cornel Țăranu, domnul Eugen Simion, George Banu, Dumitru Radu Popescu. În patru luni au murit oameni care îmi erau foarte apropiați și care erau repere culturale ale patrimoniului nostru.

Cât este de important pentru un artist plastic să se apropie și de celelalte arte?

Pentru mine, cititul, apropierea de cultură au fost o construcție. De altfel, artistul ce trebuie să facă? Meditează asupra existenței. Cred că orice om face același lucru, iar la un artist, e problema mai accentuată a limbajului și a formei asupra limbajului.

Mircia Dumitrescu, sunteți primul grafician, membru titular al Academiei Române. Care ar fi sfatul pe care l-ați da unui tânăr care vrea să se apuce de grafica serios?

Eu cred că acum sunt expirat în toată treaba asta.

Ați fost și profesor universitar, și ați avut o groază de elevi.

Am avut. Din păcate, unii s-au realizat, alții nu. Îmi pare rău că am vrut să fim o echipă, o școală. N-am reușit. E tristețea mea. Unii sunt rezolvați, alții sunt buni, alții nu mai lucrează. Îmi pare rău că n-am putut să facem o școală ca să putem să avem o voce mai puternică în cadrul vieții culturale. Așa cum a fost în perioada profesorului Kazar, în care au apărut nume răsunătoare ale culturii de la Ion State, Vasea Socoliuc, Done, mulți și vreau să vă spun că grafica deja ajunsese să fie o voce puternică în planul acesta cultural. Oamenii încurcă rău de tot domeniile și mai se întâmplă un lucru: studiul personal e din ce în ce mai puțin. Studiul după natură. Poate oamenii învață mult mai repede, dar cred că o rezolvare pe care tu o ai personal, după ce stai și observi natura, e mai solidă și se înțelege mai bine în imagine, decât cea care e copiată după o imagine bidimensională. Ochiul trebuie educat și cred că educația se face nu copiind telefonul sau imaginile. Am văzut foarte mulți că preferă să aibă model în clasă, fac o poză și apoi vin cu desenul făcut după poza pe care au făcut-o. Este cea mai mare greșeală întrucât tridimensionalitatea nu o au. O au, dar e falsă. De aceea eu am vrut să fac sculptură. Pipăitul volumului mi-a întărit și desenul. Totdeauna liniile pe care le observi sunt cu totul altele când le transpui. Poate singurul sfat care le-aș da celor tineri, să aibă curajul să ia totul de la început studiind natura și nu să se folosească numai de concepte și de idei care sunt în o direcție cam neplăcută pentru că toți vor să șocheze. Natura parcă nu șochează niciodată. Natura ne uimește. Ideea comercialului, ideea noutății cu orice preț, cred că este una dintre cele mai mari probleme false ale culturii moderne.

În noiembrie rostiți discursul de recepție în Academia Română. Vorbiți despre trecut, despre istoria graficii românești. Dar care este viitorul graficii românești?

Hai să fim optimiști! Grafica va exista un timp legată de publicitate și de comerț. Dar aceea nu e grafică. O pictură nu poate să suplinească o lucrare de gravură. Tema pe care o abordează e altă. Așa cum sculptura nu poate să fie pictură. Fiecare își are domeniu în care poate să răspundă nevoilor unei societăți sau unei intelectualități. Avem gravurile lui Goya și cât de actuale pot să fie. În pictură problematica aceea nu se putea rezolva. Sau gravurile lui Callot, Rembrandt sau Dürer. Sunt egale cu cele mai mari realizări intelectuale ale omenirii.

Care sunt temele care v-au frământat de lungul vieții și ați vrut să le transpuneți prin gravură?

Cred că, într-un fel, m-au ajutat scriitorii. Cel mai mult au fost încercările mele existențiale, complexele mele. De altfel și Breban spune că un artist se bazează pe complexele lui. De acolo își trage esența lucrurilor. Modul de a-și rezolva aceste complexe. În același timp trebuie să ți le cunoști și să nu-ți fie frică de ele. Într-un fel, un artist e un martir, un sfânt care are abstinențele pentru că își urmărește idealul. Un artist plastic își iubește arta.

Revenim la temă, care a fost tema preferată a lui Mircea Dimitrescu?

Existența.