Andrei Petrache – succesul noului val în jazz-ul românesc

Pianistul și compozitorul Andrei Petrache s-a născut în 1998 și a studiat pianul timp de 12 ani la Colegiul Național de Muzică „George Enescu”, la clasa profesoarei Ileana Busuioc. În paralel, a studiat, ca instrumente auxiliare: chitara, flautul, contrabasul, percuția. În 2021 a absolvit studiile de licență ale Universității Naționale de Muzică din București, specializarea Compoziție Clasică, la clasa prof. univ. dr. Dan Dediu. Totodată, a studiat și dirijatul de orchestră, sub îndrumarea profesorului și dirijorului Cristian Mandeal. Andrei este o prezență constantă pe scenele de concert din România, cu recitaluri de pian solo, muzică de cameră sau în diferite formații de jazz sau world music. Performanțele sale interpretative au fost răsplătite cu peste 30 de premii la concursuri de pian solo naționale și internaționale. În domeniul compoziției, este autorul a peste 50 de lucrări.

Ce te-a determinat să pornești călătoria pe calea muzicii, continuarea unei tradiții de familie?

Cel mai probabil, da. M-am născut în acest mediu plin de muzică și n-a fost neapărat o alegere, a fost parcursul natural. Părinții mei sunt amândoi muziceni, tatăl contrabasist, mama pianistă, compozitoare și profesoară. Sora mea, mai mare cu 4 ani, era deja o muziciană când am început eu și a devenit pianistă concertistă. Bunicul din partea mamei, dirijor de cor. Am avut acest noroc de a mă naște într-un ecosistem care să-mi faciliteze studiul muzicii într-un mod mai natural, mai eficient.

Cine a fost cel mai grijuliu cu tine?

Mama. Cu mama am avut cele mai multe ore. Zeci, sute, mii de ore petrecute în studiul muzicii, inclusiv teoretic, dar și la pian.

De ce ai ales să studiezi mai multe instrumente? De ce ai ales să te pregătești în dirijat cu maestrul Cristian Mandeal, în compoziție cu Dan Dediu?

Instrumentele secundare, pe care am încercat să le explorez, au fost dintr-o dorință de a vedea diferite perspective asupra muzicii ca fenomen al practicianului. Am făcut doi ani de flaut, doi ani de contrabas, fiind curios și avându-l și pe tata ca exemplu de viață de cordar. Am vrut să văd și acea perspectivă. Am explorat puțin și lumea percuției cu tobele, deci am încercat să explorez aceste instrumente, să deprind niște tehnici de bază pe care apoi să le pot aplica din perspectiva de compozitor la întreaga familie de instrumente. Am avut norocul să mă bucur de o îndrumare extraordinară din partea unor profesori și practicanți străluciți. E vorba de dirijorul Cristian Mandeal și la fel, șansa foarte mare să pot studia compoziția cu domnul Dan Dediu. Cred că mentorii sunt foarte importanți în crearea unui artist sau al unui om în general.

Cum te-au transformat aceste întâlniri?

În multiple forme și umane și profesionale. Au fost dăți când eram în pană de idei. Eram compozitorul în pană de idei, care ajunge la ora profesorului și pleacă inspirat, ceea ce e ca un cadou nesperat pe care îl primește după doar 50 de minute petrecute alături de un profesor care știe să insufle studentului această poftă de a scrie, această deschidere către atâtea idei care existau de fapt, doar că nu le puteam vedea, nu le puteam accesa. La fel și cu maestrul Mandeal, am petrecut multe ore în care nu mai era vorba despre dirijat și poate uneori nici măcar vorba despre muzică. Era vorba despre mai mult de atât, despre simțirea ta ca om, despre ceea ce dorești să comunici.

Cum a apărut ideea de a te apropia de jazz?

Din ultimii ani de liceu m-am împrietenit cu diverși colegi care doreau și ei să exploreze zona asta. Era ceva nou pentru noi - muzica improvizată, și practic din improvizație am mers ușor, ușor către jazz, fiind cea mai naturală cale. Din anii de facultate, din prima licență de compoziție, au apărut diverse oportunități, diverse mici proiecte sau artiști, interpreți, vocaliste care aveau nevoie de acopaniatori, de colaboratori și practic așa am început să văd despre ce e vorba în această scenă a jazzului românesc. Ulterior, odată ce lucrurile au evoluat, mi-am dat seama că îmi doresc să am și propriul proiect, propria muzică pe care să o compun și să o interpretez alături de prieteni. Așa a luat naștere Andrei Petrache Trio, care s-a transformat în Amphitrio, varianta din anul 2023, care continuă și în prezent și sperăm să continue cât mai mult.

Cât de complicată sau de naturală a fost pentru tine trecerea de la rigoare a muzicii clasice, la libertatea pe care ți-o oferă jazzul?

Îmi plăcea să improvizez încă de foarte mic. Am avut această dorință de a naște muzică în momentul facerii ei. Odată ce am cunoscut acest limbaj al jazzului, mi-am datseama că e zona în care ideile libere, ideile improvizatorice se pot așterne cel mai bine alături de păstrarea unor forme, de păstrarea unor tipare armonice și melodice . Cumva a fost un fel de potrivire a ideii de a improviza pe acest fundament al jazzului.

Să înțelegem că o piesă de jazz în seri diferite poate suna altfel?

Cred că nu poate suna la fel.

Ce înseamnă pentru tine jazzul, Andrei Petrache?

Una dintre formele de exprimare pe care le folosesc. Cred că îmi place în mod deosebit această flexibilitate foarte mare pe care o numim jazz. Dar atunci când întrebi pe cineva ce este jazzul, vei putea avea răspunsuri foarte, foarte diferite.

Atunci ce e pentru tine jazzul ca muzician? Ce e pentru tine jazzul ca ascultător?

Jazzul ca muzician, compozitor, pentru mine este o platformă interschimbabilă pe care pot așterne niște idei cu dorința de a da această libertate inclusiv actului interpretativ. Ai posibilitatea ca muzica, pe care tu ai scris-o, să capete noi valențe în concert. Iar ca ascultător, cred că îmi place să mă surprindă.

Ce reprezintă pentru tine un concert reușit de jazz?

Nu știu dacă difer așa de mult de un concert reușit de muzică clasică.

Rupându-te de partitură, mă gândesc că trebuie să fie toți partenerii tăi de scenă inspirați să improvizeze în acea seară.

Așa este, da. Deci am putea spune că simbioza dintre interpreți, în acel moment în care se întâmplă improvizația, este unul dintre elementele cele mai importante. Și atunci buna dispoziție și acel vibe, cum spun americanii, acel simț, contează foarte mult sau poate mai mult decât în cazul muzicii clasice, unde bineînțeles că se transmite starea de spirit, dar totuși nevoia de a atinge acea corectitudine, acea perfectă aliniere cu partitura, poate să mascheze uneori o lipsă de simț fenomenal în acel moment.

Dacă ar fi să alegi, care ar fi concertul care ți-a rămas lipit de suflet?

Poate o să fie curios, dar mai marcante au fost primele concerte, acele recitaluri de pian pe care le țineam în cadrul unor mici colocvii organizate de doamna profesoară Ileana Busuioc la Liceul de Muzică „George Enescu”. Îmi aduc aminte și de un concert la Palatul Suțu, unde am împărțit recitalul împreună cu sora mea, iar la final am dat și un bis la patru mâini. Acele recitaluri erau speciale fiindcă pentru ele lucrai foarte mult, te pregăteai cu mult timp înainte. Poate de aceea mi-au rămas poate mai puternic în memorie decât unele concerte de acum. Pur și simplu m-au marcat emoțional.

Ce au reprezentat premiile pentru tine? Amphitrio a fost formația laureată în Galele premiilor Radio România Cultural și a Uniunii de Creație Interpretativă a Muzicienilor din România?

A fost onorant pentru noi și a fost acea confirmare că munca pe care o depui zilnic dă roade și este vizibilă. Ne-am bucurat că ajunge să aibă impact în fața experților din această sferă muzicală. Această recunoaștere ne-a dat și mai multă încredere și ne-a insuflat o și mai mare dorință să continuăm să creștem acest proiect și să producem lucruri și mai mari.

Care este părerea ta ca muzician despre înregistrări, Andrei Petrache?

Interesantă întrebare, mai ales acum în contextul filmului „Cravata galbenă”, pe care am avut plăcerea să-l vizualizez de curând și a concepției maestrului Celibidache asupra înregistrărilor. Mie mi se pare că în lumea de azi sunt esențiale. Vizibilitatea unui artist independent se diminuază drastic dacă nu există o prezență a muzicii înregistrate de el pe internet. Fie că vorbim de rețele de social media, fie pe site-ul propriu, fie imprimate pe un format fizic. Mi se pare că să te ancorezi doar în concertele live reprezintă un fel de tăiere a peste 50% a șanselor de a ajunge la oameni.

Ca muzician ai prefera o înregistrare a unui concert live, o înregistrare de studio și mergând mai spre disecarea acestei întrebări, preferi compact disc-ul sau LP-ul?

Personal prefer înregistrarea de studio, nu cea live. Sunt puțin perfecționist și bineînțeles că într-un concert riscul să ai anumite lucruri de care nu ești cel mai mulțumit e mult mai mare decât atunci când ești în studio și poți da al cincilea take, al șaselea take. În același timp sunt conștient că există anumite sclipiri care poate că nu mai există în studio, față de un concert foarte reușit în care a fost o simbioză extraordinară între interpreți. Dar, prefer muzica înregistrată într-un studio. Pe aceea o consider cea mai reprezentativă formă a muzicii pe care eu am avut-o în minte înainte de a-i da naștere prin intermediul instrumentelor. În legătură formatele fizice, este acest trend al revenirii vinilurilor.

Au consistență aceste reveniri, din punct de vedere al calității sunetului, sau nu?

N-aș putea să vă spun, pentru că nici nu dețin un pick-up. Am mai ascultat unele viniluri și apare o căldură care sper eu să nu fie doar placebo, sper să fie chiar reală, să o pot detecta onest. Cred că totuși analogul va rămâne analog, iar digitalul va rămâne digital.

Cât de dezvoltată, de ofertantă este astăzi scena jazz-ului din România?

Cred că este pe o pantă ascendentă. Apariția unui număr foarte mare de festivaluri de gen a încurajat apariția multor proiecte tinere.

Dar n-au apărut la fel de mulți artiști.

Da. Este adevărat. Se permută mulți muzicieni între proiecte pentru că real vorbind, scena de jazz și componența interpreților din scena de jazz nu e atât de largă. Și atunci, dacă vrei un toboșar foarte bun, știi cumva către mâna de oameni spre care să te îndrepți. La fel, un basist, un contrabasist bun. Există mici calupuri de interpreți foarte, foarte buni ai scenei de jazz pe un anumit instrument și din cauza asta, cred că există acest fenomen de rotație între proiecte. Noi în „Amphitrio” ne-am dorit exact o mică opoziție la acest trend. Am convenit încă de la început că nu vom prezenta acest proiect decât în această componență nominală cu: Andrei Petrache, Filip Goron și Mike Alex.

Dar pe aceeași scena a fost Andrei Petrache și în alte formule…

Cu alte proiecte, da. Cred că e și de bun augur această rotație. Cred că poți obține experiențe diferite de la un proiect la altul. Acum, spre exemplu, îmi vine în minte experiența pe care mi-a oferit-o saxofonistul Nicolas Simion, care a avut deschiderea în a mă lua în mai multe concerte și de la care am putut învăța foarte, foarte multe. Fiecare proiect, fiecare experiență de genul ăsta te poate forma ca interpret. În același timp, existând riscul să se creeze un fel de „mare lac de muziceni” care cântă în diferite proiecte.

Te poate și transforma ca muzician?

Fiecare experiență te transformă într-un anumit procent. Fiecare experiență este unică și poți trage conlcuzii pozitive sau negative.

Cât de competitiv este jazzul românesc pe plan internațional?

Noi sperăm că va fi din ce în ce mai competitiv. Avem niște artiști importanți peste hotare. Nu știu dacă avem proiecte, în sensul de banduri, formații stabile care să facă export al muziciii românești pe scena de jazz internațională. Amphitrio a cântat afară. La fiecare concert reacțiile au fost foarte bune. Barierele sunt altele, nu gustul publicului din țările în care ajungem, ci finanțarea acestor deplasări și agenda, pentru fiecare dintre noi are și alte responsabilități în țară.

Ce alte pasiuni are Andrei Petrache?

Îmi place să gătesc, să explorez fără rețetă, deci cumva ca o improvizație. Îmi place să înot. În general, sporturile îmi plac. Nu le practic prea mult, dar atât cât reușesc îmi face plăcere.