Lucian Păiș – trei vieți într-una singură

Lucian George Păiș s-a născut in anul 1956, la Cluj. Și-a început activitatea culturală din anul 1975, ca interpret de jazz, pictor și architect. Din anii studenției se remarcă drept un fervent susținător al momentelor unice de cultură din Club ,,A”. A avut expoziții personale de pictură la Villa Capo Bucureşti (2013), la sediul Ordinului Arhitecţilor din România (2014), la sediul Uniunii Arhitecţilor din România (2016), la Centrul de cultură arhitecturală „Calderon” (2017), la APOLO Gallery (2017), la City Project 2017. Lucrări ale sale se regăsesc în colecții din România, Germania, Elveţia, Franţa, SUA, Austria, Spania, Republica Dominicană.

Invitatul de astăzi este Lucian Păiș. Performați la nivel înalt în trei direcții artistice: arhitectură, muzică și pictură. Care este povestea apropierii de cele trei arte?

Apropierea de toate aceste trei pasiuni ale mele pleacă din copilărie. Am avut membri ai familiei care au fost foarte apropiați de artă. Am fost convins, din clasa a V-a că o să fac această meserie, fiind foarte influențat de un film, o comedie - „Party”, cu actorul Peter Sellers, unde toată acțiunea avea loc într-o casă incredibil de modernă și de automatizată.

În care a încăput și un elefant în piscină.

Exact, mă bucur că știți filmul. Eu mergeam la film, apoi desenam porțiuni din casă. După aceea vedeam încă o dată filmul și desenam un nou detaliu. Eram fascinat de acea casă și poate aia a fost scânteia care m-a îndreptat spre arhitectură. Tatăl meu era medic, mama mea farmacistă. Poate că ar fi vrut să mă îndrept spre o profesie medicală, dar opțiunea mea clară a fost spre arhitectură.

Cât este știință, cât este artă în arhitectură?

Este mai mult artă, care este foarte bine susținută și de partea științifică. Trebuie să știi multă matematică, să știi geometrie, să știi desen tehnic. Puțină lume știe că prima probă la examenul de arhitectură este desenul ornamental. E o probă în care desenezi după o temă care îți este expusă. Este proba eliminatorie. Apoi ai proba de geometrie descriptivă, care clar deja are tangență cu știința, și proba de matematică. Deci, toate acestea trei se îmbină foarte bine și te formează ca om, ca mod de a percepe lucrurile, de a le vedea. Iar un aspect pe care eu îl subliniez de multe ori în discuțiile mele cu prietenii sau cu clienții este faptul că tot ce ne înconjoară, totul pleacă de la desen. Ele au fost desenate de cineva.

Următoarea pasiune a fost muzica?

Pot să spun că înainte să devin student la arhitectură, muzica m-a atras foarte mult. Eram un fan al emisiunilor „Metronom” prezentate de Cornel Chiriac, la Radio Europa Liberă. Cumpăram viniluri și am fost foarte pasionat, în primul rând, de curente de rock progresiv, iar în liceu, în 1974, am înființat primul grup. Apoi am fost convins să urmez un pic și profesional această latură și am făcut școala populară de arte la Cluj, la clasa de percuție.

Cât de greu a fost drumul de la pasionatul emisiunii „Metronom”, la participantul efectiv la concert? Sunteți percuționist, mai ales în zona jazzistică…

Da. Au fost pași care s-au făcut treptat, în primul rând prin ambiție, cred că și prin talent. Și au fost foarte bine structurați. Practic, pe latura muzicală, așa să o desfășor un pic istoric, am avut un grup în liceu. Prima participare profesională a mea, eram tot în ultimul an de liceu, făcusem un grup al nostru cu un prieten medic, basist, și am participat la mai multe concerte la Cluj, iar apoi am fost invitat în 1976 de formația „Modal Quintet” din Cluj, care era deja un grup consacrat, și prima mea participare la un spectacol de anvergură a fost la Sala Polivalentă din București, în ‘76, la o gală rock, organizată de Aurel Gergel. Iar apoi, în 1977, am înființat la Cluj un grup, cu prietenul meu basist, care era și medic, Tiberiu Gudman, și cu doi studenți de la conservator, pianistul Petrică Șovăială și Jean Grigorescu la chitară, grupul s-a numit „Quadrant”. Cu grupul „Quadrant”, în perioada cât eram eu în Cluj, între 1977-1979, a susținut foarte multe concerte. Am fost, la un moment dat, 8 săptămâni pe locul întâi în topul „Tribuna”, în 1979 am fost invitați la festival Club „A”, la Sala Palatului, a fost o gală foarte frumoasă, acel festival organizat de Școala de Arhitectură și de celebru Club „A”.

Marea majoritate a arhitecților pictori, sunt îndrăgostiți de acuarelă. Ce îl determină pe Lucian Păiș să fie apropiat de alte tehnici?

Pot să spun că în familia am avut un unchi colecționar, un om extraordinar, medic, erudit și cunoscător al artelor, și am trăit printre obiecte de artă. Pictura mea a plăcut de mic. În primul rând am fost, ca mulți alții, un foarte mare pasionat de filatelie, dar am colecționat, în primul rând, timbre care aveau ca temă pictura. Erau niște serii scoase de Ungaria, consacrate și dedicate câte unui pictor. Apoi am strâns acea colecție celebră de cărți de la Editura Meridiane, unde întâlneai viețile pictorilor. Le citeam cu mare pasiune. Și cred că așa m-am apropiat de pictură.

Erați un arhitect recunoscut atunci când ați debutat spectaculos în pictură prin expoziția „Arhirug”. Ce a determinat apariția dumneavoastră pe simeze?

Foarte mulți ani am cochetat cu desenul, cu încercări de pictură. De 12 ani am venit în București și, la un moment dat, terminând o lucrare la care am participat ca și consultant al unui prieten de-a meu, o clădire de birouri importantă. Clădirea era goală, urma să fie un party al unei corporații acolo, am zis ce ar fi să decorăm clădirea cu tablourile mele. Și așa am demarat pe simeze. Expoziția „Arhirug” de la Uniunea Arhitecților practic îmbina, din punct de vedere compozițional, pasiunea pentru arhitectură, prin elemente de geometrie arhitecturală combinate cu geometria și simbolistica din arta țesăturilor și mai ales a covoarelor vechi, care este fantastică și mă fascinează. Este o pasiune a mea. De aici vine practic denumirea expoziției și a seriei de tablouri care se numesc „Arhirug” - Arhitectură și Rug - Covor.

Lucian Păiș, cum ați caracteriza pictura dumneavoastră? Prin ce credeți că iese în evidență?

De mic eram fascinat de Juan Miró, de Kandinsky, de Lautrec, de expresionismul german, de grupurile Blaue Reiter, Die Brucke, expresionismul rus, Mondrian și foarte mulți alți. Foarte variat… de la cubiști, la expresionism. De aceea eu am câteva lucrări care se numesc „Între dezordine și ordine controlată”. Practic, tușa expresionistă este mult mai liberă, mai dezordonată, dar o dezordine bine stăpânită. Tușa cubistă sau linia cubistă este mai geometrică. Și atunci aceste lucrări, în care am combinat aceste două maniere, te duc cu gândul înspre o dezordine care se ordonează în ordine sau o ordine care se destructurează în dezordine. Îmi plac ambele curente, plus îmi plac foarte mult fauviștii, deci culoarea. Iubesc culoarea bine stăpânită, bine pusă ca accent.

Lucian Păiș, ce părere aveți despre piața de artă actuală, despre piața muzicală actuală, dar și despre arhitectura contemporană?

În piața de artă în România sunt trei paliere distincte. Sunt galeriile de artă, sunt casele de licitații sau sunt schimburile între colecționari de artă și oameni pasionați de artă. La ora actuală, și e un regret al meu fiindcă m-am ocupat foarte mulți ani de artă, e faptul că publicul amator de artă, cumpărătorii, nu au o educație destul de solidă în ceea ce privește arta. Și cumva rolul cel mai important al acestui deziderat de a se face o educație ar fi mass media sau chiar aceste case de licitații sau galerii care ar trebui să explice succesiunea curentelor, valoarea curentelor. Se merge foarte mult în lumea colecționarilor, ca în muzică, pentru că sunt muzicieni care nu știu note, dar cântă după ureche. Deci, și în arta plastică se merge după ureche. Adică se spune că ăla se vinde bine, că va crește. Această abordare în care iei numai partea valorică de moment a unui artist este total greșită, fiindcă istoria a dovedit: au fost artiști care nu s-au vândut deloc, iar apoi după analize foarte bune și profesioniste respectivul a ajuns în istoria artei. Totuși e bine că există piață de artă. Pe partea muzicală pot să spun că stăm destul de bine. Pe partea muzicală mă bucur foarte mult că au loc foarte multe activități. Sunt foarte multe festivaluri, sunt foarte multe concerte, sunt invitați muzicieni de marcă, din străinătate. Totuși numărul de muzicieni de jazz în România este mic, în comparație cu alte țări, foarte mic. În ceea ce privește arhitectura avem arhitecți valoroși, avem oameni care sunt foarte bine documentați, oameni care chiar fac lucrări care vor rămâne în istoria arhitecturii și asta mă bucură. Din păcate avem și o mare parte de colegi arhitecți care nu au o pregătire extraordinar de bună și se vede în mediul construit. Eu iubesc foarte mult toate părțile de istoria arhitecturii și mai ales arhitectura veche, îmi place foarte mult. Mai nou, sunt foarte sensibil când apare o intervenție nouă, într-o zonă care este veche. Zona aceea are un spirit pentru mine, iar tu când vii cu o construcție nouă, ai rupt spiritul zonei. Prefer, dacă este o clădire veche, chiar dacă nu e valoroasă, ea să fie restaurată și să păstreze spiritul zonei. În zonele vechi, dacă intervii foarte dur cu un obiect de arhitectură de mare contrast, se rupe ritmul acelei zone.

Cum vi se pare această idee care a apărut în ultimii 20 de ani în București, în care se păstrează fațada unei clădiri vechi, iar din ea răsare o clădire de sticlă?

Da, în alte orașe, această practică e veche, dar e abordată altfel. În Paris, de exemplu, sunt multe clădiri la care tu, de fapt, nu știi înăuntru cum arată, dar fațada, repet, e nemodificată și nu iese prin acoperiș o altă clădire. Dar la noi, într-adevăr, sunt clădiri la care rămâne o fațadă de parter cu un etaj și clădirea modernă din spate o încalecă și se construiesc patru etaje. Este un hybrid. Este o dualitate foarte delicată.

Lucian Păiș, care este stilul arhitectonic preferat și de ce?

Îmi plac toate stilurile care au fost foarte clare și curate. Îmi place arhitectura greacă, arhitectura romană, clară și din care noi dădeam în școală examene. Deci îmi plac stilurile antice. Evul Mediu îmi place, prin ajungerea la această minune de arhitectură gotică. După aceea Renașterea. Îmi place și Barocul. Apoi trecerea la un neoclasicism. Perioada victoriană cu toată revenirea la neobaroc, neoclasic, neorococo. Mi se pare interesantă. Art Nouveau care e unic. Influențat practic de Japonia. Hârtiile de ambalaj care ajungeau în Europa și decorațiile de pe acestea i-au influențat pe arhitecți. Dar iubirea mea cea mai mare rămâne Art Deco-ul. Și avem un avantaj extraordinar. E un grup care se ocupă de Art Deco-ul din București. Bucureștiul este orașul cu cele mai multe clădire Art Deco din lume. Fiindcă în perioada interbelică a existat un primar care a fost foarte deschis la modernizare și s-au construit câteva zeci de mii de case chiar în perioada în care la modă era Art Deco-ul. Și avem Marcel Iancu, Horea Creangă, arhitecții care au lucrat extraordinar. Iubesc foarte mult ce a făcut Ion Mincu: neoromânescul cu elementele bizantine și brâncovenești. Este practic un stil unic și care are o frumusețe a lui.

Care este atmosfera cea mai plăcută pentru Lucian Păiș, pe scena de jazz, înconjurat de instrumente de percuție, în atelier, la vernisajele expozițiilor sau în fața planșetei de arhitect?

Dintre toate artele, muzica este singura artă care îți provoacă emoția direct. Ești într-o sală de concert, poate nu ești pasionat de muzică clasică, sunetele intră direct în ureche și tu ai o stare. Nu mai filtrezi această stare prin filtrul rațiunii. Tu vibrezi. Vibrezi în funcție de acea muzică. Celelalte arte: arhitectura, pictura, te trimit prin filtrul rațiunii. Când desenezi, gândești. Deci senzația aia de pe scenă, când cânti și ești la un anumit nivel profesionist și nu vezi nimic, doar te exprimi, e incomparabilă cu orice.